Neoiobăgia:Casa rurală
De la Wikisource
Să trecem acum la altă reformă poporanistă: casa rurală.
Dacă băncile populare marchează, după poporanişti, o eră nouă pentru ţărănimea oropsită, darmite casa rurală! Ea are doară menirea, nici mai mult, nici mai puţin, să răscumpere treptat proprietăţile mari teriene[1] şi să le treacă ţărănimii în formă de mici proprietăţi agrare. Casa rurală e deci cu adevărat desăvârşirea operei incomplete de la 1864. Şi înrudirea acestor două opere pare atât de mare încât au fost chiar apărate cu argumente la fel faţă de potrivnicii lor.
Astfel, M. Kogălniceanu, ca să răspundă adversarilor liberării şi împroprietăririi ţărănimii care îl acuzau de socialism, anarhism, proudhonism, invoca drept argument suprem exemplul Rusiei. lată Rusia, zicea el: o ţară absolutistă, autocrată şi a liberat şi împroprietărit ţărănimea; dar noi, ţară liberală, constituţională! Şi doar Alexandru II şi guvernul rusesc n-or fi socialişti, proudhonişti, anarhişti, vrăjmaşi şi distrugători ai proprietăţii private! Şi cu acest argument închidea gura potrivnicilor săi, cel puţin pentru moment.
Astfel şi poporaniştii noştri, mai mult sau mai puţin în curent cu viaţa economică a Rusiei, când erau atacaţi de potrivnicii casei rurale şi taxaţi de socialişti, vrăjmaşi ai proprietăţii şi ai statului, răspundeau, ca şi Kogălniceanu, invocând exemplul Rusiei.
Dar este în această privinţă şi o deosebire între Kogălniceanu şi apărătorii casei rurale: Kogălniceanu, pe vremea aceea, nu putea şti ce rezultate vor da liberarea şi împroprietărirea ţărănimii ruse aşa cum au fost făcute; pe când apărătorii casei rurale nu puteau să nu ştie ce rezultate deplorabile a dat .casa rurală rusească.
Banca ţărănească a Rusiei, casa ei rurală, a dat un fiasco desăvârşit şi faţă de ţărănime, şi faţă de stat. în prima şi a doua Dumă a fost o grupare puternică, numită a muncii (trudoviki), compusă din 120 de deputaţi, dintre care foarte mulţi ţărani adevăraţi, nu de carnaval. Ei bine, în acele interminabile discuţii asupra chestiei agrare, care au ţinut luni întregi, de câte ori venea vorba de casa rurală, ţăranii săreau ca muşcaţi de şarpe şi strigau într-un glas: nu ne trebuie bancă ţărănească (casă rurală), afară cu banca ţărănească! Asta e atitudinea ţărănimii faţă de casa rurală. în cât priveşte atitudinea statului, apoi chiar acum când scriu aceste rânduri citesc în ziarele ruseşti că ministrul de finanţe Kokovţev pleacă în voiaj prin Rusia ca să vadă ce e de făcut cu pământurile băncii ţărăneşti ca să se mântuie de ele. Că de cumpărat a fost uşor: în Rusia, ca şi la noi, când dai un preţ bun găseşti vânzători câţi voieşti; dar ce te faci pe urmă cu pământurile cumpărate? Le vinzi în loturi la ţărani? Dar ţăranii nu pot plăti ratele şi pământurile se întorc de unde au plecat. Şi pe urmă ce te faci ou ele? Bietul Kokovţev!
Şi rezultatul acesta, fiascul casei rurale, nu era greu de prevăzut nici pentru Rusia, nici pentru noi.
Că la noi se va întâmpla acelaşi lucru ca şi în Rusia şi chiar mult mai pronunţat nici o îndoială nu încape. De ce? După cele zise până acuma în această lucrare, puţine cuvinte ne vor trebui pentru a o demonstra.
Casa rurală are drept menire să cumpere pământurile proprietarilor mari şi să le revândă în loturi mici agricultorilor ţărani. În felul acesta, latifundiile noastre se prefac în mică proprietate agrară. O condiţie esenţială pentru reuşita lucrului este ca lotul vândut ţăranului să fie rentabil, adică rata plătită de ţăran să nu fie mai mare decât ce-i produce pământul cumpărat, căci altfel el îşi cumpără o belea menită să-l ruineze, nu să-l înţolească. Or, parcelele cumpărate de la casa rurală în general vorbind, de excepţii nu vorbim, nu sunt rentabile. Şi cu asta basta. De ce nu sunt rentabile? Pentru că ţăranul le plăteşte prea scump faţă de rentabilitatea lor, având în vedere condiţiile în care trebuie să le lucreze. Şi le plăteşte prea scump din mai multe pricini, dintre care vom vedea pe cele mai principale.
Întâia pricină este că nu ţăranul cumpără pământul, ci alţii îl cumpără pentru el: funcţionarii, diriguitorii casei rurale, care de multe ori pricep tot atâta nevoile unei mici culturi ţărăneşti în condiţiile date cât pricepe ţăranul operaţiile complexe ale casei rurale şi care n-au un interes direct şi personal în această cumpărare cum are un cumpărător care cumpără pentru sine. În aceste condiţii, lipsind şi priceperea practică, şi interesul personal, cumpărăturile făcute vor fi mai scumpe. Şi aici fac abstracţie de simpla rea-credinţă care face să se plătească preţuri exorbitante, de complezenţă, pentru a proteja un prieten, a satisface intervenţii puternice, a dobândi sau conserva partizani politici etc. Pe urmă sunt cheltuielile de administraţie ale casei rurale, foarte mari — lefuri grase, diurne, jetoane de prezenţă —, care scumpesc pământul, iară la casa noastră rurală, care e o bancă pe acţiuni, se mai adaugă şi dividendele considerabile plătite acţionarilor, care cad şi ele în sarcina pământului cumpărat. Apoi însuşi faptul ivirii pe piaţă a unui cumpărător atât de însemnat cum e casa rurală scumpeşte foarte mult pământul. Pământul în societatea modernă e o marfă ca toate mărfurile, iară preţul unei mărfi se hotărăşte de legea ofertei şi cererii: cu cât se măreşte cererea, cu atât creşte şi preţul. Sunt însă mărfuri speciale, acelea care nu pot fi reproduse în cantităţi arbitrare voite, cum e pământul şi produsele sale; acestea au tendinţa să crească în preţ cu totul disproporţionat cu ridicarea cererii din piaţă.
Casa rurală deci, dacă îşi va lua rolul în serios şi va cumpăra mari cantităţi de pământ, prin însuşi faptul acesta va ridica foarte mult preţul pământului.
Şi mai e o altă cauză, şi mai importantă, care face ca parcela cumpărată de ţăran să-i revină prea scumpă, să nu-i fie rentabilă. Aceasta e rentabilitatea mai mare a proprietăţii mari decât a celei mici.
D-l Stere a adus în ţară discuţia teoretică din Occident asupra relativei superiorităţi sau inferiorităţi de rentabilitate a proprietăţii agrare mari şi mici, pentru a dovedi că proprietatea mică ţărănească nu numai că nu este inferioară, dar este chiar superioară în această privinţă proprietăţii mari. Desigur, d-l Stere a făcut un serviciu culturii noastre economice prin faptul că a ridicat această discuţie, pentru că ea este pe cât de interesantă teoreticeşte, pe atât de importantă practiceşte. Dar, d-l Stere n-a băgat de seamă, cum n-au băgat de seamă nici alţii, că pentru noi acuma această discuţie poate să aibă numai un interes academic, că interes practic are numai în Occidentul Europei şi în ţările capitaliste, unde există cultura agricolă intensivă şi proprietatea mică propriu-zisă. Acolo, într-adevăr, se poate discuta care proprietate agrară e mai rentabilă: cea mare ori cea mică?
Noi însă avem cultura extensivă şi producem în mare parte cereale pentru export. în .asemenea condiţii, nici un economist serios, oricât de fanatic partizan al micii proprietăţi ar fi, nu va susţine superioritatea acesteia asupra celei mari, ci contrariul. Afară de asta, noi nici n-avem proprietate mică propriu-zisă, ci, după cum am arătat, proprietate semifeudală, neoiobăgistă. în aceste condiţii speciale, superioritatea proprietăţii mari ca rentabilitate nici nu mai trebuie discutată. N-are decât să vadă cineva din statistici cât grâu şi porumb la pogon produce proprietatea mare şi cât cea ţărănească, ce calitate de produs au şi una şi alta.
Se va obiecta că lucrurile vor sta altfel, în alte condiţii, în condiţii favorabile micii proprietăţi. Negreşit că atunci va fi altfel şi că atunci va fi de discutat. Dar casa rurală, prin apariţia ei, nu schimbă o iotă în condiţiile economice esenţiale ale ţării. După, ca şi înainte de apariţia ei, rămânem o ţară cu o cultură extensivă, producătoare mai cu seamă de cereale pentru export. Asemenea, nu se schimbă nimic în raporturile noastre esenţiale de producţie sau în raporturile esenţiale politico-sociale. Şi, împreună cu toate condiţiile care rămân neschimbate, rămâne şi superioritatea rentabilităţii proprietăţii mari asupra celei mici.
Preţul pământului însă e renta lui capitalizată.
Deci ţărănimea va plăti moşia după rentabilitatea ei de proprietate mare, dar se va folosi de ea în loturi mici, prin urmare, rentabilitatea ei scăzută de proprietate mică; va să zică, va plăti moşia mai mult decât face, diferenţă de preţ însemnată care-i va fi fatală.
Cele arătate mai sus ar fi suficiente pentru a demonstra greutatea reuşitei unei oase rurale. Dar această reuşită mai este dificilă şi din altă pricină, esenţială, hotărâtoare şi specială, ţării noastre.
Menirea casei rurale este să creeze şi să susţină mica şi mijlocia proprietate ţărănească. Insă noi ştim acum că aşa ceva n-avem şi — cu raporturile de producţie existente, în condiţiile economico- şi politico-sociale în fiinţă — nici nu putem avea. Casa rurală din punctul de vedere al scopului în care e întemeiată este deci contradicţia personificată: chiar de la înfiinţare, ea poartă în sine germenii morţii, îşi propune să rezolve o problemă absolut nerezolvabilă, un fel de cvadratură a cercului.
Şi e original, ca să nu zicem altfel, rolul statului (statului în sensul larg al cuvântului) în crearea casei rurale: un rol absurd, provenit din, dubla lui făptură de stat neoiobag şi burghezo-democrat. În primul său ipostas, ca stat neoiobag, prin întreaga legislaţie a muncii agrare, prin întreaga practică administrativă, prin tot sistemul economico-social şi politico-social de la sate, el împiedică pe ţăran de a deveni mic proprietar şi-l menţine în starea de neoiobăgie; iară în al doilea ipostas, ca stat burghezo-democrat, el caută prin casa rurală să creeze proprietatea mică şi mici proprietari, adică sa creeze ceva ale cărui condiţii de existenţă le-a distrus şi le distruge.
Şi după ce a tăiat craca de sub picioarele casei rurale, care astfel se va rostogoli cu capul în jos şi picioarele în sus, statul — cine ştie? poate chiar în chip sincer — va deplânge lenea, inerţia, nechibzuinţa şi stricăciunea ţăranului, pe care „în zadar vei căuta să-l ajuţi; orice ai face, e în zadar”.
Dealtfel, noi cunoaştem doar o activitate analogă a statului şi încă într-o formă mult mai largă decât casa rurală: aceasta e împroprietărirea ţăranilor pe domeniile statului. Şi una, şi alta au doar acelaşi scop — prevenirea proletarizării ţărănimii — a cărui realizare se urmăreşte prin acelaşi mijloc: darea de pământ. Dar, dacă e o mare asemănare, sunt şi deosebiri importante. Priceperea acestora e de mare preţ pentru priceperea casei rurale şi a rezultatelor ce trebuie să dea.
Prima deosebire este că statul dădea pământul statului, al naţiunii, aşa că putea să-l dea cu preţ cât de scăzut, putea să ierte restanţele de plată etc. Nu-i vorbă, statul a vândut de obicei cu preţuri curat cămătăreşti, uneori, după mărturisirea însuşi a d-lui Dimitrie Sturdza într-unul din discursurile d-sale, cu preţuri duble decât era preţul curent, şi astfel ajungea chiar mai sigur la scop: de a împiedica formarea proletariatului, dar de a împiedica şi prefacerea proletariatului în proprietar de-sine-stătător, prefăcându-l în proprietar neoiobag. Dar cel puţin teoreticeşte e admisibilă putinţa ca statul să vândă pământul cât de ieftin. Pe când casa rurală nu poate să-l vândă decât după costul lui, aşa cum îi revine ei însăşi.
Altă deosebire însemnată este între scopul şi mijloacele casei rurale şi cele ale statului.
Scopul principal — mărturisit şi nemărturisit — pe care-l urmărea statul odinioară era să prevină proletarizarea ţărănimii, prefăcând-o în neoiobagă. Scopul casei rurale însă nu este numai de a preveni proletarizarea ţărănimii, dar şi de a crea şi de a asigura existenţa micilor proprietăţi şi micilor proprietari ca atare. De această intenţie bună şi cinstită a preconizatorilor şi iniţiatorilor casei rurale nu mă îndoiesc un moment. Şi în felul cum se deosebeşte scopul de odinioară al statului de scopul de acum al casei rurale se deosebesc şi mijloacele respective. Statul, pentru a împiedica proletarizarea. dădea pământ în special la proletari, pe când casa rurală, pentru a crea şi consolida mica proprietate, dă pământ numai ţăranilor mai înţoliţi, care pot să răspundă înainte [cu] zece la sută cel puţin din preţul pământului, o sumă destul de însemnată pentru ţărănimea noastră. Acest fel de a proceda se datoreşte priceperii greşite a cauzelor care au făcut ca împroprietăririle să dea un rezultat atât de rău. Iniţiatorii casei rurale nu văd că, dacă împroprietăririle au dat rezultatele ştiute, aceasta se datoreşte felului în care au fost făcute, însuşi scopului nemărturisit urmărit de stat, şi mai cu seamă regimului nostru agrar, economico- şi politico-social, care împiedică formarea micilor proprietăţi de-sine-stătătoare. Ei cred că pricina cea mai de seamă e incapacitatea celor împroprietăriţi, lipsa la cei mai mulţi dintre dânşii a calităţilor cerute pentru a deveni proprietari. De aceea, casa rurală vrea să facă o selecţie de ţărani care ar fi dovedit că pot să înjghebeze şi să conducă o gospodărie, că au, prin urmare, capacitatea cerută pentru asta. Aceştia ar fi ţăranii mai înţoliţi, semifruntaşi sau fruntaşi, care dispun de o avere oarecare, aşa că pot da un avans de 10% Această procedare nu e lipsită de logică şi aparenţă de dreptate. Din nenorocire, rezultatul neîndoielnic la care va ajunge casa rurală va fi diametral opus celui dorit, dorit sincer de astă dată, nu mă îndoiesc. În mod tipic iată ce se va întâmpla cu ţăranul devenit proprietar prin casa rurală.
Ţăranul e dornic de pământ. De cumpărători nu va fi lipsă. Ţăranul îşi va aduna toate economiile, va vinde ce va putea, se va împrumuta ca să dea avansul. Şi iată-l împreună cu alţii cumpărând o moşie, devenind stăpân pe un lot. Pământul, din cauzele multiple arătate mai sus, îi revine prea scump, nu e rentabil, încât chiar în actul de vânzare se cuprinde în mod tacit înstrăinarea lui ulterioară. Ţăranul începe să-l muncească. Şi vine anul cel mediocru — nu mai vorbim de un an rău foarte probabil —, sunt nevoi multiple şi grele care trebuie împlinite întâi şi nu ajunge pentru rata casei rurale. Omul se împrumută de la cămătar sau ia de la banca populară cu girul cămătarului, îşi vinde munca sa arendaşului sau fruntaşului ţăran — acaparatorul pământurilor ţărăneşti —, adică se învoieşte pentru anul viitor. De acuma e neoiobag în toată regula, va munci în dijmă, va da ruşfeturi în mod direct sau indirect, va munci ca rob al arendaşului şi cămătarului şi, mai cu seamă, ca rob al casei rurale pentru a-şi plăti ratele, iară pământul cumpărat şi-l va zgâria în vremea slobodă după munca la stăpâni. Alt an mediocru, situaţia se agravează, datoria creşte. Începe agonia, care va dura cu atât mai mult, cu cât ţăranul va fi mai harnic, mai chibzuit, mai sobru, dar sfârşitul va fi mereu acelaşi: din cauza neplăţii ratelor, pământul se vinde sau se întoarce la matcă: la casa rurală. Se înţelege că un an de secetă cumplită va grăbi mult acest proces. Şi, în clima noastră secetoasă, anii aceştia, din nenorocire, nu sunt rari, iară cu nenorocita despădurire a ţării vor deveni cronici. Şi astfel ţăranul va pierde pământul — ceea ce e numai o jumătate de nenorocire, având în vedere câte belele i-a adus —, dar va pierde şi avansul adunat cu atâtea sacrificii, se va proletariza.
Şi aci vedem acea deosebire dintre împroprietărirea de altădată, prin stat, şi cea de acuma, prin casa rurală. Statul, împroprietărind pe ţărani, îi prefăcea, de bine de rău, din proletari în mici proprietari, proprietari sui-generis, neoiobagi, dar, oricum, mici proprietari; casa rurală va preface pe micii proprietari în proletari.
Casa rurală nu numai că nu va împiedica procesul de proletarizare a ţărănimii, proces oare se petrece acum, dar încă îl va grăbi. Aceasta e neîndoielnic. Aşa s-a întâmplat m Rusia, aşa se va întâmpla şi la noi, aşa se va întâmpla mai ales la noi.
Acesta va fi rezultatul casei rurale pentru ţărănimea muncitoare mai înţolită.
Dar pentru fruntaşi, pentru cârciumari, cămătari, pentru Titircă Inimă-Rea, pentru burghezia sătească într-un cuvânt? Pentru toţi aceştia va fi o adevărată binefacere. Şi lucrul se înţelege şi apriori. De câte ori e vorba de o reformă poporanistă, se poate zice cu ochii închişi că ea va servi exclusiv sau mai cu seamă burghezimii mici în general, celei săteşti în special. Şi asta chiar atunci când reforma e făcută împotriva ei, cum sunt băncile populare, dar ce să mai zicem când pare înadins făcută pentru ea, cum e casa rurală? Titircă de atâta vreme se uită cu jind la moşia boierului X, dar n-are destule parale ca să pună mâna pe ea. Şi iată vine casa rurală, oare numai cu un avans de 10% îi dă putinţa să apuce măcar o parte din ea. De la început va cumpăra câteva loturi maximale pe nume felurite din familia sa ori va cumpăra o moşie întreagă cu consătenii: pe urmă îşi va rotunji el partea lui cu loturile scoase în vânzare pentru ratele neplătite.
Pentru membrii burghezimii săteşti sunt multe — şi vor fi şi mai multe — forme şi posibilităţi spre a face ca moşia latifundiară a boierului X să devină, prin intermediul casei rurale, proprietatea lor, împărţită în moşii mai mici. Şi lor moşioarele acestea le vor renta, şi încă bine. Pentru ei pământul nu este doară un instrument de muncă nerentabil, sub forma de mică proprietate neoiobăgistă, din cauza preţului exagerat; pentru ei pământul este un instrument de stoarcere a muncii altora, un capital, şi încă un capital sui-generis, care afară de însuşirea lui proprie de capital, aşa cum este el în societatea capitalistă, mai are şi virtuţi de exploatare speciale, feudalo-iobăgiste. Şi astfel latifundiul boierului X se va împărţi în câteva moşii mai mici. Rezultatul deci va fi creşterea numărului proprietarilor mari şi deci, după cum am văzut, creşterea intensităţii exploatării ţărăneşti şi consolidarea detestabilului regim neoiobag[2].
Am văzut până acum care va fi rezultatul casei rurale pentru feluritele categorii ţărăneşti de cumpărători ai pământului, lucru ce ne interesează în special. Să vedem cât de pe scurt care va fi situaţia proprie a casei rurale, ceea ce, dealtfel, ne interesează mai puţin.
Casa rurală va avea greutăţi de care nici nu-şi dă seama. Întemeietorii au şi început să le simtă de la primii paşi, când au dat de greutatea cu pădurile şi cu acareturile moşiilor cumpărate. Pământul îl împarţi în parcele ţăranilor cumpărători; dar cu pădurea şi cu acareturile ce te faci? Grea problemă! Dar când casa rurală va fi nevoită să scoată în vânzare parcelele neplatnicilor şi când, din lipsă de cumpărători, aceste parcele îi vor rămâne pe seamă şi ea via deveni proprietara a [o] mulţime de parcele risipite între micile proprietăţi ţărăneşti? Acestea sunt însă detalii care, în definitiv, privesc pe acţionarii casei rurale; lucrarea de faţă, după însuşi planul ei, nu se ocupă de amănunte, ci de principii şi fenomene generale. în general şi în principiu vorbind însă, casa rurală, în afară de pământurile ce va vinde burgheziei săteşti, va rămâne stăpână pe mari întinderi de pământ, fie de acel ce nu va putea fi vândut, fie de acel ce i se va întoarce înapoi. Ce va face ea cu acest pământ? Evident că sau îl va lucra singură, pe propriul său cont şi după sistemul agrar în vigoare, sau — ceea ce e mult mai probabil — îl va da în arendă pentru a scăpa de imensa greutate pe care o prezintă agricultarea [cultivarea] a mulţime de moşii în diferite colturi ale ţării.
Şi ce înseamnă asta? înseamnă că astfel casa rurală devine un proprietar latifundiar, se preface în cel mai mare latifundiar şi în cea mai mare proprietate de mână moartă.
Şi acum, cititorule, vom putea cu şi mai multă tărie şi siguranţă să verificăm exactitatea legii mecanico-sociale enunţată mai sus.
Casa rurală, în intenţia preconizatorilor şi întemeietorilor ei, a fost instituită pentru crearea şi consolidarea de mici proprietăţi ţărăneşti şi mici proprietari ţărani, prin îmbucătăţirea latifundiilor particulare şi de mână moartă, spre a scăpa ţara astfel şi de proprietatea latifundiară, şi de arendaşi latifundiară à la Mochi Fişer. Dar, în atmosfera economică a ţării noastre şi sub regimul nostru neoiobag, casa rurală va grăbi procesul de proletarizare a ţărănimii, va mări latifundiarea ţării şi proprietăţile de mână moartă şi — cine ştie? viitorul ne rezervă atâtea surprize! — va crea, poate, o serie de Mochi Fişer mai mărunţei, căci din toate ironiile istoriei omenirii cea mai sângeroasă e ironia istoriei economice.
[1] [proprietate agricolă].
[2] Nu-i vorbă, nici această dezagregare a latifundiilor nu va dura mult. După obiceiul ţării, Titircă îşi va trimite copiii să înveţe la Paris, îşi va mărita fetele cu boieri scăpătaţi, şi, în atmosfera noastră de consumare neproductivă, moşia va fi cu vremea vândută şi iarăşi va întregi un latifundiu oarecare.
