Mormintele. La Drăgășani

Mormintele. La Drăgășani de Grigore Alexandrescu

Când vizitam odată locașurile sfinte,
Mărețe suvenire din vremi ce-au încetat,
Eu mă oprii pe valea bogată în morminte,
Unde atâți războinici ai Greciei slăvite
Strigarea libertății întâi au înălțat.

Ziua de mult trecuse: natura obosită...
Se odihnea: nici zgomot, nici cel mai ușor vânt;
Nimic viu: eram singur în lumea adormită,
Și stelele deasupra pe lunca părăsită
Luceau ca niște candeli aprinse pe-un mormânt.

Din vreme-n vreme numai, de dincolo de dealuri
Părea c-auz un sunet, un vuiet depărtat,
Ca glasul unei ape ce-neacă-ale ei maluri,
Sau ca ale mulțimii întărâtate valuri,
Când din robie scapă un neam împovărat.

Și ochii-mi s-ațintiră pe semnul mântuinței
Ce singur se înalță în locul de suspin,
Protector al durerii, nădejde-a suferinței,
Labarum vechi al luptei, simbol al biruinței,
Prin care-a-nvins barbarii creștinul Constantin.

Și mă gândeam l-aceia ce umbra-i învelește,
La Grecia modernă ce ei au sprijinit;
Căci jertfa pentru nații la cer se priimește,
Căci sângele de martiri e plantă ce rodește
Curând, târziu, odată, dar însă nelipsit.

Precum cei dintâi preoți ce crucea o purtară.
Din peșteri, din pustiuri, săraci, disprețuiți,
În circ, amfiteatruri, puterea înfruntară,
Pe purpura română credința așezară,
Și-nvinseră pe idoli în Capitol slăviți,

Așa sângele-acelor ce-aicea se jertfiră
Născu pe-ai libertății vestiți răzbunători;
Parnasul și Olimpul cu fală se priviră
Când flotele barbare zdrobite le zăriră,
Și flacăra din ele suindu-se la nori.

Sunt vrednici de vechimea din veacuri fabuloase,
Sunt mari cum fu robia sub limpedele-i cer,
Și lupta și izbânda a Greciei frumoase,
Iar Boțari, Miauli, colosuri fioroase,
Se par ca demizeii eroi ai lui Omer.

A! dac-a ta viață de lume admirată,
Când nației gemânde veniseși ajutor,
De asprele ursite nu ar fi fost curmată,
De-ai fi văzut tu ziua în ceruri însemnată,
Arold al deznădejdii sălbatic călător,

O nouă epopee, poemă strălucită,
Creștină Iliadă pământu-ar fi-ncântat.
Ca trâmbița-nvierii de suflet presimțită,
A veacurilor stinse cenușă-ar fi mișcat.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pământul țării noastre e azi adăpostire
L-a grecilor țărână; iar agonia lor
Cu jale a văzut-o a Oltului oștire,
Și semne de frăție, dovadă de iubire
Le-a dat ea îndestulă în ziua de omor.

Căci nu gândiți, o umbre de lume depărtate,
Că locul morții voastre e luptelor străin;
Oștirile creștine de cruce însuflate,
Adesea se văzură aici împreunate
Sub Uniad românul, sub Mateiaș Corvin.

Și cât ura robiei, a patriei iubire
În limbi deosebite se vor numi virtuți,
Cât vor număra grecii între vestite zile
Ziua când Leonida căzu la Termopile,
Și cât va purta Oltul diadema-i de munți,

Voi veți trăi; căci vouă Grecia e datoare,
Căci voi ați dat semnalul la libertatea sa;
Și-n vremi de suferință, în vremi de apăsare,
Nădejde și credință, virtuți mântuitoare,
A voastră pomenire ades va deștepta.

Această lucrare se află în domeniul public în întreaga lume, deoarece autorul a decedat acum cel puțin 100 de ani.