La moartea lui Cârlova

De la Wikisource

Salt la: navigare, căutare
La moartea lui Cârlova
de Ion Heliade Rădulescu


O, lira mea, suspină! al tău glas plin de jale
În umbră să răsune, să geamă la mormânt:
Cârlova nu mai este!!! suspină p-a lui cale
Şi fă să se auză pe aripe de vânt:

"Cârlova nu mai este! şi lira-i a-ncetat!"

O, tânăr cântăreţe! pasăre trecătoare!
Abia te-ntraripaseşi, abia dulcele-ţi glas
Chema să te auză pe craca săltătoare
Pe călători, şi-ndată, oprindu-le-a lor pas,

Ţintind a lor vedere... tu zbori şi i-ai lăsat!

Tu ai urât o ţară unde puţini ascultă
Sau unde-a ta cântare cu ei nu însoţeşti;
Încă trăind, tu viaţa o petreceai mai multă
Sorbit în armonia a cetelor cereşti,

Unde ostaş d-aicea acol-ai şi grăbit.

Sub tânăra ta mână, degetele-arzătoare,
Acum se-nfiorează liră de serafimi;
Asculţi tu alte imnuri, începi altă cântare
Şi-ndemni tu alţi războinici, vitejii heruvimi,

Şi alt post mai cu slavă ţi-a fost ţie gătit.

Acolo-ţi era locul al tău de moştenire:
Poetul aci este străin şi călător;
Astfel vulturul mândru din nalta sa privire
Parcă ar zice lumii din marele său zbor:

Pământul mi-este leagăn, dar locuiesc în cer.

O, fenomen ce-n veacuri abia când se iveşte,
O, stea care răsare chiar într-al său apus!
Ce fu a ta lucire? Şi ce ne prevesteşte?
Ce înger te întoarce? Ce înger te-a adus?

Şi cum se pun acelea care cu tine pier?

De unde eşti, ascultă jelinda mea cântare,
Vezi lacrima ce pică pe scumpul tău mormânt.
În ceasul după urmă, în cea d-aici plecare
Iubiţii-ţi fără mine, cu cei ce nu mai sânt,

Văzură cum ţi-iei zborul, şi tuciul trist vestea.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Şi eu sunt ca metalul ce plânge după tine,
Prin focuri de durere trecut şi lămurit,
Şi patimile repezi izbind inima-n mine,
Fieştecare scoate un sunet osebit,

Care-astupat mugeşte, se-neacă iar în ea.

Lutoasa mea fiinţă aci se zăboveşte,
Dar eu sunt după tine, pe urmă-ţi te-nsoţesc;
Râvna p-ale ei aripi acolo mă răpeşte
Şi soarta ta cea lesne în veci eu o doresc,
Dar... plumbul datoriei mă trage iară jos.

Cu care legătură afirea mea se-ntină,
Întocmai ca ştejarul adânc rădăcinat?!
Vântul când se răscoală, el geme şi suspină,
Trosneşte şi răstoarnă orice l-a-nconjurat,

Şi tot ce mai rămâne priveşte dureros.
Vai! iată a mea soartă, şi cât de povăroasă!
Iar tu ai fost ca floarea acea primăvăroasă
Ce-o smulge,-o ia zefirul, şi-şi las-al său miros.

1831