Mănăstirea Argeșului

(Redirecționat de la Mănăstirea Argeşului)
Salt la: navigare, căutare
Mănăstirea Argeșului
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri, 1874


  Pe Argeș în jos,
                       Pe un mal frumos,
                       Negru-vodă trece
                       Cu tovarăși zece,
                       Nouă meșteri mari,
                       Calfe și zidari,
                       Și Manole, zece,
                       Care-i și întrece.
                       Merg cu toți pe cale
                       Să aleagă-n vale
                       Loc de mănăstire
                       Și de pomenire.
                       Iată, cum mergeau
                       Că-n drum ajungeau
                       Pe-un biet ciobănaș
                       Din fluier doinaș,
                       Și cum îl vedea
                       Domnul îi zicea:
                       "Mândre ciobănaș,
                       Din fluier doinaș!
                       Pe Argeș în sus
                       Cu turma te-ai dus,
                       Pe Argeș în jos
                       Cu turma ai fost.
                       Nu cumva-ai văzut
                       Pe unde-ai trecut
                       Un zid părăsit
                       Și neisprăvit
                       La loc de grindiș,
                       La verde-aluniș?"
                       "Ba, doamne, am văzut
                       Pe unde-am trecut
                       Un zid părăsit
                       Și neisprăvit.
                       Câinii cum îl văd,
                       La el se repăd
                       Și latră-a pustiu
                       Și urlă-a morțiu."
                       Cât îl auzea,
                       Domnu-nveselea
                       Și curând pleca,
                       Spre zid apuca
                       Cu nouă zidari,
                       Nouă meșteri mari
                       Și Manole zece
                       Care-i și întrece.
                       "Iată zidul meu!
                       Aici aleg eu
                       Loc de mănăstire
                       Și de pomenire.
                       Deci voi, meșteri mari,
                       Calfe și zidari,
                       Curând vă siliți
                       Lucrul de-l porniți,
                       Ca să-mi ridicați,
                       Aici să-mi durați
                       Mănăstire naltă
                       Cum n-a mai fost altă,
                       Că v-oi da averi,
                       V-oi face boieri,
                       Iar de nu, apoi
                       V-oi zidi pe voi,
                       V-oi zidi de vii
                       Chiar în temelii!"


                       Meșterii grăbeau,
                       Sforile-ntindeau,
                       Locul măsurau,
                       Șanțuri largi săpau,
                       Și mereu lucrau,
                       Zidul ridicau,
                       Dar orice lucra
                       Noaptea se surpa!
                       A doua zi iar,
                       A treia zi iar,
                       A patra zi iar
                       Lucrau în zadar!
                       Domnul se mira
                       Ș-apoi îi mustra,
                       Ș-apoi se-ncrunta
                       Și-i amenința
                       Să-i puie de vii
                       Chiar în temelii!
                       Meșterii cei mari,
                       Calfe și zidari,
                       Tremurau lucrând,
                       Lucrau tremurând
                       Zi lungă de vară
                       Ziua pân-în seară,
                       Iar Manole sta,
                       Nici că mai lucra,
                       Ci mi se culca
                       Și un vis visa,
                       Apoi se scula
                       Ș-astfel cuvânta:
                       "Nouă meșteri mari,
                       Calfe și zidari!
                       Știți ce am visat
                       De când m-am culcat?
                       O șoapta de sus
                       Aievea mi-a spus
                       Că orice-am lucra
                       Noaptea s-a surpa
                       Pân-om hotărî
                       În zid de-a zidi
                       Cea-ntâi soțioară,
                       Cea-ntâi surioară
                       Care s-a ivi
                       Mâini în zori de zi
                       Aducând bucate
                       La soț ori la frate.
                       Deci dacă vroiți
                       Ca să isprăviți
                       Sfânta mănăstire
                       Pentru pomenire,
                       Noi să ne-apucăm
                       Cu toți să jurăm
                       Și să ne legăm
                       Taina s-o păstrăm:
                       Ș-orice soțioară,
                       Orice surioară
                       Mâini în zori de zi
                       Întâi s-a ivi,
                       Pe ea s-o jertfim
                       În zid s-o zidim!"


                       Iată-n zori de zi
                       Manea se trezi,
                       Ș-apoi se sui
                       Pe grad de nuiele
                       Și mai sus, pe schele,
                       Și-n câmp se uita,
                       Drumul cerceta.
                       Când, vai! Ce zărea?
                       Cine că venea?
                       Soțioara lui,
                       Floarea câmpului!
                       Ea s-apropia
                       Și îi aducea
                       Prânz de mâncătură,
                       Vin de băutură.
                       Cât el o zărea,
                       Inima-i sărea,
                       În genunchi cădea
                       Și plângând zicea:
                       "Dă, Doamne, pe lume
                       O ploaie cu spume,
                       Să facă pâraie,
                       Să curgă șiroaie,
                       Apele să crească,
                       Mândra să-mi oprească,
                       S-o oprească-n vale
                       S-o-ntoarcă din cale!
                       Domnul se-ndura,
                       Ruga-i asculta,
                       Norii aduna,
                       Ceru-ntuneca
                       Și curgea deodată
                       Ploaie spumegată
                       Ce face pâraie
                       Și umflă șiroaie.
                       Dar oricât cădea
                       Mândra n-o oprea,
                       Ci ea tot venea,
                       Și s-apropia.
                       Manea mi-o vedea,
                       Inima-i plângea,
                       Și iar se-nchina,
                       Și iar se ruga:
                       "Suflă, Doamne-un vânt
                       Suflă-l pe pământ,
                       Brazii să-i despoaie,
                       Paltini să îndoaie,
                       Munții să răstoarne,
                       Mândra să-mi întoarne,
                       Să mi-o-ntoarne-n cale,
                       S-o ducă de vale!"
                       Domnul se-ndura,
                       Ruga-i asculta
                       Și sufla un vânt
                       Un vânt pe pământ
                       Paltini că-ndoia,
                       Brazi că despoia,
                       Munții răsturna,
                       Iară pe Ana
                       Nici c-o înturna!
                       Ea mereu venea,
                       Pe drum șovăia
                       Și s-apropia
                       Și amar de ea,
                       Iată c-ajungea!


                       Meșterii cei mari
                       Calfe și zidari,
                       Mult înveselea
                       Dacă o vedea,
                       Iar Manea turba,
                       Mândra-și săruta,
                       În brațe-o lua,
                       Pe schele-o urca,
                       Pe zid o punea
                       Și, glumind, zicea:
                       "Stai, mândruța mea,
                       Nu te speria,
                       Că vrem să glumim
                       Și să te zidim!"
                       Ana se-ncredea
                       Și vesel râdea.
                       Iar Manole ofta
                       Și se apuca
                       Zidul de zidit,
                       Visul de-mplinit.
                       Zidul se suia
                       Și o cuprindea
                       Pân' la gleznișoare,
                       Pân' la pulpișoare.
                       Iar ea, vai de ea!
                       Nici că mai râdea,
                       Ci mereu zicea:
                       "Manole, Manole,
                       Meștere Manole!
                       Ajungă-ți de șagă,
                       Că nu-i bună, dragă.
                       Manole, Manole,
                       Meștere Manole!
                       Zidul rău mă strânge,
                       Trupușoru-mi frânge!"
                       Iar Manea tăcea
                       Și mereu zidea.
                       Zidul se suia
                       Și o cuprindea
                       Pân' la gleznișoare,
                       Pân' la pulpișoare,
                       Pân' la costișoare,
                       Pân' la țâțișoare.
                       Dar ea, vai de ea,
                       Tot mereu plângea
                       Și mereu zicea:
                       "Manole, Manole
                       Meștere Manole!
                       Zidul rău mă strânge,
                       Țâțișoara-mi plânge,
                       Copilașu-mi frânge!"
                       Manole turba
                       Și mereu lucra.
                       Zidul se suia
                       Și o cuprindea
                       Pân' la costișoare,
                       Pân' la țâțișoare,
                       Pân' la buzișoare,
                       Pân' la ochișori,
                       Încât, vai de ea,
                       Nu se mai vedea,
                       Ci se auzea
                       Din zid că zicea:
                       "Manole, Manole
                       Meștere Manole!
                       Zidul rău mă strânge,
                       Viața mi se stinge!"


                       Pe Argeș în jos,
                       Pe un mal frumos,
                       Negru-vodă vine
                       Ca să se închine
                       La cea mănăstire,
                       Falnică zidire,
                       Mănăstire naltă
                       Cum n-a mai fost altă.
                       Domnul o privea
                       Și se-nveselea
                       Și astfel grăia:
                       "Voi, meșteri zidari,
                       Zece meșteri mari!
                       Spuneți-mi cu drept,
                       Cu mâna la piept,
                       De-aveți meșterie
                       Ca să-mi faceți mie
                       Altă mănăstire
                       Pentru pomenire
                       Mult mai luminoasă
                       Și mult mai frumoasă!
                       Iar cei meșteri mari,
                       Calfe și zidari,
                       Cum sta pe grindiș,
                       Sus pe coperiș,
                       Vesel se mândreau
                       Ș-apoi răspundeau:
                       "Ca noi, meșteri mari,
                       Calfe și zidari,
                       Alții nici că sânt
                       Pe acest pământ!
                       Află că noi știm
                       Oricând să zidim
                       Altă mănăstire
                       Pentru pomenire,
                       Mult mai luminoasă
                       Și mult mai frumoasă.
                       Domnu-i asculta
                       Și pe gânduri sta,
                       Apoi poruncea
                       Schelele să strice,
                       Scări să le ridice.
                       Iar pe cei zidari,
                       Zece meșteri mari,
                       Să mi-i părăsească
                       Ca să putrezească
                       Colo pe grindiș,
                       Sus pe coperiș.
                       Meșterii gândeau
                       Și ei își făceau
                       Aripi zburătoare
                       De șindrili ușoare,
                       Apoi le-ntindeau
                       Și-n văzduh săreau
                       Dar pe loc cădeau,
                       Și unde picau
                       Trupu-și despicau.
                       Iar bietul Manole,
                       Meșterul Manole,
                       Când se încerca
                       De-a se arunca,
                       Iată c-auzea
                       Din zid că ieșea
                       Un glas nădușit,
                       Un glas mult iubit
                       Care greu gemea
                       Și mereu zicea:
                       "Manole, Manole,
                       Meștere Manole!
                       Zidul rău mă strânge,
                       Țâțișoara-mi plânge,
                       Copilașu-mi frânge,
                       Viața mi se stinge!"
                       Cum o auzea,
                       Manea se pierdea,
                       Ochii-i se-nvelea,
                       Lumea se-ntorcea,
                       Norii se-nvârtea,
                       Și de pe grindiș,
                       De pe coperiș,

Mort bietul cădea! Iar unde cădea, Ce se mai făcea? O fântâna lină, Cu apa puțină, Cu apă sărată Cu lacrimi udată!

Cuprins

II[modifică]

Meșterii grăbeau,
Sferile-ntindeau,
Locul măsurau,
Șanțuri largi săpau,
Și mereu lucrau,
Zidul ridicau,
Dar orice lucra
Noaptea se surpa![1]
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar
Lucrau în zadar!
Domnul se mira
Ș-apoi îi mustra,
Ș-apoi se-ncrunta
Și-i amenința
Să-i puie de vii
Chiar în temelii!
Meșterii cei mari,
Calfe și zidari,
Tremurau lucrând,
Lucrau tremurând
Zi lungă de vară
Ziua pân-în seară,
Iar Manole sta,
Nici că mai lucra,
Ci mi se culca
Și un vis visa,
Apoi se scula
Ș-astfel cuvânta:
„Nouă meșteri mari,
Calfe și zidari!
Știți ce am visat
De când m-am culcat?
O șoapta de sus
Aievea mi-a spus
Că orice-am lucra
Noaptea s-a surpa
Pân-om hotărî
În zid de-a zidi
Cea-ntâi soțioară,
Cea-ntâi surioară
Care s-a ivi
Mâini în zori de zi
Aducând bucate
La soț ori la frate.
Deci dacă vroiți
Ca să isprăviți
Sfânta mănastire
Pentru pomenire,
Noi să ne-apucăm
Cu toți să jurăm
Și să ne legăm
Taina s-o păstrăm:
Ș-orice soțioară,
Orice surioară
Mâini în zori de zi
Întâi s-a ivi,
Pe ea s-o jertfim
În zid s-o zidim!"[2]

III[modifică]

Iată-n zori de zi
Manea se trezi,
Ș-apoi se sui
Pe grad de nuiele
Și mai sus, pe schele,
Și-n câmp se uita,
Drumul cerceta.
Când, vai! Ce zărea?
Cine că venea?
Soțioara lui,
Floarea câmpului!
Ea s-apropia
Și îi aducea
Prânz de mâncătură,
Vin de băutură.
Cât el o zărea,
Inima-i sărea,
În genunchi cădea
Și plângând zicea:
„Dă, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Să facă pâraie,
Să curgă șiroaie,
Apele să crească,
Mândra să-mi oprească,
S-o oprească-n vale
S-o-ntoarcă din cale!
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta,
Norii aduna,
Ceru-ntuneca
Și curgea deodată
Ploaie spumegată
Ce face pâraie
Și umflă șiroaie.
Dar oricât cădea
Mândra n-o oprea,
Ci ea tot venea,
Și s-apropia.
Manea mi-o vedea,
Inima-i plângea,
Și iar se-nchina,
Și iar se ruga:
„Suflă, Doamne,-un vânt
Suflă-l pe pământ,
Brazii să-i despoaie,
Paltini să îndoaie,
Munții să răstoarne,
Mândra să-mi întoarne,
Să mi-o-ntoarne-n cale,
S-o ducă de vale!"
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta
Și sufla un vânt
Un vânt pe pământ
Paltini că-ndoia,
Brazi că despoia,
Munții răsturna,
Iară pe Ana
Nici c-o înturna!
Ea mereu venea,
Pe drum șovăia
Și s-apropia
Și amar de ea,
Iată c-ajungea!

IV[modifică]

Meșterii cei mari
Calfe și zidari,
Mult înveselea
Dacă o vedea,
Iar Manea turba,
Mândra-și săruta,
În brațe-o lua,
Pe schele-o urca,
Pe zid o punea
Și, glumind, zicea:
„Stai, mândruța mea,
Nu te speria,
Că vrem să glumim
Și să te zidim!"
Ana se-ncredea
Și vesel râdea.
Iar Manole ofta
Și se apuca
Zidul de zidit,
Visul de-mplinit.
Zidul se suia
Și o cuprindea
Pân' la gleznișoare,
Pân' la pulpișoare.
Iar ea, vai de ea!
Nici că mai râdea,
Ci mereu zicea:
„Manole, Manole,
Meștere Manole!
Ajungă-ți de șagă,
Că nu-i bună, dragă.
Manole, Manole,
Meștere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Trupușoru-mi frânge!"
Iar Manea tăcea
Și mereu zidea.
Zidul se suia
Și o cuprindea
Pân' la gleznișoare,
Pân' la pulpișoare,
Pân' la costișoare,
Pân' la țâțișoare.
Dar ea, vai de ea,
Tot mereu plângea
Și mereu zicea:
„Manole, Manole
Meștere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Țâțișoara-mi plânge,
Copilașu-mi frânge!"
Manole turba
Și mereu lucra.
Zidul se suia
Și o cuprindea
Pân' la costișoare,
Pân' la țâțișoare,
Pân' la buzișoare,
Pân' la ochișori,
Încât, vai de ea,
Nu se mai vedea,
Ci se auzea
Din zid că zicea:
„Manole, Manole
Meștere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Viața mi se stinge!"

V[modifică]

Pe Argeș în gios,
Pe un mal frumos,
Negru-vodă vine
Ca să se închine
La cea mănăstire,
Falnică zidire,
Mănăstire naltă
Cum n-a mai fost altă.
Domnul o privea
Și se-nveselea
Și astfel grăia:
„Voi, meșteri zidari,
Zece meșteri mari!
Spuneți-mi cu drept,
Cu mâna la piept,
De-aveți meșterie
Ca să-mi faceți mie
Altă mănastire
Pentru pomenire
Mult mai luminoasă
Și mult mai frumoasă!
Iar cei meșteri mari,
Calfe și zidari,
Cum sta pe grindiș,
Sus pe coperiș,
Vesel se mândreau
Ș-apoi răspundeau:
„Ca noi, meșteri mari,
Calfe și zidari,
Alții nici că sânt
Pe acest pământ!
Află că noi știm
Oricând să zidim
Altă mănăstire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasă
Și mult mai frumoasă.
Domnu-i asculta
Și pe gânduri sta,
Apoi poruncea
Schelele să strice,
Scări să le ridice.
Iar pe cei zidari,
Zece meșteri mari,
Să mi-i părăsească
Ca să putrezească
Colo pe grindiș,
Sus pe coperiș.
Meșterii gândeau
Și ei își făceau
Aripi zburătoare
De șindrili ușoare,
Apoi le-ntindeau
Și-n văzduh săreau
Dar pe loc cădeau,
Și unde picau
Trupu-și despicau.
Iar bietul Manole,
Meșterul Manole,
Când se încerca
De-a se arunca,
Iată c-auzea
Din zid că ieșea
Un glas nădușit,
Un glas mult iubit
Care greu gemea
Și mereu zicea:
„Manole, Manole,
Meștere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Țâțișoara-mi plânge,
Copilașu-mi frânge,
Viața mi se stinge!"
Cum o auzea,
Manea se pierdea,
Ochii-i se-nvelea,
Lumea se-ntorcea,
Norii se-nvârtea,
Și de pe grindiș,
De pe coperiș,
Mort bietul cădea!
Iar unde cădea,
Ce se mai făcea?
O fântâna lină,
Cu apa puțină,
Cu apă sărată
Cu lacrimi udată!

  1. Superstițiile poporului în privirea zidirilor sunt multe. Așa, el crede că o zidire nu poate avea trăinicie dacă nu se îndeplinesc oarecare datini mistice, precum de pildă îngroparea umbrei unui om în temelie. Pietrarii au obicei a fura umbra cuiva, adică a-i lua măsura umbrei cu o trestie și a zidi apoi acea trestie în talpa zidirii. Omul cu umbra furată moare până la 40 de zile și devine stafie nevăzută și geniul întăritor al casei. Fiind însă că acest obicei a produs adeseori nenorociri, speriind mintea celor cu umbrele furate, și aducându-i astfel la boale grele, zidarii au fost siliți a-și schimba datina. Când dar este a se ridica vreo casă nouă, până a nu se așeza cea întâi piatră a temeliei, se face agheasmă cu care se stropesc șanțurile. Apoi se taie doi miei de se face masă mare pentru zidari, care după ce ospătează și închină în sănătatea stăpânului casei și întru tăria zidurilor, îngroapă cruciș capetele mieilor în două colțuri ale casei, iar în celelalte două unghiuri, ei zidesc două oale roșii pline cu apă ne-ncepută. Iar după ce lucrul se săvârșește, românii nu se mută în casă până ce mai întâi nu duc înăuntru icoanele, zahăr, pâine și sare, și după mutare ei dau masă mare de bună locuință.
  2. Nenorocita este menită a-și pierde viața pentru mântuirea zidirii și a se face stafia bisericii. Vezi nota precedentă. Fiindcă am pomenit mai sus de stafii ce sunt umbre casnice care locuiesc mai cu seamă în beciuri întunecoase, aici credem că e locul să pomenim și de alte crederi superstițioase ale poporului român. Astfel sunt strigoii, moroii, rusaliile etc. Strigoii sunt morții care se scoală din morminte și merg în noaptea Sfântului Andrei cu sicriile pe cap, de cearcă pe la casele lor. Românii spre a se apară de asemenea vizite supărătoare au obicei a freca ușile și ferestrele cu usturoi în ajunul Șf. Andrei, fiind usturoiul displăcut strigoilor. Moroii sunt iarăși un soi de strigoi mici ce vin de cer țâță la mamele lor. Ei sunt copii noi-născuți ce mor până a nu fi botezali. Spre a-i împăca, mamele trebuie să care cu gura, șapte ani de-a rândul, în ziua de Bobotează aghiazmă mare și să stropească astfel mormintele copiilor. Rusaliile sunt trei fete de împărat care au ciudă asupra oamenilor fiindcă nu au fost băgate în seamă de dânșii în cursul vieții lor. Ele nasc furtuni ce descoperă casele românilor, vârtejuri ce ridiă pânzele nevestelor în vremea ghilitului și le anină pe copaci. Se crede ca rusaliile fură și copii de lângă mamele lor și îi duc peste ape și peste codri. De acolo vine vorba l-au umflat rusaliile! Femeile românce păzesc cu sfințenie ziua de Rusalii, și în vreme de nouă săptămâni ele nu culeg nici o buruiană de leac, crezând că în acel timp buruienile sunt pișcate de rusalii și nu au putere de lecuit. Cum vine însă ziua Sânzienelor, toate româncile aleargă pe câmp la culesul de buruiene crezând ca în acea zi toate au darul vindecării. Spre a se apăra de mânia rusaliilor, este obicei în ajunul zilei lor a pune pelin sub căpătâiul patului și a purta a doua zi pelinul la brâu. Subiectul acestei balade este cântat și de poeții poporali ai Sârbiei, însă cu oarecare deosebiri. Balada sârbească se numește Fondarea cetății Scadar ( Scutari ) ce este ridicată de trei frați Merljawtschewitsch, anume regele Wukaschin, voievodul Ugljescha și tânărul Gojko. Meșterul cel mare se cheamă Rad în loc de Manole. Femeia zidită este nevasta lui Gojko. Din cuprinsul acelei balade se vede însă că aceeași superstiție există pe ambele maluri ale Dunării.