Neoiobăgia:Băncile populare
De la Wikisource
Să trecem acum de la aceste remedii paliative la remediile radicale, la acelea care ar fi le clou al remediilor şi instituţiilor poporaniste. Acestea sunt, după cum se ştie, băncile populare, casa rurală şi obştile ţărăneşti.
Cine vrea să vadă până unde poate merge ambalarea în ţara noastră să recitească dezbaterile parlamentare, să-şi reamintească tot zgomotul făcut în jurul băncilor populare. Se părea că însuşi ţăranul găsise, în sfârşit, mijlocul liberării şi emancipării sale. Se formase o întreagă literatură care povestea — în parte adevărat, în parte exagerat — cât suferă ţăranul de pe urma cametei. Se enumerau satele unde sunt cămătari care au strâns zeci de mii de lei de pe spinarea ţăranului. Atâta zgomot s-a făcut în jurul acestei exploatări încât s-ar fi părut că toată plusvaloarea produsă ide ţărănimea noastră nu e creată în timpul producţiei şi nu e înghiţită de stat şi de clasele dominante, ci apare numai în timpul tranzacţiilor dintre ţăran şi cămătar şi e înghiţită de cămătarii satelor.
Dealtfel, această ambalare e foarte explicabilă la clasele noastre dominante. Mai întâi, este iarăşi chestie de diversiune, şi încă de ce diversiune! Cămătarii satelor prefăcuţi în cauza principală a răului şi băncile populare în marele leac, iară neoiobăgia noastră nicăieri, parcă nici n-ar fi, se poate chilipir mai mare? Şi mai este un chilipir tot aşa de mare: orice reformă sau îmbunătăţire întreprinsă în folosul real sau imaginar al ţăranilor costă pe stat parale, câteodată destul de multe, iară reforma aceasta — instituţia băncilor — nu-l costă aproape nimic: ţăranul îşi îmbunătăţeşte soarta, se emancipează de camăta ruinătoare, şi asta pe propriul său cont şi risc.
Nu tot aşa de justificată este ambalarea poporaniştilor sinceri şi a sincerilor iubitori ai ţărănimii din alte grupări şi partide. Entuziasmul exagerat al acestora se explică în bună parte prin necompetinţă, prin lipsa de elementare cunoştinţe economice. Pentru că e un adevăr elementar în economia politică precum că o îmbunătăţire fundamentală în soarta maselor muncitoare trebuie căutată în schimbarea felului şi în modificarea raporturilor de producţie, în domeniul producţiei, nu în modificarea tranzacţiilor comerciale, a schimbului, a creditului. Creditul e o categorie economică derivată, nu fundamentală, creditul nu creează, ci, în anume condiţii, ajută în mod însemnat producţia; el poate deci, trecând la cazul care ne interesează, să ajute unei prosperări economice create, dar nu poate s-o creeze. E adevărat că un om de mare talent şi o strălucită inteligenţă, cum a fost Proudhon, preconiza prefacerea raporturilor de producţie, transformarea pe alte baze a societăţii înseşi, prin credit. Dar Proudhon avea justificarea că a trăit în mijlocul unei societăţi în care creditul începuse să aibă o influenţă atât de mare asupra producţiei; şi Proudhon nici n-a fost economist propriu-zis, şi, afară de asta, a trecut atâta vreme de atunci şi am mai învăţat ceva.
Instituţiile de credit şi marea lor influenţă asupra vieţii economice sunt de dată destul de recentă. Creditul şi importanţa lui s-au dezvoltat treptat, împreună cu dezvoltarea economică a societăţilor. El ia naştere şi se dezvoltă împreună cu dezvoltarea producerii valorilor de schimb în locul valorilor de întrebuinţare. Cât timp a durat gospodăria naturală, cât timp se produceau numai valori de întrebuinţare, creditul propriu-zis avea o importanţă minimă sau nulă. Cu cât însă se dezvoltă gospodăria bănească, în care producerea se face aproape exclusiv pentru schimb, în care se produc aproape exclusiv valori de schimb, mărfuri, cu cât se dezvoltă societatea capitalistă, creditul şi instituţiile de credit iau o dezvoltare tot mai mare şi capătă o influenţă imensă asupra vieţii economico-sociale. Dar în această dezvoltare importanţa creditului pentru ţară şi pentru clasele dominante nu e aceeaşi ca pentru. clasele muncitoare. Pentru acestea din urmă. creditul are uneori mai mult o importanţă indirectă. întrucât influenţează dezvoltarea economică generală; dar importanţă directă pentru îmbunătăţirea soartei lor şi a prosperării lor economice n-are deloc sau are una cu totul minimă. Astfel, pentru robii plantatorilor de bumbac din America, creditul n-avea nici o valoare sub nici o formă, cum n-avea pentru caii plantatorilor. Astfel, pentru clăcaşii noştri ţărani, creditul iarăşi nu putea să aibă vreun mare preţ.
Mai mult decât atâta. Uneori, pe când pentru economia naţională şi pentru clasele dominante importanţa creditului creşte, pentru poporul muncitor, dimpotrivă, scade. Aşa, pentru micii meseriaşi din evul mediu, întrucât ei erau proprietarii instrumentelor lor de lucru. creditul avea oarecare însemnătate; dar de atunci până în zilele noastre, pe când pentru economia naţională şi clasele economice dominante importanţa creditului a crescut imens, pentru clasele muncitoare proletare însemnătatea lui a devenit minimă. Astăzi nici un economist burghez serios nu mai preconizează îmbunătăţirea soartei muncitorimii proletare prin instituţii de credit; iară proletariatul însuşi, perfect conştient de ceea ce-i trebuie, nu cere pentru îmbunătăţirea soartei sale instituţii de credit şi economie, ci reducerea orelor de muncă, mărirea salariilor, contracte colective de muncă etc., iară pentru viitor, ca soluţie definitivă, naţionalizarea sau socializarea tuturor instrumentelor de muncă. În alte cuvinte, poporul muncitor îşi caută îmbunătăţirea soartei şi soluţia problemei sale în modificarea parţială sau totală a felului şi raporturilor de producţie, nu în instituţiile de credit, care pentru el direct n-au aproape nici o valoare.
Se va obiecta, desigur, că toate acestea sunt adevărate pentru proletariat, nu însă pentru ţărănimea mică proprietară, stăpână pe instrumentele ei de muncă, pe micul ei capital agricol productiv, pentru care deci în societatea capitalistă creditul are, dacă nu chiar atâta însemnătate cât pentru proprietarul unei mari uzine sau mari moşii, totuşi o însemnătate destul de considerabilă. Recunoaştem aceasta. Pentru micul proprietar ţăran, creditul. şi mai ales — trebuie să adăugăm şi să subliniem — creditul sub forma lui socială largă şi francă, creditul statului, are destulă importanţă. Nu-i lipsit de valoare nici creditul celălalt, să-i zicem creditul popular, de care sunt legate numele lui Schulze-Delitzsch şi Raiffeisen şi care e organizat în străinătate sub o formă mai mult ori mai puţin asemănătoare cu a băncilor noastre populare. Acestui din urmă credit i se exagerează chiar şi în străinătate importanţa, deşi nu în măsura în care lucrul se făcea la noi, dar în sfârşit îşi are şi el importanţa lui pentru micul proprietar ţăran. Decât este şi aci un dar, în care rezidă cauza greşelilor teoretice ale economiştilor, sociologilor şi reformatorilor noştri, ca şi greşelile practice ale guvernanţilor noştri. Şi anume: ţăranul nostru nu este mic proprietar.
E foarte interesant şi instructiv cum economiştii, sociologii, oamenii noştri politici şi acum în urmă şi teoreticienii poporanismului au cheltuit atâta spirit pentru a ironiza pe socialişti, care cvasi n-au băgat de seamă că ţăranul nostru nu e un muncitor proletar ca în Occident, iară ei aproape cu toţii, şi nu cvasi, ci de-a binelea, au scăpat din vedere că ţăranul nostru nu este un ţăran mic proprietar ca cel din Occident. Ţăranul nostru, ce-i drept, nu e proletar, dar nici mic proprietar, ci este ce e mai rău: un neoiobag. Ce înseamnă asta am văzut mai sus. Faţă cu categoria economică a creditului, situaţia ţăranului e următoarea:
Faptul că pământul lui, avutul lui principal e inalienabil îi reduce foarte mult, uneori aproape la nimic, întinderea creditului de care se poate bucura. Iară faptul că nu e un proprietar propriu-zis care-şi lucrează propriul său pământ, ci e un semiclăcaş şi semiproletar, lucrând mai ales pământul marii proprietăţi, nu-i permite să se folosească de credit în mod productiv. Aşa fiind, creditul pentru ţăranul nostru are o importanţă relativ neînsemnată.
E adevărat că este o parte caracteristică în gospodăria neoiobagă, parte care face creditul necesar neoiobagului nostru, necesar şi lui, necesar şi economiei şi producţiei ţării: e faptul că ţăranul e depozitarul inventarului agricol. Şi acuma, dar mai ales acum douăzeci de ani, mai întreg pământul, nu numai al ţăranului, dar şi al marii proprietăţi, era lucrat aproape exclusiv cu inventarul ţăranului: cu plugul lui, cu boii lui; câteodată tot el dădea — şi dă şi uneori şi acuma — şi sămânţa pentru pământul boieresc lucrat în dijmă. Conservarea şi chiar îmbunătăţirea inventarului erau deci şi sunt şi în interesul ţăranului, dar şi mai mult în interesul marilor proprietari şi arendaşi, precum şi al statului şi al claselor dominante în general. În consecinţă, fundarea unui institut de credit care să vină în ajutorul ţăranului pentru conservarea şi îmbunătăţirea inventarului, procurarea seminţei etc. era în interesul şi. al ţăranului, şi al statului, şi al proprietarilor, şi al arendaşilor, care se descărcau de o asemenea grijă pe spinarea statului. Şi tocmai de aceea creditul agricol a fost fundat când ţăranul nici nu se gândea să ceară aşa ceva.
Creditul agricol a fost deci întemeiat sub auspiciile cele mai fericite: corespunzând unei necesităţi, fiind în folosul statului şi fundat de el şi — caz atât de rar! — fiind totodată în folosul tuturor claselor sociale. Şi, cu toate acestea, creditul agricol n-a reuşit. Cum se explică acest fapt extraordinar? Se explică foarte uşor şi acest fiasco era foarte uşor de prevăzut pentru cine ştie să se uite în adâncimile raporturilor economico-sociale.
Pentru reuşita creditului agricol erau necesare, m primul loc, două condiţii esenţiale: creditul să aibă o anume întindere — cel acordat cu ţârâita şi în sume mici se risipeşte degeaba — şi creditul să poată fi întrebuinţat în mod productiv. Două mii de lei împrumutaţi şi băgaţi în îmbunătăţirea micii proprietăţi — în îngrăşăminte, instrumente perfecţionate, vite de rasă etc. — încep să producă după o vreme oarecare un surplus de venit, să zicem, de 300 de lei. Scăzând 120 de lei procente, rămâne încă un surplus de 180, care, desigur, e produs şi el de muncă, dar pare căzut din cer: e un rezultat al virtuţii creditului, care măreşte prosperitatea debitorului.
Dar cele două condiţii esenţiale, după cum am văzut, lipsesc ţăranului. Pământul lui fiind inalienabil, întinderea creditului lui e foarte restrânsă. Dar, ceea ce e mai important, el nu poate să întrebuinţeze în mod productiv creditul căpătat şi din cauza sărăciei, şi din cauza raporturilor de producere existentă. Se poate oare vorbi serios ca neoiobagul învoit la proprietar şi arendaş să introducă agricultura sistematică, îngrăşăminte, vite de rasă etc. pe pământul lui? Cât valorează aceste iluzii danemarcofile am văzut mai sus.
Dar mai este încă o formă a creditului: e creditul dat nu pentru consumarea productivă, ci pentru consumarea personală.
Această formă a creditului de multe ori e cel mai bun mijloc nu de a mări prosperitatea debitorului, ci de a-l ruina. Ai nevoie neapărată de bani, îi împrumuţi şi-i consumi; pe urmă vine termenul fatal, n-ai cu ce plăti, ţi se vinde tot ce se poate vinde şi, ca rezultat, eşti mai sărac decât înainte, din nou trebuie să te împrumuţi cu orice preţ, cazi pe mâna cămătarilor, şi procesul ruinării e gata. E o poveste aşa de veche şi aşa de banală!
Şi s-a întâmplat aidoma ţăranului român: mulţumită creditului agricol s-a înglodat şi mai mult în datorii. a căzut şi mai uşor pradă cămătarului din sat, şi astfel creditul. în loc de instrument de prosperare, a devenit instrument de sărăcire.
Agrarienii noştri de obicei acuză pe ţăran pentru acest rezultat negativ. E vina lui, zic dânşii; e şi aci nepăsarea, neprevederea, necinstea şi nesocotinţa lui: îşi amaneta cea din urmă avere, cheltuia banii fără a se mai gândi că va trebui să plătească şi pe urmă, se înţelege, i se vindea amanetul şi rămânea şi mai sărac, cădea în şi mai mare atârnare de arendaş şi cămătar.
Nu, domnilor, nu-i aşa. Ţăranul român, spre nefericirea lui, e om şi el, om ca toţi oamenii, cum suntem cu toţii; erou nu e. Ţăranul român e sărac lipit pământului. El are întotdeauna nevoi mari, vitale, urgente. Iarna copiii îi ţipă de foame, de frig: trebuie mămăligă, trebuie lemne. trebuie o haină, trebuie bani; trebuie bani pentru bote/; şi — vai! — tot aşa de des trebuie bani de înmormântare; trebuie bani pentru bir, că te omoară perceptorul! Şi iată că s-a făcut o bancă de către boieri, de către stăpânire şi ai putinţa să te împrumuţi punând vitele amanet ca să scapi de tortura perceptorului şi să mănând şi tu şi copiii... Şi ţăranul se împrumută şi, până una alta,. scapă de foame. Dar consecinţele, prevederea. dar ce va fi pe uimă? Ei, va fi ce-o da dumnezeu, că mai rău decât acuma nu va fi; şi, chiar de-ar fi, bine că-măcar o dată a mâncat şi el ca să se sature. Şi, dealtfel, ce poate fi mai rău? Or să-i vândă vitele. Lasă că trebuie ciocoiul sau arendaşul să-l împrumute ca să cumpere altele, ca-altfel rămân cu ogorul nelucrat. Are să rămână iară fără mămăligă? Apoi, când n-o mai avea de unde să ia. trebuie să-i dea statul porumb, că rămâne fără birnici. Şi atunci ce-am avut şi ce-am pierdut?
Nepăsare, neprevedere, nesocotinţă! Apoi, dacă e vorba ca în orice caz să fii redus la o bucată de mămăligă cu ceapă, atunci lasă să se îngrijească cei mari de ea, că altfel rămân şi ei fără mămăligă. Şi, zău, cinstit vorbind, poate că argumentarea ţăranului nu e tocmai lipsită de temei.
Aşadar, creditul agricol, cu toate că a fost fundat sub cele mai fericite auspicii, cu toate că era în interesul tuturor claselor, cu toate că a fost întemeiat pe baza cea largă a creditului de stat, n-a reuşit, pentru că nu şi-a găsit terenul în condiţiile economice rele ale ţării, pentru că aceste condiţii sunt defavorabile existenţei şi funcţionării lui.
Şi se cerea ca băncile populare, care mergeau pe calea cea strâmtă a creditului privat şi au fost întâmpinate vrăjmăşeşte de unele din clasele superioare, aceste bănci să fie menite a face nu numai ceea ce n-a putut creditul agricol, dar ceea ce nu este în stare nici un credit: să devină punctul de plecare al regenerării şi emancipării ţărănimii române!
Dar ce se întâmplase? Se schimbaseră oare aşa de profund condiţiile sociale ale ţării? Deloc, nici umbră. Atunci ce putere tainică şi vrăjită se ascundea în băncile populare? Acea putere minunată era tocmai ceea ce, după oamenii care pricep ceva în materie, constituia slăbiciunea lor; ele nu mergeau pe calea largă a creditului statului, ci pe calea strâmtă a creditului privat; ele nu cereau ajutorul statului, ci se bazau pe ceea ce englezul numeşte self-help, neamţul Selbsthilfe, rusul samopomoşci, iară românul nici nu are pentru asta un termen special: ajutorul prin sine. Ţăranul, prin propriile sale puteri, creând băncile, alimentându-le din micile sale economii, împrumutându-se de acolo când e în nevoie cu un procent mic, scapă de camătă — principalul inamic —, îşi îmbunătăţeşte traiul şi, puţin câte puţin, se emancipează din condiţiile mizerabile în care se zbate, o eră nouă se deschide pentru el: ajută-te şi dumnezeu te va ajuta.
Aţi înţeles? Nu ştiu. Eu am înţeles. Neoiobagul român, sărac lipit, strivit de formidabilele forţe sociale care îl robesc pământului şi oamenilor, să se ajute el singur şi atunci îl va ajuta şi dumnezeu.
Bugetul unei mari părţi a muncitorimii neoiobage sărace, după ce plăteşte toate angaralele, e în mijlociu cam de 180—200 de lei pe an. Pentru o familie cu trei copii, asta înseamnă cam la 10—12 parale pe zi. Din aceste 10—12 parale, ţăranul va cheltui pentru mâncare, băutură, îmbrăcăminte, încălzit, iluminat; pentru modestele sale necesităţi religioase şi culturale; pentru împăcarea autorităţilor comunale şi jandarmului rural; va face şi diversele cheltuieli neprevăzute, iară restul, paraua chioară ce-i va rămâne, dacă e om strângător şi bine chibzuit, o va depune spre fructificare la banca al cărei acţionar va deveni; şi dacă va avea noroc şi aptitudinile necesare poate ajunge şi conducătorul băncii şi va avea mândria să-şi scrie pe cartea de vizită: „Ioan al Saftei, preşedintele consiliului de administraţie al băncii populare din Pârliţii de Sus”.
E adevărat că pe urmă s-a văzut că în felul acesta băncile populare nu pot să reuşească şi atunci a intervenit un ajutor parţial al statului şi al Băncii Naţionale, care prin creditul agricol scontează portofoliul băncilor populare. Dar cu toate astea scopul urmărit tot nu se poate atinge.
Se va obiecta că, împotriva tuturor prevederilor teoretice, băncile populare au reuşit: dovadă acele mii de bănci înfiinţate, dovadă capitalul lor de vreo 50 000 000. Şi cu toate astea, răspundem noi, prevederile teoretice s-au dovedit perfect întemeiate. Căci mai întâi trebuie să vedem cât capital s-a vărsat în adevăr şi mai ales cine l-a vărsat, ce fel de ţărani sunt aceia care l-au vărsat. O comparaţie cu Transilvania va fi edifiantă. Acolo băncile ţărăneşti au un capital deplin vărsat de 120 000 000. La noi. dacă vom ţine seama de capitalul în adevăr vărsat, şi mai cu seamă vărsat de adevăraţi ţărani, şi dacă vom mai ţine socoteală că populaţia noastră e de două ori mai mare decât a Transilvaniei, atunci se va vedea cât de neînsemnat, relativ e capitalul vărsat în bănci de ţărănimea noastră. Şi doar băncile noastre sunt protejate de stat, sunt susţinute pe toate căile de autorităţi şi au cont deschis la Banca Naţională, pe când cele din Transilvania sunt persecutate în toate chipurile de statul ungar.
Şi nici nu se putea să fie altfel. Căci, încă o dată, ce s-a schimbat în ţara noastră de la întemeierea creditului agricol încoace? Ţărănimea nu s-a îmbogăţit, ci, dimpotrivă, a ajuns mai săracă decât oricând. întinderea şi elasticitatea creditului ţăranului nu s-a mărit, pentru că pământul lui e tot inalienabil. Pentru consumarea productivă a creditului nu s-au ivit condiţii mai prielnice, pentru că raporturile de producţie au rămas aceleaşi. Atunci ce s-a schimbat? Şi ce a rămas din virtuţile şi potenţele creditului nostru popular de a îmbunătăţi soarta ţărănimii?
A mai rămas creditul pentru consumarea personală. Această formă de credit e cea mai puţin producătoare de bine, ea poartă în sine, după cum am văzut, inconveniente şi chiar pericole. Dar, în sfârşit, în anume condiţii şi într-o anume măsură e necesară şi folositoare. A se da ţăranului nostru — veşnic în nevoi şi veşnic silit să se împrumute —, a i se da un credit ieftin, fie şi un credit de consumare personală, e, desigur, un mare bine. Aşa judecă chiar şi poporaniştii cei mai serioşi. Ei nu exagerează importanţa socială a băncilor populare, nu cred că din ele va izvorî fericirea ţăranilor; decât ei zic că ele vor scăpa ţărănimea din ghearele cametei. Şi aceasta încă este o mare exagerare.
Să scape ţărănimea de camătă? Uşor de zis. Cât de uşoare le par toate economiştilor, sociologilor şi poporaniştilor noştri! Să distrugi camăta când condiţiile sociale o .favorizează? De două mii de ani durează lupta asta. A dus-o statul antic şi statul medieval cu puternica lui organizaţie de stat; a dus-o cea mai formidabilă organizaţie ce a avut vreodată omenirea, biserica creştină. Şi n-au învins camăta. Şi o vor învinge poporaniştii noştri cu instituţiile lor de bancă alimentate de paraua chioară a lui Ioan al Saftei?
Să vedem, în adevăr, cum distrug camăta băncile noastre populare.
Ioan al Saftei are nevoie absolută de doi poli: trebuie să plătească birul, să cumpere mălai, să îngroape un copil ş.a.m.d. Altădată el îi împrumuta de la Titircă Inimă-Rea din sat. Titircă, afară de un procent oarecare, îi lua lui Ioan tot drept procente anumite ruşfeturi — o limbă de porc, pui etc. —, îi lua zile de arătură, praşilă, cărat, îi cumpăra mai ieftin o parte din porumbul necules încă, lucruri care, socotite în bani, făceau procente de sută la sută, uneori şi mai mult. Acum omul se duce la bancă şi cu o poliţă ridică banii, cu procentul — neînsemnat în condiţiile statului — de 10—12%. Perfect. Dar condiţiile esenţiale ale funcţionării unei bănci mari sau mici, principiile acestei funcţionări sunt aceleaşi. 0 bancă nu poate da bani la infinit şi nici cât i se cere, căci nu câteva milioane, dar zeci şi sute de milioane s-ar risipi în câteva clipe. 0 bancă nu poate să acorde credit decât după capacitatea de credit a individului. Această capacitate pentru Ioan al Saftei e foarte mică, pentru că e sărac şi pentru că avutul lui principal, pământul, e inalienabil. Să zicem că pentru Ioan această capacitate e de doi poli. El ridică aceşti bani, care faţă de nevoile lui, multe, vitale, urgente, se topesc ca gheaţa la soarele lui Cuptor. Şi pe urmă ce să facă? Banca nu mai dă parale, pentru că s-a isprăvit cu capacitatea lui de credit. Capacitatea creditului a încetat, dar capacitatea nevoilor nu. Nevoile cresc, vin puhoi şi iară trebuie bani. Ce să facă Ioan? Se duce la Titircă, acesta-i dă bani şi-i ia procente şi ruşfeturi şi zile de arat, de prăşit, de cărat, şi îl robeşte cametei absolut ca şi înainte, şi asta pentru tot restul vieţii, căci la bancă nu mai are nas. Şi atunci ce s-a schimbat?
S-a schimbat că, în afară de camătă, Ioan, înglodat în datoria băncii, trebuie să plătească şi acolo procente.
Se va zice: „Bine, în fond nu s-a schimbat nimic, dar cel puţin pentru aceşti doi poli ridicaţi de la bancă nenorocitul va plăti 10—12% în loc de sută la sută; nu e mult, dar tot e ceva”. Da, desigur ar fi ceva, dar nu e. Spre a face un împrumut trebuie protecţie. şi acolo la bancă Titircă e tare şi mare; şi trebuie un gir valabil fără de care nu se pot lua bani, şi Titircă dă un gir, dar, bineînţeles, nu degeaba, ci — după importanţa sumei ridicate — Ioan îi dă ruşfeturi, zile de muncă etc. încât Ioan plăteşte procente băncii, ruşfeturi şi zile de muncă lui Titircă, iară rezultatul e mai mult ori mai puţin acelaşi.
Ce s-a schimbat dar? Nimic. Ba tot s-a schimbat ceva. Mai înainte, la efectuarea unui împrumut, Ioan avea a face cu Titircă şi atâta tot: relaţii foarte grele, dar simple şi patriarhale. Acuma însă, la reînnoirea împrumutului, bietul Ioan trebuie să stea de vorbă cu un întreg conţiliu de administraţie: sunt acolo şi Titirci, şi preotul, şi învăţătorul, şi alţii. Pe urmă e vorba acum de poliţă. de girant, de scadenţă, de protest, tot lucruri de care la reînnoirea unui împrumut îngheaţă şi un mic negustor de oraş, dar încă bietul Ioan, care, buimăcit şi îngheţat, stă înaintea acestor lucruri străine, pricepând doar atâta că la o zi anumită, dacă Titircă nu va pune o anume iscălitură, s-a sfârşit cu el: i se va vinde şi cenuşa din vatră, şi nu de către Titircă — pe care a învăţat să-l împace —, ci de către bancă, de către un întreg conţiliu. Şi de toate acestea îl scapă Titircă prin iscălitura lui. Şi Ioan plăteşte procente şi munceşte pentru girul lui Titircă şi caută să împace şi pe unii consilieri, muncind câte ceva şi pe la ei, că doar ce-l costă munca? n-a plătit pentru ea, o are gratis! Apoi dacă, făcând socoteala, el în locul sutei la sută de odinioară plăteşte acuma câteodată şi mai mult, e şi drept, pentru că acuma el are bancă proprie, populară şi poporanistă, e acţionarul unei bănci şi — de! — obrazul subţire cu cheltuială se ţine.
Aşadar, situaţia lui Ioan nu s-a schimbat sau s-a schimbat foarte puţin. În schimb, situaţia lui Titircă s-a schimbat în unele privinţe chiar fundamental. În adevăr, înainte Titircă exploata cu propriile sale capitaluri. strânse de multe ori cu cine ştie ce greutăţi şi sacrificii. Acuma însă s-au schimbat lucrurile, Titircă are cont deschis la banca populară pe care tot el o învârteşte: el ia parale de la bancă şi cu ele îl împrumută pe Ioan. Dar banca dispune nu numai de parale depuse de Titircă şi de semenii săi, ci şi de paralele depuse de Ioan al Saftei şi de ajutorul statului şi al Băncii Naţionale.
De asemenea, când Titircă îl împrumută pe Ioan în mod indirect, intervenind la bancă, dându-i girul său, banii aceştia nu sunt numai ai lui Titircă şi ai burgheziei săteşti, ci şi ai lui Ioan al Saftei, ai ţărănimii sărace şi muncitoare, precum şi ai statului şi ai Băncii Naţionale. Ce urmează de aci? Urmează că înainte vreme Titircă cu propriile sale capitaluri făcea cămătărie şi îl storcea pe Ioan, pe când azi, cu instituirea băncii populare, îl stoarce pe Ioan cu banii Băncii Naţionale şi chiar cu banii proprii ai lui Ioan! Cred că progresul e vădit pentru oricine[1].
Dar se va mai zice poate: „Dacă băncile populare nu sunt şi nu puteau fi de folos maselor mari ale ţărănimii muncitoare, nu e acelaşi lucru cu ţăranii fruntaşi, care alcătuiesc proprietatea noastră mijlocie; acestora vădit că băncile le-au folosit mult şi ăsta tot e un bine”.
Da, desigur, în alte condiţii ăsta, în adevăr, ar fi un bine şi pentru proprietatea agricolă mijlocie, şi pentru producţia agrară a ţării. Dar fruntaşul nostru ţăran, ţăranul bogat, nu e un proprietar mijlociu ca în Occident, care, folosindu-se de un credit mai ieftin, îşi rotunjeşte proprietatea, introduce îmbunătăţiri în cultură şi astfel, servindu-se pe sine, serveşte şi agricultura, şi producţia ţării. Fruntaşul nostru ţăran de obicei este pe jumătate, dacă nu chiar pe de-a-ntregul, cămătar agricol. El este doar acela care, ca şi cârciumarul şi întreaga burghezime sătească din oare face parte, ia pe nimica pământurile ţărăneşti pe termen de 99 de ani; el este acela care în felul acesta fraudulos îşi face o moşioară respectabilă şi o lucrează în condiţiile primitive arătate mai sus, după relaţiile de producţie existente — cu dijmă, ruşfeturi, servituţi, cu muncă drept procente pentru bani împrumutaţi —, şi ştie să stoarcă munca mai abitir decât proprietarul şi arendaşul. Această exploatare şi deposedare a ţărănimii muncitoare, această întărire a neoiobăgiei, ţăranul îmbogăţit mai înainte o făcea cu propriile sale mijloace, acum o face şi cu mijloacele băncii populare, al cărei important acţionar este, adică acum o face şi cu banii Băncii Naţionale şi cu proprii bani ai celor deposedaţi.
Şi astfel băncile populare organizează camăta, îi lărgesc câmpul de activitate, ajutând la sărăcirea şi robirea ţăranului şi la consolidarea neoiobăgiei lui.
Şi aici vedem cauza adevărată a acelei reuşite parţiale a băncilor populare cu care se laudă poporaniştii noştri. Milioanele vărsate în băncile populare şi care, cu toate rezervele făcute mai sus, ar însemna totuşi mult pentru o ţară cu o ţărănime atât de îngrozitor de săracă sunt în mare parte vărsate de burghezimea sătească, de acei cămătari pe care băncile erau menite să-i desfiinţeze.
Ştiu că la început cămătarii satelor erau grozav de-speriaţi şi luptau din răsputeri împotriva înfiinţării băncilor. Aşa s-a întâmplat cu toate remediile agrare de o jumătate de veac încoace, începând cu cel de la 1864. La început zarvă, zgomot, luptă crâncenă, ca şi cum ar fi sosit o revoluţie socială ori chiar sfârşitul lumii. Unii o fac din abilitate spre a căpăta mai multe avantaje; alţii se sperie serios. Apoi iese la iveală că reforma, sau aşa-numita revoluţie, poate şi trebuie să se întoarcă spre binele lor, şi atunci se acomodează perfect şi încep să tragă toate foloasele.
„Noi am gândit — îmi spunea un arendaş, rezumând opinia tuturor arendaşilor despre reformele agrare poreclite socialiste —, noi am gândit că reformele socialiştilor de la guvern ne vor omorî; şi când colo ele devin pentru noi”. Astfel, şi burghezimea sătească, şi cămătarii satelor la început s-au speriat rău, au început să combată cu energie fondarea băncilor până au băgat de seamă că „ele devin pentru ei”. Atunci au început ei singuri să dea bani, să deschidă bănci, au devenit factotum în ele şi au atras spre ei pe cărturarii satelor, necesari în noua organizaţie de camătă, unde se cerea mai multă ştiinţă de carte, punându-se chiar sub scutul aparent al acestora.
Deci băncile populare, ţinând seamă de scopul pentru care au fost create, au dat un complet fiasco.
Şi aceasta era uşor de prevăzut. Aşa trebuia să se întâmple prin jocul firesc al forţelor sociale din organizaţia noastră economico-agrară neoiobăgistă, aşa trebuia să se întâmple în virtutea unei legi sociologice inexorabile, o lege mecanico-sociologică, legea relaţiilor de forţă.
Când un corp se află în mişcare prin acţionarea unei anume forţe, dacă vreţi să-l opriţi ori să-i schimbaţi direcţia, trebuie să-i opuneţi o forţă corespunzătoare; întrebuinţând o forţă prea mică, atunci corpul îşi va urma mersul şi .direcţia primitivă. Dacă într-o societate unde domnesc anume puteri economico-politice şi juridico-sociale ce dau o anume direcţie întregii vieţi a ţării vreţi să schimbaţi acea direcţie, trebuie să întrebuinţaţi puteri — reforme — corespunzătoare. Altfel remediile şi paliativele voastre nu vor opri viaţa socială din mersul şi direcţia ei primitivă, ba chiar uneori o vor ajuta în această mişcare. Prin aceasta legea sociologică se deosebeşte de cea .mecanică: în aceasta din urmă, oricât de mică ar fi forţa opritoare, ea totuşi întru atâta va micşora forţa iniţială; pe când în sociologie se poate întâmpla contrariul: s-o ajute, s-o mărească.
Când într-o tară cu un nenorocit regim economic agrar, bazat pe anume relaţii de producţie neoiobăgiste şi care dă o anumită direcţie vieţii agrare, doriţi să schimbaţi acea direcţie, atunci nu prin paliative puteţi s-o faceţi: acestea din urmă se vor preface şi ele după chipul şi asemănarea regimului neoiobag. Şi tocmai aceasta s-a întâmplat şi se va întâmpla cu băncile noastre populare. Fundate cu gândul de a distruge camăta şi a întări mica proprietate ţărănească, ele au devenit şi vor deveni tot mai mult centre de organizare mai savantă a cametei şi de deposedare a ţărănimii, pe căi lăturalnice, de micile ei proprietăţi, întărind neoiobăgia existentă.
Regimul preface băncile, în fond şi în formă, în instituţii neoiobăgiste.
În adevăr, ce era camăta mai înainte în fondul şi în forma ei? Ea corespundea iobăgiei de altădată. Intre Titircă şi Ioan erau relaţii patriarhale, asemănătoare cu relaţiile dintre boier şi iobagul sau clăcaşul de altădată. Pentru galbenul împrumutat, Ioan dădea munca în natură, cum o dădea sub formă de felurite servituţi boierului. Era deci o camătă de formă iobăgistă. Dar acum, sub regimul băncilor populare? Ioan plăteşte procentele în bună parte tot în muncă, fondul iobăgist al cametei s-a conservat deci, dar el dă procente, are a face cu banca, poliţe, giruri etc.; va să zică, la fondul iobăgist s-au adăugat şi elemente capitaliste, s-a adăugit şi o formă occidentală, cu alte cuvinte, camăta, din iobăgistă, a devenit neoiobăgistă. Vom vedea mai jos oarecare exemple pentru verificarea acestei extrem de importante legi sociologice.
Faţă de o singură categorie de ţărani, băncile populare au corespuns întrucâtva scopului pentru care au fost create. Aceasta e categoria, destul de mică, de ţărani înţoliţi, semifruntaşi, dar care nici nu fac camătă, nici nu exploatează şi deposedează ţărănimea săracă. Ţăranilor din această categorie, băncile le pot servi în forma — foarte restrânsă în condiţiile agriculturii noastre mici — a creditului pentru consumarea productivă: cumpărarea unei vite, unui plug etc. În ce priveşte creditul pentru consumarea personală, apoi, având în vedere atmosfera de risipă nebună de la oraşe, oare influenţează satele, şi având în vedere atmosfera de neprevedere şi nechibzuinţă de la sat, această formă de credit, chiar pentru un gospodar semifruntaş, reprezintă de multe ori mai multe pericole decât foloase.
Bineînţeles că nici prin gând nu-mi trece să neg că uneori băncile pot să fie de un real folos nu numai semifruntaşilor, dar şi micilor proprietari şi ţăranilor săraci. Şi creditul agricol, netăgăduit, a fost uneori de folos ţărănimii sărace. După cum am spus însă, excepţiile în viaţa socială, ca şi în gramatică, nu infirmă regula, ci o confirmă. 0 instituţie socială se judecă după tendinţele şi efectele ei generale, nu după cele accidentale.
Dar este în băncile populare ceva care n-a fost prevăzut, pentru care n-au fost create, care nu se cuprinde în competenţa lor de instituţii de credit şi prin care ele sunt, în adevăr, necondiţionat folositoare ţărănimii, şi nu numai claselor ţărăneşti mai avute, dar tuturor ţăranilor. Asta face pe oamenii de o veche şi constantă bunăvoinţă pentru ţărănime să se entuziasmeze pentru băncile populare. E partea lor educativă, partea lor ocultă; da, ocultă: subiniem cu tot dinadinsul acest cuvânt şi îndată ne vom explica.
Băncile populare au pentru ţărani — pentru unii în măsură mai mare, pentru alţii în măsură mai mică — o însemnătate educativă. În întunericul şi robia satelor, înconjurate de un zid chinezesc ca să nu pătrundă acolo o idee de civilizaţie, o instituţie occidentală ce ar pune în primejdie neoiobăgia, apar băncile populare, cu poliţe, giruri, consiliu de administraţie ales de ţăran, tot lucruri noi care lărgesc orizontul intelectual al ţărănimii. Băncilor populare li s-au dat fel de fel de însărcinări: crearea de cooperative, luarea moşiilor în arendă, formarea obştilor ţărăneşti, şi vor să le dea până şi însărcinări administrative şi sanitare. În felul acesta, ţărănimea începe să se ocupe de afacerile ei, să le discute, să le priceapă, şi nu numai afacerile fiecărui ţăran în parte, ci afacerile obştii ţărăneşti, afacerile ţărănimii, ale clase; şi afacerile tării. Băncile populare devin deci un ferment de deşteptare, de luminare a ţărănimii, de educare a ei cetăţenească, de educare a ei în a se ocupa de afacerile sale şi indirect de afacerile ţării.
Fireşte, toate astea n-ar trebui să privească banca, o instituţie economică şi financiară; pentru o astfel de educare există statul şi viaţa politică şi cetăţenească a tării. Dar noi am văzut de ce statul nostru nu-şi îndeplineşte acest rol la ţară şi de ce nu şi-l poate îndeplini, am văzut de ce nu este şi nu poate fi adevărată viaţă politică şi cetăţenească la ţară. Şi de aceea funcţiile statului democratic, neputând fi împlinite pe calea directă şi francă de către stat, cată să fie împlinite pe cale indirectă, ocultă, de nişte organe sociale a căror menire ar fi cu totul alta. E un proces care se petrece în organismul social asemănător cu procesul care se petrece în organismul individual: când o funcţie nu poate fi îndeplinită de organul creat pentru aceasta, atunci e îndeplinită în mod mai puţin eficace, şi s-ar putea zice, în mod ocult, de unul sau mai multe organe adiacente: când stomacul nu funcţionează, intestinele îi îndeplinesc funcţiile. Astfel sunt aceste funcţii ale băncilor populare, astfel e mai toată activitatea extraşcolară. Acest ocultism stă pe suflet mai ales agrarienilor noştri, tocmai pentru că serveşte ca ferment de deşteptare a ţărănimii la viaţa cetăţenească.
Acestui ocultism de la sate îi corespunde, sub altă formă, ocultismul de la oraşe, un ocultism care pătrunde întreaga noastră viaţă economico-politico-socială şi culturală. La noi prefectul în loc de administraţie face politică şi alegeri, politicianul, şeful local al partidului de la putere face administraţie şi numeşte în funcţii; conducătorii de bănci conduc guvernul şi politica ţării, oamenii de guvern conduc băncile şi comerţul, şi nu se poate forma nu numai un partid sau o grupare politică, dar nici o întreprindere comercială sau industrială şi nici chiar o grupare culturală ca să nu apară o ocultă corespunzătoare. Acest ocultism al întregii noastre vieţi sociale atârnă de aceleaşi condiţii profunde economico- şi politico-sociale şi de aceeaşi dublă şi antagonică organizaţie a societăţii noastre; dar despre aceasta se va vorbi la timp, când va fi vorba de oraşe şi de chestia socială în general. La ţară însă ocultismul, în forma cum se manifestă prin băncile populare sau prin activitatea extraşcolară, e de un netăgăduit folos pentru ţărănimea noastră.
Şi afară de acest folos băncile populare au şi o însemnătate simptomatică. Forţele poporului, comprimate de toate rămăşiţele medievale iobăgiste, dar trezite de toate elementele civilizaţiei capitalisto-burgheze ce se găsesc în organismul social, caută o ieşire şi nu aşteaptă decât un prilej ca să năvălească cu furie, ameninţând să rupă toate zăgazurile. Astfel, când mişcarea socialistă trecută a început să înfiinţeze cluburi politice ţărăneşti, în trei luni ide zile au fost create sute de cluburi. Socialiştii nici nu visaseră o asemenea reuşită. Şuvoiul popular, stârnit, a venit cu atâta furie şi putere încât a crescut peste capetele socialiştilor de atunci şi pentru o vreme oarecare a distrus însăşi mişcarea socialistă care-i dăduse drumul. Pe urmă au venit băncile populare şi, într-o vreme relativ scurtă, s-au format mii de bănci. Ţărănimea aşteaptă de la băncile populare ceea ce aştepta de la cluburile săteşti: liberarea. Aceasta băncile populare nu pot să le-o dea — ferească dumnezeu! —, aceasta băncile n-o pot deloc; dar ele dau ţărănimii prilejul ca să-şi manifesteze dorinţa supremă şi asta tot e ceva.
Folosului indirect pe care-l aduc băncile ţărănimii şi valorii lor simptomatice sunt înclinat mai curând să le exagerez însemnătatea decât să le-o micşorez.
[1] În afară de burghezia sătească mai e cineva care profită de pe urma băncilor populare: e arendaşul şi proprietarul. Aceştia, când le vine mai bine la socoteală să-şi încaseze datoriile de la ţăran. în bani şi nu în învoieli noi, pun pe ţăran să se împrumute de la banca populară şi să le plătească lor. Aceasta s-a adus la cunoştinţa congresului băncilor populare ţinut la Ploieşti. lată, textual, un fragment din darea de seamă publicată în ziarul Dimineaţa de la 19.IX.1909: ţăranul Oancea din cătunul Corbu (judeţul Buzău) a spus: „Ţăranul se împrumută la băncile populare şi cu aceşti bani plăteşte datoriile la arendaşi şi proprietari. Când conducătorii băncilor cer ţăranului datoria ce are să dea, acesta nu are nici bani, căci i-a dat boierului, nici cereale, din cauză că dijma i se ia una şi una, Plus înşelătoria”. Ziarul adaugă că, chestiunea nefiind la ordinea zilei, preşedintele congresului a oprit pe Oancea de a continua.
