Lupul, pocăit

Lupul părul îşi leapădă,
dar năravul nu-şi lasă

Un lup dac-a-mbătrînit,
Într-o zi ce i-a venit,
A vrut a să pocăi
Şi faptele a-şi căi.
Deci cu acest al său gînd,
Numele-n cîine schimbînd,
S-a smerit ca un bătrîn
Şi s-a băgat la stăpîn,
Să slujească într-un an
La oi, pe lîngă cioban.
Într-acest chip dar slujind
Şi oile-n cîmp păzînd,
Într-o zi fiind lungit,
O oaie l-a mirosit.
El îndată ş-a uitat
Că e în, cîine schimbat
Ş-apucînd oaia de trup
O jertvi-n grab ca un lup.
Ciobanul peste el dînd
Ş-această faptă văzînd:
-Ce-ai făcut, l-a întrebat,
Cîine bătrîn şi spurcat?
Iar el smerit să uita
Ş-într-acest chip să-ndrepta
-Eu, zise, fiind culcat,
M-apucasem de visat.
Oaia cum păştea-mprejur,
Vind tocma ca un fur,
Pe la şpate mă muşca
Şi coada îmi îmbuca.
Eu i-am zis o dată "mîr",
I-am zis ş-altă dată "bîr"
Dar ea tot mă supăra
Şi nu să astîmpăra.
Atunci şi eu, necăjit,
Cum o trîntii, a murit.
Şi de frică să n-o vezi
Şi să mă-nvinovăţezi,
Apucai de o mîncai.
Şi în burtă o băgai.
Dar ciobanul nu glmni,
Dîndu-î una-l adormi.