Mănăstirea Argeșului

(Redirecționat de la Mănăstirea Argeşului)
Salt la: navigare, căutare
Mănăstirea Argeșului
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri, 1874


Cuprins

I[modifică]

Pe Argeș în gios,
Pe un mal frumos,
Negru-vodă trece[1]
Cu tovarăși zece,
Nouă meșteri mari,
Calfe și zidari,
Și Manole, zece,[2]
Care-i și întrece.
Merg cu toți pe cale
Să aleagă-n vale
Loc de mănastire
Și de pomenire.
Iată, cum mergeau
Că-n drum ajungeau
Pe-un biet ciobănaș
Din fluier doinaș,[3]
Și cum îl vedea
Domnul îi zicea:
„Mândre ciobănaș,
Din fluier doinaș!
Pe Argeș în sus
Cu turma te-ai dus,
Pe Argeș în jos
Cu turma ai fost.
Nu cumva-ai văzut
Pe unde-ai trecut
Un zid părăsit
Și neisprăvit
La loc de grindiș,
La verde-aluniș?"
„Ba, doamne,-am văzut
Pe unde-am trecut
Un zid părăsit
Și neisprăvit.
Câinii cum îl văd,
La el se repăd
Și latră-a pustiu
Și urlă-a morțiu."
Cât îl auzea,
Domnu-nveselea
Și curând pleca,
Spre zid apuca
Cu nouă zidari,
Nouă meșteri mari
Și Manole zece
Care-i și întrece.
„Iată zidul meu!
Aici aleg eu
Loc de mănastire
Și de pomenire.
Deci voi, meșteri mari,
Calfe și zidari,
Curând vă siliți
Lucrul de-l porniți,
Ca să-mi ridicați,
Aici să-mi durați
Mănastire naltă
Cum n-a mai fost altă,
Că v-oi da averi,
V-oi face boieri,
Iar de nu, apoi
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar în temelii!"

II[modifică]

Meșterii grăbeau,
Sferile-ntindeau,
Locul măsurau,
Șanțuri largi săpau,
Și mereu lucrau,
Zidul ridicau,
Dar orice lucra
Noaptea se surpa![4]
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar
Lucrau în zadar!
Domnul se mira
Ș-apoi îi mustra,
Ș-apoi se-ncrunta
Și-i amenința
Să-i puie de vii
Chiar în temelii!
Meșterii cei mari,
Calfe și zidari,
Tremurau lucrând,
Lucrau tremurând
Zi lungă de vară
Ziua pân-în seară,
Iar Manole sta,
Nici că mai lucra,
Ci mi se culca
Și un vis visa,
Apoi se scula
Ș-astfel cuvânta:
„Nouă meșteri mari,
Calfe și zidari!
Știți ce am visat
De când m-am culcat?
O șoapta de sus
Aievea mi-a spus
Că orice-am lucra
Noaptea s-a surpa
Pân-om hotărî
În zid de-a zidi
Cea-ntâi soțioară,
Cea-ntâi surioară
Care s-a ivi
Mâini în zori de zi
Aducând bucate
La soț ori la frate.
Deci dacă vroiți
Ca să isprăviți
Sfânta mănastire
Pentru pomenire,
Noi să ne-apucăm
Cu toți să jurăm
Și să ne legăm
Taina s-o păstrăm:
Ș-orice soțioară,
Orice surioară
Mâini în zori de zi
Întâi s-a ivi,
Pe ea s-o jertfim
În zid s-o zidim!"[5]

III[modifică]

Iată-n zori de zi
Manea se trezi,
Ș-apoi se sui
Pe grad de nuiele
Și mai sus, pe schele,
Și-n câmp se uita,
Drumul cerceta.
Când, vai! Ce zărea?
Cine că venea?
Soțioara lui,
Floarea câmpului!
Ea s-apropia
Și îi aducea
Prânz de mâncătură,
Vin de băutură.
Cât el o zărea,
Inima-i sărea,
În genunchi cădea
Și plângând zicea:
„Dă, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Să facă pâraie,
Să curgă șiroaie,
Apele să crească,
Mândra să-mi oprească,
S-o oprească-n vale
S-o-ntoarcă din cale!
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta,
Norii aduna,
Ceru-ntuneca
Și curgea deodată
Ploaie spumegată
Ce face pâraie
Și umflă șiroaie.
Dar oricât cădea
Mândra n-o oprea,
Ci ea tot venea,
Și s-apropia.
Manea mi-o vedea,
Inima-i plângea,
Și iar se-nchina,
Și iar se ruga:
„Suflă, Doamne,-un vânt
Suflă-l pe pământ,
Brazii să-i despoaie,
Paltini să îndoaie,
Munții să răstoarne,
Mândra să-mi întoarne,
Să mi-o-ntoarne-n cale,
S-o ducă de vale!"
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta
Și sufla un vânt
Un vânt pe pământ
Paltini că-ndoia,
Brazi că despoia,
Munții răsturna,
Iară pe Ana
Nici c-o înturna!
Ea mereu venea,
Pe drum șovăia
Și s-apropia
Și amar de ea,
Iată c-ajungea!

IV[modifică]

Meșterii cei mari
Calfe și zidari,
Mult înveselea
Dacă o vedea,
Iar Manea turba,
Mândra-și săruta,
În brațe-o lua,
Pe schele-o urca,
Pe zid o punea
Și, glumind, zicea:
„Stai, mândruța mea,
Nu te speria,
Că vrem să glumim
Și să te zidim!"
Ana se-ncredea
Și vesel râdea.
Iar Manole ofta
Și se apuca
Zidul de zidit,
Visul de-mplinit.
Zidul se suia
Și o cuprindea
Pân' la gleznișoare,
Pân' la pulpișoare.
Iar ea, vai de ea!
Nici că mai râdea,
Ci mereu zicea:
„Manole, Manole,
Meștere Manole!
Ajungă-ți de șagă,
Că nu-i bună, dragă.
Manole, Manole,
Meștere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Trupușoru-mi frânge!"
Iar Manea tăcea
Și mereu zidea.
Zidul se suia
Și o cuprindea
Pân' la gleznișoare,
Pân' la pulpișoare,
Pân' la costișoare,
Pân' la țâțișoare.
Dar ea, vai de ea,
Tot mereu plângea
Și mereu zicea:
„Manole, Manole
Meștere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Țâțișoara-mi plânge,
Copilașu-mi frânge!"
Manole turba
Și mereu lucra.
Zidul se suia
Și o cuprindea
Pân' la costișoare,
Pân' la țâțișoare,
Pân' la buzișoare,
Pân' la ochișori,
Încât, vai de ea,
Nu se mai vedea,
Ci se auzea
Din zid că zicea:
„Manole, Manole
Meștere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Viața mi se stinge!"

V[modifică]

Pe Argeș în gios,
Pe un mal frumos,
Negru-vodă vine
Ca să se închine
La cea mănăstire,
Falnică zidire,
Mănăstire naltă
Cum n-a mai fost altă.
Domnul o privea
Și se-nveselea
Și astfel grăia:
„Voi, meșteri zidari,
Zece meșteri mari!
Spuneți-mi cu drept,
Cu mâna la piept,
De-aveți meșterie
Ca să-mi faceți mie
Altă mănastire
Pentru pomenire
Mult mai luminoasă
Și mult mai frumoasă!
Iar cei meșteri mari,
Calfe și zidari,
Cum sta pe grindiș,
Sus pe coperiș,
Vesel se mândreau
Ș-apoi răspundeau:
„Ca noi, meșteri mari,
Calfe și zidari,
Alții nici că sânt
Pe acest pământ!
Află că noi știm
Oricând să zidim
Altă mănăstire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasă
Și mult mai frumoasă.
Domnu-i asculta
Și pe gânduri sta,
Apoi poruncea
Schelele să strice,
Scări să le ridice.
Iar pe cei zidari,
Zece meșteri mari,
Să mi-i părăsească
Ca să putrezească
Colo pe grindiș,
Sus pe coperiș.
Meșterii gândeau
Și ei își făceau
Aripi zburătoare
De șindrili ușoare,
Apoi le-ntindeau
Și-n văzduh săreau
Dar pe loc cădeau,
Și unde picau
Trupu-și despicau.
Iar bietul Manole,
Meșterul Manole,
Când se încerca
De-a se arunca,
Iată c-auzea
Din zid că ieșea
Un glas nădușit,
Un glas mult iubit
Care greu gemea
Și mereu zicea:
„Manole, Manole,
Meștere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Țâțișoara-mi plânge,
Copilașu-mi frânge,
Viața mi se stinge!"
Cum o auzea,
Manea se pierdea,
Ochii-i se-nvelea,
Lumea se-ntorcea,
Norii se-nvârtea,
Și de pe grindiș,
De pe coperiș,
Mort bietul cădea!
Iar unde cădea,
Ce se mai făcea?
O fântâna lină,
Cu apa puțină,
Cu apă sărată
Cu lacrimi udată!

  1. După cronicile Țării Românești, Radul Negru voievod domnea dincolo de Carpați, pre Almas și pe Făgăraș, ridicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și mult norod și pogorându-se pe apa Dâmboviței început-a a face țară nouă. Întâi a făcut orașul Câmpulung unde a ridicat și o biserică naltă și frumoasă. Apoi a descălecat pe Argeș, unde și-a pus scaunul domniei zidind curți de piatră și case domnești, și o biserică mare și mândru lucrată. În Revista română, publicată la București, se găsește descrierea acestei biserici împreună cu stampe litografiate ce reprezintă frumusețile arhitecturii sale.
  2. Acest meșter Manole a rămas în tradiție un personaj legendar. Poporul atribuie lui Manole zidirea tuturor monumentelor vechi din țară.
  3. Toți păstorii români poartă în brâu un fluier mic ce se numește fluier ciobănesc, și sună din el deosebite arii, unele vesele, iar cele mai multe melancolice și foarte expresive. Un călător străin, muzician de mare talent, zice „că adeseori, când cineva umblă în munții țărilor române, el aude în depărtare un fluier păstoresc ce sună cu dulceața un cântec de dor. Atunci el se oprește fără voie, dominat de un farmec necunoscut pentru ca să asculte mult timp aceste suspinuri ale muntelui." În călătoriile mele prin munți după căutarea baladelor poporale, am auzit multe fluiere răsunând prin poienele codrilor și am rămas încântat de frumusețea originală a acelor sunete pătrunzătoare, iar mai cu seamă la Bicaz, pe malul Bistriței, am întâlnit un păstor anume Brândușă, care se înălța la gradul unui adevărat artist prin talentul cu care cânta Doina din fluierul său.
  4. Superstițiile poporului în privirea zidirilor sunt multe. Așa, el crede că o zidire nu poate avea trăinicie dacă nu se îndeplinesc oarecare datini mistice, precum de pildă îngroparea umbrei unui om în temelie. Pietrarii au obicei a fura umbra cuiva, adică a-i lua măsura umbrei cu o trestie și a zidi apoi acea trestie în talpa zidirii. Omul cu umbra furată moare până la 40 de zile și devine stafie nevăzută și geniul întăritor al casei. Fiind însă că acest obicei a produs adeseori nenorociri, speriind mintea celor cu umbrele furate, și aducându-i astfel la boale grele, zidarii au fost siliți a-și schimba datina. Când dar este a se ridica vreo casă nouă, până a nu se așeza cea întâi piatră a temeliei, se face agheasmă cu care se stropesc șanțurile. Apoi se taie doi miei de se face masă mare pentru zidari, care după ce ospătează și închină în sănătatea stăpânului casei și întru tăria zidurilor, îngroapă cruciș capetele mieilor în două colțuri ale casei, iar în celelalte două unghiuri, ei zidesc două oale roșii pline cu apă ne-ncepută. Iar după ce lucrul se săvârșește, românii nu se mută în casă până ce mai întâi nu duc înăuntru icoanele, zahăr, pâine și sare, și după mutare ei dau masă mare de bună locuință.
  5. Nenorocita este menită a-și pierde viața pentru mântuirea zidirii și a se face stafia bisericii. Vezi nota precedentă. Fiindcă am pomenit mai sus de stafii ce sunt umbre casnice care locuiesc mai cu seamă în beciuri întunecoase, aici credem că e locul să pomenim și de alte crederi superstițioase ale poporului român. Astfel sunt strigoii, moroii, rusaliile etc. Strigoii sunt morții care se scoală din morminte și merg în noaptea Sfântului Andrei cu sicriile pe cap, de cearcă pe la casele lor. Românii spre a se apară de asemenea vizite supărătoare au obicei a freca ușile și ferestrele cu usturoi în ajunul Șf. Andrei, fiind usturoiul displăcut strigoilor. Moroii sunt iarăși un soi de strigoi mici ce vin de cer țâță la mamele lor. Ei sunt copii noi-născuți ce mor până a nu fi botezali. Spre a-i împăca, mamele trebuie să care cu gura, șapte ani de-a rândul, în ziua de Bobotează aghiazmă mare și să stropească astfel mormintele copiilor. Rusaliile sunt trei fete de împărat care au ciudă asupra oamenilor fiindcă nu au fost băgate în seamă de dânșii în cursul vieții lor. Ele nasc furtuni ce descoperă casele românilor, vârtejuri ce ridiă pânzele nevestelor în vremea ghilitului și le anină pe copaci. Se crede ca rusaliile fură și copii de lângă mamele lor și îi duc peste ape și peste codri. De acolo vine vorba l-au umflat rusaliile! Femeile românce păzesc cu sfințenie ziua de Rusalii, și în vreme de nouă săptămâni ele nu culeg nici o buruiană de leac, crezând că în acel timp buruienile sunt pișcate de rusalii și nu au putere de lecuit. Cum vine însă ziua Sânzienelor, toate româncile aleargă pe câmp la culesul de buruiene crezând ca în acea zi toate au darul vindecării. Spre a se apăra de mânia rusaliilor, este obicei în ajunul zilei lor a pune pelin sub căpătâiul patului și a purta a doua zi pelinul la brâu. Subiectul acestei balade este cântat și de poeții poporali ai Sârbiei, însă cu oarecare deosebiri. Balada sârbească se numește Fondarea cetății Scadar ( Scutari ) ce este ridicată de trei frați Merljawtschewitsch, anume regele Wukaschin, voievodul Ugljescha și tânărul Gojko. Meșterul cel mare se cheamă Rad în loc de Manole. Femeia zidită este nevasta lui Gojko. Din cuprinsul acelei balade se vede însă că aceeași superstiție există pe ambele maluri ale Dunării.