Imnul lăutei românești

Salt la: navigare, căutare
Imnul lăutei românești
de Constantin Stamati


O, lăută a Moldovii! tu ai fost de tot uitată
În creanga Dumbrăvii Roșii ce românul hăulește,
Și care umbrea cu faimă sânta apă a Sucevii,
Cruntată în multe rânduri d-a neamicilor sânge...
Vântul clătina odată mângâios a tale coarde;
Dar curpănul zaluziei, întinzând vițele sale,
S-au suit cu sumeție, s-au încâlcit pintre ele...
O, lăută românească! cine poate să deștepte
După timpuri vechi trecute încântătoriul tău sunet?
Sau vei fi cu-ndelungare acolo în frunziș mută?
Ori când vei face tu iarăși ca să zâmbească eroul
De plânsul și îngrijirea logodnicei părăsite!!!
O, lăută a Moldovii! odată în țara noastră
Tu țineai hangul tristeții la a domnilor ospețe;
Când lăutarul-maestru amesteca al tău sunet
Cu al oaspeților cântec, tu consolai cu duință
Dragostea misterioasă a româncelor fecioare.
Tu celebrai cu putere biruințele faimoase,
Tu frăgezeai ca un farmec pe românii cei mai aprigi,
Tu umpleai de bărbăție pe cei fricoși în răzbeluri;
Iar când tăcea lăutarul, toți se cufundau în gânduri,
Căci ca tine cine altul, o, lăută mângâioasă,
Putea serba mai bine statornicia fecioarei
Ș-a eroului izbândă, când s-întorcea din oștire!

O, lăută a Moldovii! mai deșteaptă-te odată!
Oricât de neîncercată este mâna ce s-atinge
De-a tale-ncântate coarde, deșteaptă-te, o, lăută!
Macar că eu abie numai pot să scot oareșce sunete,
Făr' de gust, făr' d-armonie din ruginitele coarde,
Care nu este în stare să însuflețeze încă
A patrioților inimi, și eroicele pilde
A strămoșilor cei demni să nu uităm niciodată...
Aș fi fericit eu însă dacă al tău antic sunet
Ar face-acum să răsară inima celui ce-ascultă...
O, lăută a Moldovii, ce să deștepți ai putere
A românului simțire, agiută geniei mele!