Neoiobăgia:În neoiobăgie
De la Wikisource
Anii 1864—1866 au fost luna de miere a liberalismului ideolog al celor de la '48. Constituţia politică belgiană, una din cele mai liberale din Europa, a fost introdusă în ţările româneşti. Câte speranţe frumoase — şi în scurtă vreme cât de crud înşelate! Chiar de la început s-a văzut că nu merge, că nu merge deloc. S-a arătat, după cum ar fi fost uşor de prevăzut, că maşina e schiloadă, că nu poate funcţiona, că pe bazele economice şi politico-sociale întocmite producţia nu poate înainta, că se periclitează multe şi puternice interese.
Ţăranul, declarat liber, stăpân pe persoana sa, pe proprietatea şi munca sa, a înţeles să uzeze de această libertate spre a-şi munci înainte de toate propriul său pământ, aşa de neîndestulător şi de aşa proastă calitate, ca să scoată de acolo satisfacerea neînsemnatelor sale nevoi. Numai întru cât îi rămânea vreme de prisos înţelegea să se mai angajeze şi la alţii, şi asta pe ales, unde şi cum i-ar fi convenit mai bine. Marii proprietari şi statul riscau să întâmpine cele mai formidabile greutăţi în cultivarea moşiilor.
Măsurile indirecte de constrângere pentru a sili pe ţăran la muncă nu erau încă bine statornicite şi desfăşurate; contractul agricol. în toată frumuseţea lui şi în toate culorile lui schimbătoare, nu apăruse încă: ne aflam doar la începutul acestui regim economic. Arvuna de un pol dată de cu iarnă ca să asigure o muncă de doi poli la vară s-a impus de la primii paşi, pentru că ţăranul, deşi nu ieşise încă bine din gospodăria naturală, avea nevoie de bani pentru biruri, pentru ratele răscumpărării clăcii şi pentru alte nevoi. Dar ţăranul lua arvuna şi la primăvară se ducea să-şi lucreze pământul său, chit că pentru arvună [o] să lucreze în timpul ce-i va prisosi; ori se ducea să lucreze unde găsea mai convenabil, chit ca arvuna s-o plătească în bani cu procente. Cum puteai să-l aduci cu sila la muncă pe el, om liber? Să-i faci proces şi să-l condamni la daune? Dar chiar câştigarea procesului ar fi fost o slabă mângâiere, pentru că un proces durează şi până atunci grâul s-ar fi scuturat de zece ori. Condiţiile noastre fizice şi climaterice cer muncă intensă în timp scurt. Cum să-i ceri ţăranului, om liber şi stăpân pe munca sa, ca tocmai vremea cea mai urgentă să lucreze lanurile boiereşti, iar numai în timpul prisosit să-şi zgârie şi pământul propriu? La acest rezultat nu se putea ajunge pe baza dreptului comun:
Codul Napoleon presupune pe lucrător ca vânzător liber al mărfii sale, care este forţa sa de a munci.
Atunci ce era de făcut? Trebuia un corectiv grabnic, şi el a şi fost găsit acolo unde trebuia căutat; la stat, în intervenţia statului. Numai statul, cu puternica lui organizaţie, era în stare să readucă pe fostul iobag ca muncitor pe moşiile boiereşti. Dar ţăranul e om liber, egal cu toţi ceilalţi înaintea legii, stăpân pe munca sa! Dar când oare interesele economice profunde ale claselor dominante s-au oprit în faţa unor asemenea fleacuri?
Se înţelege, cererea de intervenţie era şi atunci motivată prin acele argumente fariseice pe care din vremea aceea le auzim mereu. Ţăranul e leneş, beţiv, deprins cu biciul, nu pricepe libertatea. nu ştie să se folosească de ea. Şi mai ales ţăranul e ignorant, incult; ăsta e cel mai mare cusur al lui: nu-şi pricepe nici propriile interese şi astfel pune în primejdie şi interesele sale, şi pe cele superioare ale statului. Negreşit, dacă ţăranul ar fi fost om cult, luminat, ar fi muncit moşiile boiereşti; dar, aşa incult şi ignorant, se încăpăţâna să-şi muncească pământul propriu. Intr-un cuvânt, ţăranul e un minor şi, ca atare, trebuie supravegheat. Doar nu veţi susţine ca un copil de zece ani să fie lăsat de capul lui, să fie tratat ca cetăţean liber, egal înaintea legii etc. etc.
Deci statul trebuia să intervină. Şi statul a intervenit şi rezultatul acestei intervenţii a fost: prima lege de protecţie a muncii (!?), prima lege excepţională menită să readucă şi să consfinţească relaţiile de producţie iobăgiste pe tărâmul constituţionalismului belgian-occidental în ţară la noi.
Ca să ne dăm seama cam ce înseamnă această primă lege de protecţie a muncii, trebuie mai întâi să vedem care sunt caracterele esenţiale ale iobăgiei. Acestea sunt mai cu seamă trei.
Primul e fixarea locuitorului de pământul proprietarului. Această fixare e un semn distinctiv al iobăgiei, servajului; în ruseşte ea a dat chiar numele servajului întreg: krepostnicestvo. Şi românul ştie perfect aceasta când prin fixarea către pământ, prin lipitul pământului, caracterizează cea mai cumplită sărăcie a plugarului: sărac lipit pământului.
Al doilea caracter distinctiv al iobăgiei este munca silită, în deosebire de munca liberă din epoca salariatului.
Al treilea caracter e felul special al relaţiilor de producţie şi al relaţiilor de exploatare dintre stăpâni şi lucrători, e forma exploatării. În epoca salariatului, exploatarea e bazată pe bani: stăpânul cumpără forţa de muncă a muncitorului şi îl pune să reproducă o valoare mai mare decât cea plătită, de aici câştigul stăpânului. În epoca servajului, exploatarea se face în natură, în obligaţii naturale: dijme, ruşfeturi, fel de fel de servituţi, obligaţii de muncă cu palmele, cu carul, fel de fel de tributuri în natură din gospodăria ţărănească: ouă, pui, muşchi de porc; iară când există încă industria casnică, pânzeturi etc.
Acestea sunt cele trei caractere mai ales esenţiale şi distinctive ale iobăgiei. Vom vedea îndată cum chiar prima lege de protecţie a muncii realizează în bună parte iobăgia şi în fond, şi în formă.
Înainte de toate trebuie observat însă cu tot dinadinsul că prima condiţie esenţială a servajului — legarea de pământ — a fost realizată întrucâtva chiar prin împroprietărirea de la 1864, şi anume prin inalienabilitatea pământului. Având o bucată de pământ inalienabil, vite, plug, ţăranul e legat din tată în fiu pe vecie, e lipit satului său; iară pământul lui fiind şi insuficient e robit şi moşiei proprietăreşti.
Acesta e adevăratul scop şi înţelesul adânc al stabilirii inalienabilităţii pământurilor ţărăneşti.
Se înţelege, de formă se dădea altă explicaţie. Nu mă îndoiesc că mulţi au dat-o în toată sinceritatea. Şi astăzi încă cei mai mulţi cred că inalienabilitatea a fost introdusă ca o măsură de pază împotriva neprevederii şi prostiei ţăranului, care altfel ar putea să se proletarizeze; şi iată o jumătate de veac de când clasele noastre dominante se tem straşnic de proletarizarea ţăranului. Bineînţeles că se tem numai din solicitudine. obişnuită dealtfel, pentru interesele lui — săracul de el! —, căci suntem doar fraţi de aceeaşi naţie.
Dar inalienabilitatea a stabilit numai în mod incomplet prima condiţie a iobăgiei, pentru că, deşi ţăranul e în adevăr legat de pământul său, fiul său însă şi alţi membri ai familiei sale pot merge şi aiurea să caute de lucru; ba însuşi ţăranul, în vremea ce-i rămâne liberă. s-ar putea duce la muncă unde i-ar conveni mai bine. Legea din 1866 remediază acest neajuns grav pentru proprietar şi restabileşte de-a binelea toate condiţiile esenţiale ale iobăgiei.
Astfel, chiar de la început, articolul 2 sună:
„Numai comuna respectivă poate să legalizeze tocmelile locuitorilor de sub jurisdicţiunea sa; ea poate să legalizeze tocmeala şi a unui locuitor străin, dar numai când acesta ar înfăţişa un certificat din partea comunei în care locuieşte doveditor că el este liber de a săvârşi asemenea tocmeli”.
Sper că e destul de clar sensul grav al acestui articol. Nici un locuitor de acum înainte nu mai poate munci nicăieri în ţara românească decât dacă are învoirea autorităţii comunale de care depinde. Or, autoritatea comunală. după obiceiul pământului, e însuşi boierul în persoană. Astfel că locuitorul nu mai poate lucra decât pe moşia boierului, afară de cazul când acesta îi dă voie să lucreze aiurea. Acum legarea de pământ este completă, căci cu învoirea stăpânului putea să lucreze omul oriunde, nu numai pe timpul servajului, dar şi când era în robie autentică.
Cu împlinirea celui de-al doilea caracter esenţial al iobăgiei — munca silită — se însărcinează aceeaşi lege prin articolul 13 (număr fatal) şi articolul 14. Art. 13 sună astfel:
„Primarii sunt datori, prin ajutorul consilierilor comunali, vătăşeilor, dorobanţilor, secretarilor, să îndemne pe muncitorii agricoli care au contractat în conformitate cu legea de faţă a-şi îndeplini tocmelile la vremea când şi locul unde şi după chipul cu care s-au legat prin tocmeli.
În cazul când muncitorul nu lucrează după tocmeală, primarul împreună şi cu consiliul comunal cercetează în acea zi chiar reclamaţiunea şi, constatând faptul adevărat, deodată cu încheierea procesului-verbal pentru acesta îl va executa la îndeplinirea tocmelii.
Primarii cari nu vor executa pe locuitori la timpul prevăzut aicea mai sus se vor supune la amendă în folosul casei comunale de la 50—100 lei. Această amendă însă nu-i va scuti de la răspundere de daune-interese către cel vătămat, conform legii”.
Ceea ce, între altele, e nepreţuit în acest articol e tonul fariseic, care de acuma înainte va servi de model pentru toate aceste legislaţii protectoare ale muncii. Primarii sunt datori, zice legea, să îndemne pe locuitori la munca moşiei boiereşti. Dar cum să-i îndemne? Prin dorobanţi, adaugă elegant şi degajat legiuitorul. Dulce îndemnare![1] Iară dacă vreun primar .excepţional — care, prin vreo minune, n-ar fi în serviciul proprietarului — ar refuza să îndemne cu dorobanţii pe locuitori, e ameninţat — sau îndemnat, ca să ne exprimăm în limbajul dulce al legiuitorului — cu 100 de lei amendă, ba chiar cu ruina completă printr-un proces de daune-interese.
Dar legiuitorului nici această dulce îndemnare prin dorobanţi nu-i pare de ajuns şi de aceea a adăugit şi articolul 14, care sună astfel:
„Primarul, prin mijloacele executive de care dispune, va aduce îndată pe datornic la munca pentru care s-a tocmit: când el se va îndărătnici, reclamantul poate prin concursul primarului şi în fiinţa unui consilier al comunei ori secretarului ei, iar în lipsa lor chiar a doi martori, să tocmească pentru săvârşirea acelui lucru alţi oameni cu orice preţ”.
Aşadar, dacă minorul s-ar încăpăţâna să-şi lucreze propriul său pământ tocmai în timpul când boierul are mai mare nevoie de muncitor, atunci primarul nu numai că-l va îndemna dulce prin dorobanţ, adică îl va aduce legat la muncă, dar prin doi simpli martori va putea să-i vândă şi cenuşa din vatră.
Dar se va zice: do ce s-a tocmit ţăranul la boier? Era doar liber să n-o facă! Această obiecţie ar putea s-o facă un străin care nu cunoaşte ţara; un român, cinstit vorbind, n-o va face. Mai întâi imensa majoritate a ţăranilor n-a avut niciodată pământ suficient şi are întotdeauna nevoie ,de boieri. Ţăranii sunt deci întotdeauna siliţi să se învoiască. Dar. afară de asta, nu se ştie ce va să zică o învoială în ţară la noi? Ba ţăranul, având absolută trebuinţă de un pol pentru bir sau altă nevoie urgentă. a pus o cruce pe o hârtie din al cărei conţinut n-a priceput o boabă; ba într-un contract agrar colectiv a fost iscălit cu o cruce de alţii; ba s-a trezit iscălit cu o cruce fără să ştie de unde i-a venit pacostea asta, şi astfel crucea, veşnicul simbol al durerii, a servit la răstignirea ţăranului român.
Prin art. 2 al legii din '66, deci, ţăranul a fost legat pământului, iară prin art. 13 şi 14 ale aceleiaşi legi s-a introdus munca silită.
În ce priveşte a treia condiţie a iobăgiei, atât de importantă în cazul de faţă: relaţiile în natură, acestea au rămas: dijma, despre care încă Gr. Ghica-vodă ştia că „implică o idee de servitudine şi de vasalitate”[2], ruşfeturi, servituţi, zile de muncă, chiar şi claca sub alte forme; toate acestea au rămas tot aşa ca în iobăgie, deci iobăgie aproape curată.
Decât, statornicind iarăşi iobăgia, legiuitorul şi-a adus aminte de alt bucluc, de Constituţia noastră belgiană, care prin toate articolele şi sensul ei intim se revoltă şi protestează împotriva acestei legislaţii feudalo-iobăgiste. Ce te faci dar cu Constituţia, care rămâne doar baza tuturor legilor şi tuturor relaţiilor de drept în ţară? Ce te faci cu ţăranul, care ar putea să apeleze la pactul fundamental al ţării împotriva tuturor acestor articole de lege care neagă însăşi Constituţia? Ei bine, _legiuitorul nostru de la 1866, cu eleganţa şi dezinvoltura pe care le-am văzut, desfiinţează pur şi simplu Constituţia la ţară, înlocuind-o cu legea iobăgistă. Ultimul articol al acestei faimoase legi stabileşte următoarele:
„Nici o altă jurisdicţie, nici o altă autoritate afară de cea cuprinsă în legea de faţă nu se va putea amesteca în procedurile atingătoare de tocmeli pentru lucrări agricole”.
Aţi înţeles toată grozăvia acestor cuvinte? Primarul, adică tot proprietarul sau arendaşul, va „îndemna” prin „dorobanţ” şi „prin toate mijloacele executive de care dispune” şi nu va mai fi nici o altă autoritate sau jurisdicţie şi nici o altă dreptate decât a lor. Primarul şi dorobanţul! Nu e numai iobăgie, dar e în unele privinţe mai rea decât cea dinainte, pentru că atunci erau cel puţin o jurisdicţie şi o autoritate corespunzătoare la care ţăranul putea să mai apeleze. Pe când acum? Acum Constituţia e desfiinţată, iar în locul ei sunt primarul (adică proprietarul şi arendaşul) şi dorobanţul. Prin legea din 66, statul şi clasele noastre dominante au deschis larg porţile de fier ale iobăgiei şi au împins într-însa ţărănimea română.
Şi statul, şi clasele dominante au făcut mai mult decât atâta. După ce au introdus relaţii de producţie iobăgiste au reuşit să convingă opinia publică, pe toţi naivii şi neştiutorii, că toate acestea au fost făcute chiar în interesul ţărănimii şi ţării. Şi credinţa aceasta a rămas dominantă şi acuma —, dovadă strălucită cum clasele stăpânitoare ştiu să impună societăţii nu numai interesele lor, dar şi aspectul ideologic sub care vor să le prezinte.
Un exemplu caracteristic în această privinţă ni-l dau chiar d-nii C. Tănăsescu şi Şt. Grigorescu, conştiincioşii culegători ai legilor tocmelilor agricole, din cartea cărora am făcut şi citatele de mai sus. După ce tipăresc legea de la 1866, o caracterizează astfel:
„Legea tocmelilor agricole din anul 1866 linişti spiritele, aduse siguranţa în raporturile dintre părţi şi stimulă dezvoltarea forţelor productive ale muncii. Prin ea se dă libertate sătenilor de a se învoi cu proprietarul oricum vor crede ei de cuviinţă, limitând însă timpul pentru care se vor face învoielile”.
Nu mă îndoiesc că d-nii C. Tănăsescu şi Şt. Grigorescu nici n-au avut nevoie, nici n-au dorit să falsifice adevărul; nu, nu l-au priceput; şi în cartea lor ei exprimă numai opinia curentă, imprimată de clasele dominante. Dealtfel, înşişi d-nii culegători ai legilor, imediat după ce dau caracteristica de mai sus a legii din 1866, aduc două exemple care îi caracterizează minunat rezultatele. lată întâiul exemplu:
,,Un caz de asemenea natură s-a întâmplat la Brăila, unde mai mulţi locuitori s-au învoit unul pentru altul să facă munca proprietarului. Întâmplându-se ca unul să nu execute munca, s-au vândut boii celorlalţi pentru despăgubirea proprietarului.
În al doilea an, locuitorii au contractat cu proprietarul, însă cu condiţia ca să nu mai garanteze unul pentru altul. Proprietarul a zis: bine, dar să prevedeţi în contract cuvântul „solidar”. Locuitorii întrebând ce înseamnă aceasta, li s-a răspuns că solidar înseamnă „trăiască arendaşul”. Locuitorii, crezând că aşa este, au contractat, şi, neexecutându-se toate muncile, li s-au vândut averile” (p. 156—157).
Şi iată şi al doilea exemplu:
,,O astfel de învoială cămătărească s-a făcut în judeţul Brăila, prin care s-a impus unui om să lucreze pe an 39 de pogoane, să care 300 de chile la Brăila şi să facă şi 30 de zile cu palmele, şi cu clauza că dacă nu va face toate acestea, să dea la sfârşitul anului 1600 lei ştraf arendaşului”[3] (p. 157).
D-nii Tănăsescu şi Grigorescu socotesc aceste întâmplări ca excepţii, fără să priceapă că în sociologie, ca şi în gramatică, excepţiile confirmă regula.
Se înţelege că e o exagerare stupidă acest contract, care impune unui singur om munca a cel puţin trei oameni şi, pentru cazul — bineînţeles absolut sigur — de neexecutare a învoielii, îi impune un ştraf de 1 600 de lei. Este evident că munca impusă putea să fie redusă la jumătate, că tot n-ar fi fost în stare s-o facă, iară ştraful la 300 de lei, spre pildă, că tot n-ar fi fost în stare să-l plătească vreodată, aşa că tot avea să rămână veşnic dator şi, deci, veşnic învoit ,şi, deci, veşnic iobag al arendaşului. De ce dar această exagerare de 1 600 de lei ştraf, pe care n-ar putea să-l plătească nici zece ţărani, exagerare care, în definitiv, nu serveşte la nimic?
Aici e un caz patologico-social ide desfrânare sadică a exploatării şi cruzimii care se trezeşte în sufletul unui om când celălalt îi e dat în stăpânire legat de mâini şi de picioare; este acea desfrânare sadică a cruzimii şi exploatării care doarme în adâncurile sufletului chiar şi al omului civilizat şi se trezeşte în el când în centrul Africii vine în contact cu negrii daţi fără nici o rezervă în stăpânirea lui. Acest contract le caracterizează pe toate celelalte.
Încât priveşte înşelarea ţăranilor prin cuvintele radicale de colectiv, solidar etc., apoi acestea sunt doar şi mai tipice. Cu vremea numai sistemul s-a perfecţionat şi contractul a devenit un labirint de atâtea articole, specificări de munci şi obligaţii încât şi economistului i-ar trebui multă vreme spre a se dumiri, dar încă ţăranului! Ţăranii pun o cruce, dacă nu pune altul pentru ei, şi rămân învoiţi pe vecie, învoiţi, cum zic culegătorii noştri, „aşa după cum cred ei de cuviinţă”. S-ar părea că d-nii Tănăsescu şi Grigorescu trăiesc în altă ţară, nu în ţara românească.
Ceea ce trebuie să ne mire cu drept cuvânt e că, având la dispoziţie legea din 1866, care în fond restabileşte de bună seamă iobăgia, proprietarii şi statul au simţit nevoia de-a mai înăspri acea lege până într-atât ca să nu rămână îndoială nici pentru un copil că avem de-a face cu o iobăgie deghizată. Se vede că ţăranului român prea îi intrase în cap şi în inimă libertatea din iobăgie, prea se încrezuse într-însa şi, cu toată îndemnarea dulce prin dorobanţi, a înţeles — ca mic proprietar — să-şi muncească înainte de toate propriul său pământ, iară ca muncitor să se tocmească unde i-ar veni mai bine. Ce te faci dar cu această „îndărătnicie” — vorba legiuitorului —, o îndărătnicie generală a unui popor întreg? Un singur lucru rămânea de făcut: împotriva minorului să se mobilizeze armata şi cu forţa armată să fie târât în vechea iobăgie. Aceasta o face legea de la 18/2.
Legea de la 1872, care în analele legislaţiei muncii va rămâne pe veci celebră — tristă şi urâtă celebritate —, pregătindu-se să dea ultima lovitură iobagului liberat, îl ia, chipurile, sub protecţia ei. Astfel, un articol din lege sună aşa:
„Consiliul comunal este în drept sa refuze legalizarea unui act de tocmeală pe dată ce munca pentru care se învoieşte un locuitor e mai mare decât ceea ce ar putea lucra el şi familia lui”.
Va să zică, ţăranul şi cu familia lui trebuie să lucreze boierului numai atâta cât pot, cât încape în pielea lor, iară cât nu pot nu trebuie să lucreze, că nu permite legea. Nu-i vorbă, acest articol mai are şi alt sens, în adevăr protector pentru ţăran, căci, angajându-se peste măsura puterii sale, ţăranul rămâne veşnic dator boierului şi astfel veşnic învoit. Dar cine judecă dacă învoiala e sau nu peste măsură? Primarul, adică boierul. Asta e una la mână. Şi, afară de asta, nu există oare destule mijloace piezişe pentru a preface pe minor într-un învoit pe vecie? Aşa e, spre pildă, arvuna de un pol, care, nu se ştie cum, până la primăvară se preface în doi. Dar mai caracteristic decât toate e felul sancţiunii care se dă articolelor care privesc şi chipurile susţin interesele ţăranilor. Pe când un primar, care ar legaliza tocmeala unui locuitor străin de comuna sa, e supus pedepsii şi ameninţat de procese ruinătoare, când e vorba însă de proteguit interesele sătenilor, legiuitorul, cum vedem în articolul de mai sus, zice dulce şi frumos: „Consiliul comunal este în drept să refuze legalizarea”. Prin urmare, dacă vrea, refuză, iară dacă nu, legalizează; depinde de el şi de proprietarul şi arendaşul respectiv. Cum vedem, legiuitorul, om vesel, face şi comicării pe socoteala ţăranilor. par mai elocvent e faptul că până şi acest articol „protector” — aşa anodin şi ridicol cum e — le-a părut incomod proprietarilor, arendaşilor şi statului. Şi de aceea, prin legea de la 1882, spre marea amărăciune a d-lor Tănăsescu şi Grigorescu, a fost abrogat.
Se înţelege că statul, de vreme ce a introdus articolul protector de mai sus şi câteva similare pentru săteni, trebuia să facă ceva şi pentru proprietari, arendaşi şi pentru sine însuşi, pentru că, după cum se ştie, statul îndreptăţeşte deopotrivă toate clasele sociale şi nu poate să fie pentru unii mumă, iară pentru alţii ciumă. Şi legiuitorul face câte ceva şi pentru ei. Şi anume. Mai întâi întăreşte fixarea de pământ prin următorul articol:
„Sunt de drept nule, îndată ce ar aduce vătămare unei a treia persoane, învoielile ce s-au făcut cu locuitorii din comune străine fără să fie prezentat certificatul prevăzut la art. 2”.
După aceasta, legiuitorul de la 1872 strecoară următorul articol blând şi nevinovat:
„În caz când, după îndemnul şi execuţiunea consiliului comunal, locuitorii vor arăta îndărătnicire sau vor dosi din comună, consiliul îndată va cere de la subprefectura locală a-i trimite ajutor de dorobanţi necesari în executarea locuitorilor îndărătnici sau fugari în contul vinovatului”.
Articolul acesta barem are avantajul că descoperă adevăratele raporturi de producţie fără perdea şi fără ruşine. Aici e vorba pe şleau de locuitorii care dosesc de la stăpânii lor, de fugarii ce trebuie aduşi cu sila, de armata care era mobilizată spre acest sfârşit. Aici şi d-nii Tănăsescu şi Grigorescu au înţeles că legea de la 1872 a reînviat vechea iobăgie, munca sub bici ş.a.m.d., „o adevărată robie”[4]. De fapt este aci mai mult decât întoarcerea la iobăgie, căci este pur şi simplu întronarea unui regim sclavagist. Dar în curând d-nii Tănăsescu şi Grigorescu se consolează cu asta, că legea de la 1882 iară a desfiinţat robia şi a introdus deplina libertate a tranzacţiilor.
Aceia care ar dori să se lămurească mai bine asupra rezultatelor faimoasei legi de la 1872 să citească Românul de pe vremuri. Acolo vor vedea cum pe câmpiile ţării sătenii erau căraţi rânduri-rânduri, ba legaţi cot la cot şi duşi de dorobanţi, ba legaţi cu lanţul de gât şi duşi de călăraşi. Nu erau tâlhari sau ucigaşi aceştia, ci ţărănimea română târâtă în iobăgie, din care, în naivitatea ei, se credea scăpată. Acolo, în Românul, vor vedea cum muncitorii erau închişi noaptea în hambare speciale şi păziţi cu strajă ca să nu fugă şi alte frumuseţi de acestea. Şi vor mai vedea cum C. A. Rosetti, acest suflet nobil şi mare, era uluit şi zăpăcit de toate aceste grozăvii. El credea doară atât de sincer că erau destule instituţii occidentale ca să prefacă ţara într-o ţară civilizată, occidentală; şi, totuşi, vedea libertatea — şi ţăranii duşi în lanţuri la muncă; egalitatea — şi lucrătorii închişi în hambare ca să nu fugă de la lucru; fraternitatea — şi românul lucrând sub biciul logofătului şi dorobanţului. Da, puterile elementare economice sunt ceva mai tari decât formulele umanitare[5].
Şi pe când Rosetti acuza pe foştii săi prieteni de luptă, aceştia se puneau vârtos pe lucru pentru organizarea acestui unicum social: un stat bazat pe iobăgia de fapt, având instituţiile cele mai liberalo-burgheze.
Afară de execuţia cu armata au mai contribuit la , consolidarea semiiobăgiei şi contractele colective solidare. După cum s-a văzut şi din exemplul citat mai sus, prin aceste contracte toţi erau răspunzători pentru fiecare în parte, şi dacă unul nu se ţinea de aşa-numita învoială liberă şi — vorba legii — dosea din comună, atunci răspundeau cei rămaşi pentru fugar. Prin acest sistem se vârau spionajul şi vrajba printre contractanţi, toţi se păzeau unul pe altul ca să nu „dosească”.
Zece ani a trăit ţărănimea sub această lege excepţională, sub această mică stare de asediu, cum s-ar numi în Rusia; zece ani ţăranul a fost târât de dorobanţ sau călăraş, legat cot la cot, închis în hambare, bătut, torturat; zece ani a suferit el acest regim liberal, părintesc, până când s-a convins, în sfârşit, că liberarea lui din iobăgie era un cuvânt deşert, că în fond el era şi trebuia să rămână iobag, că sforţările de a se libera efectiv erau şi rămâneau zadarnice. Şi când s-a convins de toate acestea, smerit şi-a făcut cruce, şi-a zis că aşa vrea Dumnezeu, aşa i-a fost scris şi... s-a supus inevitabilului.
Şi atunci, bineînţeles, mica stare de asediu a devenit de prisos şi legea din 1882 a desfiinţat-o.
Nu-i vorbă, pentru abolirea execuţiunii brutale prin armată pledau şi alte motive, pe care le şi invocă legiuitorul de atunci. Astfel, cum zice el, forţele productive ale ţării, după legea de la 1872, nu numai că n-au crescut, dar încă au scăzut, ţăranul a sărăcit, raporturile dintre ţărani şi proprietari au devenit mai încărcate ca oricând. Se înţelege, munca de sub bici, munca robului e mai puţin productivă decât a omului liber; se înţelege, sărăcirea şi degenerarea ţăranului — a unicului factor de producţie într-o ţară agrară — şi a instrumentelor lui de muncă — a vitelor lui — ameninţau cu ruină şi ţara şi chiar pe marii proprietari ca clasă.
Dar aceste lucruri mai adânci puteau să le vadă şi să le priceapă oameni ca d-l P. P. Carp; clasa noastră dominantă agrară însă nu s-a sinchisit niciodată de interesele ei permanente de clasă şi nici de ale statului, ci numai de interesele ei imediate. De aceea nici n-ar fi fost posibilă abolirea micii stări de asediu a legii de la 72 dacă practiceşte ea n-ar fi devenit de prisos. Dar ţăranul se supusese inevitabilului şi de acuma era suficientă legea tocmelilor de la '66, cu .feluritele adaose ulterioare, cu dulcea îndemnare la muncă prin primar şi dorobanţ, cu lipirea de pământ prin certificat, care de fapt îi făcea imposibilă munca în altă parte decât pe moşia de care era legat. De acuma înainte era suficient contractul agricol, încurcat şi de neînţeles, pe care ţăranul punea crucea fără să ştie ce conţine, contract care nu este altceva decât confirmarea vechilor servituţi într-o formă contractuală şi care-l robea pe ani; de acuma erau suficiente toate aceste condiţii prin care s-a reintrodus iobăgia veche şi deci mica stare de asediu se putea desfiinţa, mai ales că era prea jenantă, prea scotea la iveală dăinuirea vechei iobăgii, înăsprită încă prin întreaga forţă armată a organizaţiei moderne a statului.
Nu-i vorbă, desfiinţarea aceasta s-a făcut numai de formă, căci de fapt „îndemnarea” prin primar şi dorobanţ, prevăzută în legea de la 66, înseamnă în practică aproape acelaşi lucru ca şi execuţia silită armată. În cartea sa România agricolă, d-l dr. George Maior, unul din cei mai buni cunoscători ai vieţii noastre agricole, ne dă următorul tablou sugestiv:
„Dacă întâlneşti oameni în drumul tău, te îngrozeşti de aspectul lor — cu feţele leşinate de foame, cu hainele lor rupte şi murdare, cu vitele leşinate ca şi ei —, iară pândarii, vătafii şi ispravnicii, stând în jurul lor, înarmaţi până la dinţi — cu puşti, revolvere, cu iatagane şi hangiare la brâu —, încurajându-i şi ţinându-i la muncă şi dreptate” (p. 43).
Acestea erau relaţiile în 1895, când e tipărită cartea d-lui Maior, va să zică 13 ani după ce legea din 1882 desfiinţase în aparenţă execuţia silită armată. Dar, afară de asta, tot restul acelei legi din '82, ca şi toate legile agricole ulterioare, ca şi toate legile şi regulamentele pentru regularea relaţiilor între ţărani şi stăpâni, toate consfinţesc şi consolidează relaţiile de producţie iobăgiste cele vechi.
Sistemul neoiobăgiei care s-a stabilit de la 1866 încoace a pus pe ţăran, ca material exploatabil, la discreţia absolută a proprietarului şi arendaşului, a permis şi a făcut posibilă şi rentabilă o exploatare a ţăranului mult mai intensivă şi mai exagerată decât o permitea Regulamentul organic. Mulţi, mai ales dintre stăpânii noi, logofeţii şi cârciumarii şi ţăranii îmbogăţiţi, prefăcuţi în mari proprietari şi arendaşi, folosindu-se ide aceste condiţii extraordinar de lesnicioase de a stoarce ad-libitum pe ţăran, au început să împingă exploatarea, după cum am văzut, până la nişte proporţii absolut odioase, care ameninţau însăşi existenţa poporului ca atare. Dânşii au uitat cu desăvârşire că mai e nevoie şi altă dată de ţăran. De aceea statul, deşi reprezentant al intereselor marii proprietăţi — dar ai intereselor ei mai permanente —, statul, chiar în interesul bine priceput al sistemului neoiobăgist, a trebuit să ia măsuri împotriva abuzurilor strigătoare de exploatare a ţăranului.
De aici legislaţia de ocrotire, care formează partea a doua, al doilea caracter al legilor de tocmeli agricole şi care instituie o serie de măsuri de proteguire a ţăranului împotriva unei exploatări prea din cale-afară odioase. Această a doua parte, deşi menită nu să distrugă, ci mai curând să consolideze sistemul, ar fi fost, totuşi, încâtva de folos ţărănimii dacă măsurile prescrise ar fi devenit realitate. Dar tocmai asta n-a fost posibil, din cauza faimoasei noastre neaplicări a legilor, care rezultă din însăşi fictivitatea stării noastre legale. Cauza acestei fictivităţi o vom vedea mai jos, dar că legile folositoare ţăranilor nu se aplică deloc, ăsta e un adevăr pe care absolut nimeni nu-l mai pune la îndoială. 0 ştiu şi d-nii Tănăsescu şi Grigorescu, care se entuziasmează de bunele intenţii ale legiuitorului nostru, dar sunt nevoiţi să constate cu melancolie că toate intenţiile bune rămân absolut platonice.
„Am făcut — zic ei — o vorbire generală asupra legii tocmelilor agricole şi am văzut că în general legea cuprinde dispoziţii bune, dar nu se păzesc. Aplicarea cu stricteţe a dispoziţiilor ei ar face ca tocmelile agricole sa nu mai fie aşa împovărătoare pentru ţărani.
Legea tocmelilor agricole, care a avut de scop să moralizeze şi pe ţăran şi pe arendaş, punând ordine în diferite învoieli, rămâne fără nici un efect aproape în toată ţara, şi aceasta din cauză că ea se eludează în mai toate dispoziţiile ei, iară sancţiunile ce ea prevede nu au nici un efect, pentru că nu sunt reale”[6].
Se înţelege că d-nii Tănăsescu şi Grigorescu, ca tot românul, au şi o soluţie împotriva acestui rău imens şi profund care se cheamă nerealizarea legilor, şi anume: în locul primarului, cu supravegherea executării să fie însărcinat inspectorul comunal. Pur şi simplu.
Un fost prefect, care în această calitate a putut să se convingă de visu de aplicabilitatea legilor în ţară la noi, a scris un foarte interesant articol într-un. ziar din Galaţi, Votul universal, asupra acestui subiect. În legile existente, zicea autorul (articolul a apărut înainte de 1907) sunt multe dispoziţii proteguitoare, care, cinstit aplicate, ar fi de un mare folos pentru ţărănime; din nenorocire însă, continua d-sa, acea parte a legii care e împotriva ţăranului se aplică straşnic, iară aceea care e în favoarea lui nu se aplică deloc[7]. După multele şi nenumăratele discuţii, anchete, acte tipărite în urma răscoalelor din '907, constatarea Votului universal a devenit o banalitate. Or, aceasta înseamnă că, din două părţi esenţiale .care constituie legile ce regulează relaţiile dintre ţărani şi stăpâni, partea aceea care întăreşte sistemul în vigoare — vechile relaţii iobăgiste — se aplică cu cea mai mare străşnicie, iară aceea care caută să mai înfrâneze revoltătoarele abuzuri ale sistemului de relaţii iobăgiste nu se aplică deloc.
Ne-am oprit atât de mult asupra legilor de tocmeli agricole pentru că din analiza lor se degajează mai cu uşurinţă acest fapt de o mare importanţă— şi care dominează aproape întreaga noastră viaţă economico-socială de la ţară, că în relaţiile noastre economico-sociale după 1864 — ca şi până atunci, domnesc deopotrivă relaţii în fond iobăgiste. Acesta este un adevăr de imensă importanţă, numai priceperea lui adâncită dă putinţa de a înţelege problema noastră agrară în toată întinderea ei, ca şi soluţia ce ea comportă.
Ştiu că această afirmare a mea va stârni foarte multe contraziceri, pentru că e o axiomă socială îndeobşte admisă că la 1864 au fost eliberaţi iobagii şi de atunci încoace s-au stabilit relaţii noi în ţara noastră, s-au stabilit proprietatea quiritară, libertatea muncii, deci relaţii economice liberalo-burgheze ca şi în Occident. Aceasta se admite de obicei. Încolo, se înţelege, opiniile diferă foarte mult. Pentru reprezentanţii intereselor marii proprietăţi, liberarea iobagilor de la 1864 şi împroprietărirea lor au rezolvat problema odată pentru totdeauna. Democraţii şi poporaniştii noştri văd foarte bine şi o spun că împroprietărirea de la 1864 a fost înşelătoare, că ţăranul a fost pus să plătească pământul care-i aparţinea de drept şi că în schimb i s-a dat pământ şi puţin şi prost, că exploatarea lui e acum mai neomenoasă chiar decât în timpul iobăgiei, toate acestea le văd şi pricep bine democraţii şi poporaniştii noştri. Dar ei sunt tot atât de convinşi că iobăgia noastră, afară de oarecare vestigii, s-a desfiinţat la 1864 şi că de atunci avem relaţii de producţie economico-burgheze. Şi pe acest fel de a pricepe lucrurile se întemeiază şi felul lor de a înţelege problema agrară şi, cum vom vedea mai jos, remediile ce propun, soluţiile ce dau pentru rezolvarea problemei.
E straniu în cel mai înalt grad cum afirmaţiile de natură economico-socială, dictate de interesele de clasă dominantă, devin — pentru zeci de ani — axiome politice şi economico-sociale chiar şi pentru cei care în fond sunt împotriva intereselor acestor clase dominante. Când citeşti remarcabila operă a d-lui Radu Rosetti Pentru ce s-au răsculat ţăranii şi vezi cum relaţiile de producţie de acuma au rămas aceleaşi ca şi până la 1864, dar absolut aceleaşi în fond şi în formă. aceleaşi până şi în abuzurile lor — cum sunt măsurarea cu prăjina falsă, globirea vitelor, închiderea drumurilor, adăpătoarelor etc. —, te întrebi cu mirare: cum a putut să subziste aproape o jumătate de veac această adevărată erezie că 1864 înseamnă dezrobirea muncii ţărăneşti şi o eră cu totul nouă, era de relaţii de muncă liberă în raporturile noastre agrare?
Se va obiecta, desigur, că, deşi în mare parte relaţiile de producţie după 1864 au rămas în adevăr cele de mai înainte, este însă şi o deosebire importantă, rezultată din desfiinţarea boierescului în Moldova, a clăcii în Muntenia şi a relaţiilor juridice servagiste care le comportă[8]; şi, daca totuşi exploatarea ţăranului şi mizeria lui au rămas aceleaşi ori au fost chiar mărite, aceasta încă n-ar dovedi nimic, pentru că ceea ce deosebeşte epoca feudală de epoca burgheză este tocmai faptul muncii silite de o parte şi al muncii libere de alta, iară nu gradul atârnării economice sau exploatării. Se înţelege că aşa e. Se înţelege că, spre pildă, dacă ţăranii noştri ar fi fost liberaţi de boieresc şi clacă nu numai cu pământ puţin şi prost, dar chiar fără o fărâmă de pământ, atunci atârnarea lor economică şi poate şi mizeria lor puteau să fie şi mai mari decât înainte şi totuşi ei ar fi fost în adevăr liberaţi, întrucât munca lor ar fi devenit marfă, întrucât ei ar fi devenit stăpâni absoluţi pe munca lor, liberi s-o vândă când, cui şi cum ar fi vrut, pe baza legii cererii şi ofertei, pe baza liberei concurenţe. Atunci ei ar fi devenit în adevăr cetăţeni liberi, ale căror relaţii cu toţi concetăţenii lor ar fi fost regulate de noua lege liberalo-burgheză, de Codul lui Napoleon; atunci legea din 1864 ar fi însemnat în adevăr un hotar despărţitor între două epoci istorice deosebite şi s-ar fi putut vorbi de munca liberă, de o eră nouă — nu-i vorbă şi atunci destul de tristă şi mizerabilă — în relaţiile agrare.
Dar oare aşa s-a întâmplat? Am văzut îndeajuns că nu. Pe hârtie, legea de la 1864 liberează pe iobag, îl face proprietar quiritar, îi declară munca liberă şi îl supune în toate relaţiile cu toţi concetăţenii — deci şi în relaţiile de muncă cu boierii şi arendaşii — legilor comune ale ţării, Constituţiei liberalo-burgheze şi Codului Napoleon. Decât, după această liberare pe hârtie, reîncepe iobăgia de fapt. Mai întâi legea îi mărgineşte drepturile de proprietate, distruge chiar însăşi noţiunea de proprietate quiritară. Ce fel de proprietar quiritar e acela care n-are dreptul să vândă, să ipotecheze, să dispună de proprietatea sa? Pe urmă se introduc de fapt relaţiile cele vechi de producţie, cu toate dijmele, ruşfeturile, servituţile diferite, adică nişte raporturi economice care poartă în sine în mod logic şi necesar relaţii de muncă silită şi care produc şi relaţiile juridice cutumiare (nu cele scrise) corespunzătoare, adică iobăgiste.
Şi atunci ce mai rămâne din toată această liberare? Rămâne încă un fapt foarte important, măcar pe hârtie dacă nu în realitate, şi anume Constituţia, legea comună, Codul lui Napoleon, care regulează relaţiile dintre toţi cetăţenii, deci şi dintre ţărani şi boieri. Şi, iată, vine o lege, o lege excepţională, poreclită legea de protecţie a muncii, de protecţie a minorului — legea tocmelilor agricole, care declară abrogate şi Constituţia, şi toate legile liberale, şi Codul lui Napoleon, le declară nule şi neavenite întru cât priveşte relaţiile economice dintre ţărani şi proprietari şi arendaşi. Şi această lege excepţională nu e făcută pentru câteva luni, ca toate legile de excepţie — deşi la început s-a pretextat că e menită să funcţioneze un timp scurt până se vor deprinde ţăranii cu noua stare de lucruri —, nu, ea durează de 45 de ani, cu tendinţa bine lămurită de a fi socotită ca o lege definitivă şi veşnică. ŞI atunci te întrebi încă o dată plin de mirare şi stupefacţie: ce-a mai rămas din aşa-numita liberare? E o părere şi o iluzie şi atâta tot. Desfiinţarea boierescului şi clăcii? Dar în locul lor au fost introduse obligaţii şi greutăţi iobăgiste mult mai mari şi nu de fapt numai, ci consacrate prin legi care ordonă până şi execuţia silită prin armată. Se înţelege că prin desfiinţarea boierescului şi clăcii se face în adevăr o deosebire între iobăgia veche şi cea nouă, dar sigur e că asta din urmă tot iobăgie a rămas, neoiobăgie cum vom vedea, dar tot iobăgie.
Dacă clasa ţărănească n-a fost liberată din iobăgie sau a căzut în neoiobăgie, dacă ea a fost înşelată la împroprietărire şi încă şi bruma de proprietate ce i s-a dat a fost ştirbită şi mărginită prin inalienabilitate, este însă o altă clasă importantă care prin legea de la 1864 a fost în adevăr împroprietărită din gros, a devenit proprietară quiritară, a devenit liberă şi independentă, scăpând de toate obligaţiile şi servituţile erei noastre iobăgiste şi trăgând imense foloase din această împroprietărire şi liberare.
Această clasă e a boierilor, a marilor proprietari. După cum a dovedit atât de luminos d-l Radu Rosetti, ţăranii au avut întotdeauna dreptul de proprietate asupra pământului lucrat de ei. în orice caz, era un lung şi interminabil proces în această privinţă între ei şi boieri, un proces pendinte. Legea de la 1864 a curmat scurt acest proces declarând pe marii proprietari stăpâni asupra întregului pământ al ţării, afară de al statului, de cel de mână moartă şi de cel răzeşesc. Pământul ce s-a dat apoi ţăranilor, aceştia l-au plătit boierilor ca unor proprietari. Astfel, dar, legea de la 1864 a împroprietărit pe proprietarii mari cu aproape tot pământul ţârii. Cred că pentru o ţară mică cum e a noastră o astfel de împroprietărire e destul de frumoasă. Dar legea le-a făcut mai mult. După ce i-a proclamat stăpâni absoluţi, proprietari, quiritari, i-a scăpat şi de toate servituţile iobăgiei. în adevăr, iobăgia — mai ales una mitijată cum a fost cea dinainte de 64 — nu este o robie, un sclavaj; dacă ea presupune servituţi de ale ţăranilor .către boier, apoi are drept corolar anume servituţi şi obligaţii de ale boierului către ţăran. Astfel, dacă ţăranii datorau boierilor boierescul şi claca, în schimb boierii erau datori să dea ţăranului pământul de muncă, obligaţie de care căutau tot mai mult să scape, dar care a rămas neclintită până la 1864. Pe urmă boierii aveau obligaţia să dea pământ fiilor de ţărani când se însurau.
Aceste servituţi, atât de neplăcute marii proprietăţi, au fost desfiinţate de legea dm 1864, şi marea proprietate a devenit în adevăr quiritară, liberă şi independentă. Ea a devenit absolut liberă, mai liberă chiar decât în Occident, pentru că, spre pildă, în Germania sau în Englitera e stingherită încă de felurite rămăşiţe de feudalism, pe când la noi e absolut liberă, poate fi vândută, revândută, a devenit o marfă liberă, un capital liber — sub forma lui liberalo-burgheză —, a devenit în unele privinţe un capital mai caracteristic şi mai pur burghez decât în Occident.
Iată deci în ce parte legea de la 1864 a realizat împroprietărirea adevărată, libertatea în toate formele ei, în forma capitalist-occidentală pură. Dar în faţa acestei forme occidentalo-capitaliste, în faţa capitalului marii proprietăţi, nu stă o formă capitalistă de muncă corespunzătoare, munca liberă salariată, ca în Englitera sau Belgia, de pildă, ci munca în fond iobăgistă, sub formă de aşa-numita muncă învoită, munca silită. În felul acesta noi avem un regim economic agrar dublu, un regim extraordinar: pe de o parte capitalist, pe de alta iobăgist, un regim capitalisto-iobăgist, adică un regim ridicol, absurd, odios, care fatal duce la cele mai dezastruoase consecinţe economice, morale şi politico-sociale, un regim monstruos, care, dacă poate să existe de o jumătate de veac, se datoreşte numai faptului că prezintă avantaje extraordinare pentru clasa noastră economiceşte dominantă.
În adevăr, orice regim economic, chiar pentru clasa dominantă, alături cu anumite avantaje reprezintă şi neajunsurile corespunzătoare, acestea fiind un corolar al celor dintâi. Aşa, spre pildă, regimul iobăgist, pentru clasa dominantă economiceşte — boierimea —, a avut marele şi dulcele avantaj al muncii robite, silite, dar şi un dezavantaj corespunzător: anume obligaţiile şi servituţile către ţărani. Tot aşa în regimul capitalisto-burghez occidental, în forma lui clasică, clasa capitalistă are un mare avantaj: capitalul e absolut liber, exploatarea capitalistă e absolut liberă faţă de muncă, n-are nici o obligaţie faţă de ea; în schimb are un dezavantaj corespunzător: că munca e de asemenea liberă şi capitalul trebuie să trateze cu ea, în formă cel puţin, de la egal la egal.
Regimul nostru dublu însă, capitalisto-iobăgist, are din iobăgie dulcele avantaj al muncii silite (adică aşa-zise învoite), fără dezavantajul vreunei obligaţii, servituţi faţa de ea, şi are din regimul capitalist absoluta libertate de exploatare a muncii, fără să îndure dezavantajul unei munci libere. în schimb, clasa muncitoare, ţărănească, în acest dublu regim are din iobăgie dezavantajul muncii silite, fără să aibă avantajele obligaţiilor boiereşti ţaţă de ea, iară din regimul capitalist are dezavantajul unei libertăţi neţărmurite de exploatare, fără să aibă avantajul unei adevărate libertăţi a muncii.
Se înţelege că toate manifestările şi rezultatele unui astfel de regim economic hibrid şi absurd nu pot fi decât anormale şi absurde, ca şi el însuşi. Aşa, spre pildă, să luăm faptul social de o importanţă aşa de mare cum e intervenţia statului în raporturile dintre stăpâni şi muncitori. Sub regimul capitalist, această intervenţie a statului serveşte în adevăr la protecţia muncitorului, micşorează exploatarea muncii şi ştirbeşte, reduce, mărgineşte libertatea nemărginită de exploatare a stăpânului; sub regimul neoiobag (iobăgisto-capitalist), creându-se necesarmente o stare latentă de ilegalitate, de neaplicabilitate a legilor (de ce, vom vedea clar mai jos), intervenţia aceasta sau nu serveşte absolut la nimic întrucât e vorba de protecţia ţărănimii, sau, mărind regimul de ilegalitate, mai măreşte încă libertatea nemărginită de exploatare a stăpânului. Aceasta o vom vedea mai departe.
Cu alte cuvinte, prin acest dublu regim capitalisto-iobăgist, clasa noastră economiceşte dominantă a reuşit-să realizeze toate avantajele amânduror regimurilor pentru dânsa şi toate dezavantajele amânduror regimurilor pentru ţărani. Prin acest sistem, clasa noastră dominantă a reuşit să realizeze ceva unic pentru ea, un regim de roze fără spini, iară spinii, numai spinii, au rămas ţăranilor: împletiţi în cununi dese, de o jumătate de veac ei sângerează fruntea ţărănimii române.
Acest regim dublu se arată în toată frumuseţea lui mai clar chiar şi mai izbitor în Moldova decât în Muntenia. Mulţumită influenţei Poloniei, dezvoltată relativ capitaliceşte, şi faptului că proprietarii mari au început încă din timpul iobăgiei să lucreze o parte din pământ pe socoteala lor proprie, mulţumită de asemenea stabilirii mai de demult în Moldova a industriei spirtului, o industrie strâns legată de agricultură, relaţiile dintre boieri şi ţărani au devenit încă din timpul iobăgiei în parte băneşti. După liberarea iobagilor şi clăcaşilor, raporturile dintre proprietari şi arendaşi, de o parte, şi ţărani, de alta, au luat în Moldova o formă de relaţii în bani, astfel că un străin, necunoscând ţara şi judecând după aparenţe, ar socoti aceste relaţii asemănătoare celor capitaliste din Occident. Ţăranul ia pământ de la boier sau arendaş nu în dijmă, ci în arendă pe bani (îl cumpără „pe un an”, cum se zice în Moldova). De asemenea şi munca ţăranului pentru boier se face tot pe bani, plătindu-i-se cu bucata, dacă putem zice aşa: atâta pe prăjina de seceră, de arat, de prăşit, şi de multe ori ţăranul lucrează cu instrumentele lui, cu vitele lui. Această formă de relaţii de producţie e asemănătoare aceleia din industria capitalistă: a muncii cu bucata şi a muncii la domiciliu. Acestea sunt, cum se ştie, cele mai detestabile forme de exploatare capitalistă, şi proletariatul din ţările burgheze luptă cu toată energia pentru desfiinţarea şi înlocuirea lor prin lucrul cu ziua, prin salariatul franc.
Dar, oricât de detestabilă ar fi forma aceasta bănească de relaţii de producţie şi exploatare, ea e totuşi o formă capitalisto-burgheză. Odată însă forma aceasta capitalistă stabilită, începe încărcarea ei cu un fond iobăgist. Mai întâi intervine categoria învoielii, învoială de cu iarnă, când, după vorba ţăranilor din Bălteni citată mai departe, ,,când muream de foame... şi eram forţaţi de ger şi de foame să ne învoim cu 20 de bani pe zi”. Pe urmă intervin întreaga legislaţie a muncii agrare şi toate raporturile sociale iobăgiste izvorâte din aceasta şi din relaţiile economico-agrare, intervin munca silită, legarea de pământ, pe care le-am văzut mai sus. Pe urmă intervine contractul agricol, căruia legislaţia muncii agrare, de care am mai vorbit, i-a dat o mare extindere, l-a consfinţit şi l-a întărit, contractul agricol cu toate nenumăratele lui clauze, specificări, subînţelesuri şi curse nenumărate — arma teribilă de aservire iobăgistă a ţăranului.
Mai departe. Ţăranul ia pământ de la proprietar sau arendaş nu în dijmă, ca în Muntenia, d în arendă anuală pe bani. Dar pe urmă, în contract, în aceşti bani pentru pământ sunt exprimate şi specificate felurite munci pe care trebuie să le facă ţăranul: atâtea zile de muncă cu braţele, atâtea zile de cărat, atâtea de prăşit, secerat, servituţi în natură. Servituţile iobăgiste în schimbul pământului luat de ţăran rămân deci, atât numai că sunt exprimate în bani, relaţiile de producţie iobăgiste sunt îmbrăcate într-o haină bănească, capitalistă. Neoiobăgia deci, adică amestecul de formă capitalistă şi de fond iobăgist, e şi mai caracteristică în Moldova decât în Muntenia, unde prin învoielile în dijmă subzistă încă nu numai fondul, dar în parte şi forma iobăgistă.
Proprietarii, deci şi arendaşii din Moldova au folosul celei mai detestabile forme de exploatare capitalistă – lucrul cu bucata — plus folosul ce rezultă din aservirea iobăgistă a ţăranului; de aci se înţelege uşor de ce ţăranul moldovean e şi mai mizer ca cel muntean, care prin învoiala cu dijma are totuşi unele neînsemnate avantaje din vremurile iobăgiei sans phrases.
Dacă forma capitalistă, bănească a relaţiilor agrare din Moldova îşi arată partea ei pur negativă faţă de ţărănime întrucât priveşte exploatarea ei, aceeaşi formă capitalistă bănească îşi arată însă partea ei pozitivă faţă cu agricultura ţării. Forma aceasta bănească face ca, din toată ţara, tot prin unele părţi din Moldova să fie o agricultură relativ mai omenească.
Am zis — şi aceasta se pricepe dealtfel şi apriori — ca un astfel de regim economic trebuie fatal să dea rezultate economico-materiale, morale şi politico-sociale absurde şi nenorocite.
La cercetarea acestora trecem acuma.
[1] Printre mijloacele de a îndemna — foarte numeroase şi foarte variate — era şi acesta: când ţăranul fugea departe, de unde feciorii boiereşti şi vătăşeii nu-l puteau aduce pe sus, atunci îi maltratau nevasta până când omul era silit să se întoarcă (vezi R. Rosetti, Pentru ce s-au răsculat ţăranii, p. 451). Torturarea nevestei în scopul de a aduce la lucru pe bărbatul ei nu e numai desfiinţarea totală a legii şi a relaţiilor legale, dar e o desfăşurare de cruzime, care poate să-şi găsească egalul doar în cruzimile care au întovărăşit robia negrilor din America. Şi la maltratarea femeii se mai adaugă, implicit, şi alt mijloc, de asemenea relevat de d-l Rosetti: acela că speriau copiii. De aceea, de multe ori, odată cu plecarea ţăranului pleca şi toată familia lui. Dar şi atunci se găsea soluţia: „dacă nu găsea pe nimeni acasă şi n-avea pe cine să bată, strica ce găsea: străchini, scaune, şi apoi pleca după om. Oamenii astfel executaţi erau duşi de feciorii boiereşti pe lanul proprietarului sau arendaşului şi acolo, sub soarele arzător, cu usturimea biciului vie pe spinarea lor, prăşeau în tăcere, blestemând în inimă ceasul în care se născuse, blestemând pe acei care-i sileau să-şi lase popuşoii, hrana familiei pe anul viitor, să se piardă în buruieni. Şi asemenea lucruri se petreceau în fiecare an, ce zic, aproape în fiecare zi pe vremea praşilei, pe sute de moşii din Moldova, apoi, deşi pe o scară mai mică, se mai repetau şi în vremea secerei” (id., p. 452).
[2] R. Rosetti, Pentru ce s-au răsculat ţăranii, p. 274.
[3] Aceste exemple au fost citate şi în parlament de Lascăr Catargiu, care le-a garantat autenticitatea (vezi R. Rosetti, Pentru ce s-au răsculat ţăranii).
[4] Înainte de introducerea acestui articol în legea tocmelilor, când rolul de a executa pe „îndărătnici” îl aveau numai vătăşeii, care nu puteau să-i aducă de departe, ei recurgeau la un mijloc foarte practic, după cum am văzut: luau la bătaie pe nevasta fugarului şi atâta o băteau până când omul se vedea silit să se întoarcă (vezi R. Rosetti, Pentru ce s-au răsculat ţăranii, p. 451).
[5] D-l Sebastian Moruzi, într-un articol publicat în revista Îndrumarea din noiembrie 1908, ne dă documente foarte interesante din arhivele unei primării rurale. E o întreagă corespondenţă urmată în anul 1873 între proprietara moşiei Vaşcani şi primăria comunei Ruginoasa. E vorba de oameni care rămăseseră datori proprietarei în 1860 şi dânsa cere să fie trecuţi în contracte pe anul 1874, deoarece până atunci „uitase” să-i treacă; de oameni plecaţi la lucru în alte judeţe care sunt aduşi pe sus şi siliţi să lucreze dublu decât datorează, iară pe urmă mai sunt şi reclamaţi ca să plătească daune; de ajutorul de primar, în unire cu consilierul circumscripţiei şi vătăşelul primăriei, delegaţi de primar „să steie încontinuu pe lan pentru a executa oamenii”. Şi, totuşi, proprietara, veşnic nemulţumită, declară că se „înspăimântează” când vede că „autoritatea competintă nu există”, că „angajaţii bat târgurile în zi de lucru şi dv. staţi cu nepăsare”, „încât — zice ea — mă găsesc înconjurată numai de salariaţii mei, cum eram cu 15 ani în urmă”.
Cum vedeam, ceea ce e mai caracteristic din toate documentele astea este că în 1873, după legile protectoare, proprie-tara vorbeşte cu groază de starea de lucruri care a fost cu 15 ani înainte, când legile protectoare nu existau şi dânsa era „înconjurată numai de salariaţii ei”.
[6] Tocmelile agricole sub diferite legiuiri de Const. Tănăsescu şi Şt. Grigorescu, Bucureşti, 1906, p. 195.
[7] D-l Seb. Moruzi, care de asemenea a fost prefect în diferite rânduri şi în diferite judeţe, spune acelaşi lucru:
„E de observat totodată că toate părţile legii tocmelilor agricole rare vin în avantajul locuitorilor sunt căzute în desuetudine” (Seb. Moruzi, citat de d-l Bibicescu, În chestiunea agrară, p. 74).
[8] Vom vedea mai jos cum regimul ilegalităţii, rezultat al noii întocmiri, compensează cu prisosinţă, pentru regimul nostru semiobag, neajunsul desfiinţării formelor juridice ale iobăgiei.
