Legile eterne

Isus dormea. Pe valuri urla o vijelie
Şi-apostolii văzându-l dormind nepăsător,
Priveau cu înfiorare când cerul în mânie,
Când apa, zbuciumată ca sufletele lor.

Lopeţile scăpară din mâinile-obosite
Şi barca fără cârmă, prin haos lunecând,
Pe chipurile pale de groază chinuite
Cădea lumina stinsă a ultimului gând.

Isus dormea. Şi spaima cât apa de adâncă
Îi prefăcuse în biete năluci de ţintirim,
Şi îndârjiţi pe somnu-i ce nu zburase încă,
Apostolii strigară: Stăpâne, -o să pierim!

Dar El deschise ochii. Privirea de lumină
Asupră-le o clipă seninu-şi revărsa.
Şi dulcea ei blândeţe pe valuri când se-nclină,
Ce pace peste inimi şi ape se lăsa!...

Şi noi, munciţi de groaza atâtor nenţelesuri,
Ne rătăcim pe marea gândirilor adânci,
Luptăm cu vijelia eternelor eresuri,
Bărci searbede, izbite de maluri şi de stânci.

Aici orbiţi d-un fulger, aici prin întuneric,
Ne zbatem spre o ţintă ce-n vis o-ntrezărim.
Ani lungi ne minte umbra amorului himeric
Şi-n veci ne chinuieşte durerea că murim.

E calm doar înţeleptul. Doar El din norul ceţii
Privirea liniştită pe valuri şi-o aşterne,
Ştiind că peste oameni, pe gând, pe clipa vieţii
Se lasă pacea largă a legilor eterne.