Iepurele, ogarul şi copoiul

   Calităţile noastre cele mai lăudate
Ne sînt ades în lume drept crime reproşate;
Aceasta se întîmplă de cîte ori prin ele
   Oprim executarea intenţiilor rele.
        Iepurele odată
        Fu tras la judecată
   De un ogar. În tufe atuncea prezida
   Copoiul, şi sentinţe fără apel el da.
   Ogarul către el aşa se adresă
        Şi-n limba lui strigă:
„O, tu ce prezidezi senatul cel cîinesc,
Te rog să mă asculţi: eu viu să jeluiesc
        De acest ticălos,
        Ce sufletul mi-a scos.
Căci vrînd a-l întîlni, pe deal sau pe cîmpii,
El fuge parc-ar fi gonit de vijelii;
        Ş-apoi n-aleargă drept,
        Cu el să poţi da piept,
        Ci merge tot cotiş
        Şi sare curmeziş;
C-un cuvînt, n-are pas, nici umblet creştinesc.
        Dar ce să mai vorbesc,
Cînd chiar măria-ta, d-o fi cum am aflat,
Ai fost adeseaori de dînsul înşelat?“
„Destul — lătră atunci copoiul cafeniu —
Pe el nici îl ascult, purtările-i le ştiu,
   Orice pentru el crez, şi iată-l osîndit
        Să fie jupuit.
   Carnea va rămînea pentru judecător,
   Iar labele vor fi pentru jeluitor.“