Geniul vechi al românilor și românii de astăzi

Salt la: navigare, căutare
Geniul vechi al românilor și românii de astăzi
de Constantin Stamati


Cu doftorie amară,
Acel bolnav înviază,
Cu critică și ocară,
Răul moral se-ndreptează.

Este știut că în toți anii la sărbătoarea Sântului Ilie, la 20 iuliu, în orașul Fălticeni, ce este în ținutul Sucevii, din principatul Moldovei, se face un iarmaroc renumit, la care se adună nu numai neguțitorii din Moldova și Valahia, dar și o mulțime de neguțitori străini din depărtate locuri cu mărfuri scumpe, și acolea sau le vând cu ridicata unii altora, sau le schimbă pe alte mărfuri, încât în acest mare iarmaroc, ce ține două-trei săptămâni, se învârtește un alijveriș de câteva milioane de lei. Tot atuncea se adună acolo din cele mai de departe unghiuri ale Moldovei, și mai cu samă din Iași, Roman și Botoșani, mulțime de tineri boieri și tinere cucoane, nu pentru interesul negoțului, cu care prea puțini se îndeletnicesc, ce numai ca să se zăbovească sau să cumpere lucruri pentru a lor podoabă și îmbrăcăminte, cu care se fudulesc în iarmaroc, și întru adevăr că zi și noapte altă nu se răsună pe ulițe și prin casele orașului decât râsuri, muzice și jocuri; iară în luxul cel mai rafinat al Europei și în amorul cel mai sentimental se întrece tinerimea română cu atâta agerime, încât și modistul parizian, și fragedul păstor al munților Alpi mai nu i-ar putea întrece; apoi de benchetele și zefcurile ce se fac la acel iarmaroc, atât între nobili, cât și între clasele mai de jos, este de prisos a mai vorbi; atâta zic, că cel mai stoic filosof ar astupa ochii Minervii, spre a se veseli și el ca un om păcătos la acest iarmaroc; deci în așa mare adunare de popul poate cineva voiește să vadă dezvelit haracterul, moralul și plecările românilor de astăzi. Așadar, și eu însumi, alergând ca și ceilalți în sus și în jos prin iarmaroc, m-am întors seara la gazda mea și, fiind obosit, m-am pus în așternut, unde am început a citi cu o însuflețire nespusă pe un hronic al Moldovei și al Valahiei, ce am găsit pe masa din odaia mea, și mă minunam gândind cum de au stătut odinioară națiile aces-tea ale moldo-valahilor, ce se văd astăzi atât de iubitoare de răsfățări și de mode, și atât de molatice, în contra puternicilor megieși, ce le înconjura din toate părțile, pre-cum tătarii Bugeacului, cazacii Ucrainei și ai Zaporogului, polonii sau leșii, ungurii, turcii, tătarii și alte nații. Cum de s-au luptat două nații mici ca aceste ale Moldo-Valahiei, care împreună, pe la al 14-lea veac, nu era, cred, nici două milioane, cu mai mult de treizeci milioane, ce alcătuia pe atuncea megieșitele popoare? Însă m-am dumerit apoi că populul țărilor noastre în acele timpuri și înțelepții lor domni, deși altă avere nu avea decât frumoase turme, bune arme și un pământ îmbelșugat, dar traiul lor simplu și nerăsfățat nu cerea altă mulțumire, nu se îngăima de alte patimi, ca o nație ce era necorcită, decât ca țara lor să nu fie călcată de megieși și legea lor nesmintită. Deci aceste două instincte însuflețindu-i, îi făcea eroi nebiruiți; iată dar tăria, iată mântuirea lor de dușmanii de afară și de patimile dinlăuntru.

Bântuirile neamice ale megieșilor au contenit câtva după ce Moldo-Valahia, obosită de răzbeluri, pe la veacul al 17-lea au intrat sub scutul marelui Petru, împăratul Rosiei, despre prăzile cazacilor Ucrainei și ale Zaporogului; iar în vremea înțeleptei împărătese Ecaterina a II s-au asigurat țările despre prăzile oardelor tătărești, ce stăpânea Bugeagul Basarabiei și al Hersonului, și despre sumeții Poloniei, înfrânați și umiliți de Ecaterina. Așadar, acești celebri monarhi ai Rosiei, precum și puternicii lor moștenitori, cu a lor ocrotire, nu numai au păstrat țările aceste în creștineasca lege, dar și în politica lor ființă; iar în anul 1834 le-au întemeiat ceva mai cu sistemă driturile de demult pierdute. Însă mulți români de astăzi încă nu se dumeresc, nici ce pierduse, nici ce au câștigat... Iată lucrurile Dumnezeului drept-credincioșilor ce înalță cor-nul creștinilor, iată argument istoric cu ce chip au stătut pân’astăzi tronurile acestor principaturi nerăsturnate de tot, ca niște frumoase ruine ale gloriei trecute. Aceasta pentru starea politică a românilor. Dar iarăși gândeam: care neamici oare sunt mai de primejdie? Oare acei de afară, ce de demult ne îngroază, de care Dumnezeu ne-au mântuit, sau acei dinlăuntrul țărilor, ce ne dezmiardă astăzi și care zi și noapte viclean se furișează prin toate casele și soarbe averea moldo-valahilor, ca smârcul unei bahne ce soarbe în sine izvoarele cele mai hrănitoare și suge sucul cel crescător al pământului moldo-valahilor, ca șerpele ascuns sub roză, ce mușcă și înveninează moralul moldo-valahilor? Acesta este luxul sau răsfățul ce s-au furișat de la începutul veacului nostru în țările noastre; el au născut între noi mândrie, pizma și desfrânarea, el ne-au ademenit și ne-au buimăcit de ne-am uitat credința către Dumnezeu și către legi, și am urât pe muma patrie, pe care o sfâșuim, o rupem, o dezbrăcăm, ca să avem cu ce împlini gusturile noastre. La aceste gândind, eu am zis: O! vechilor domni ai moldovalahilor! când îți învia din nenorocirea voastră, ca să vedeți răsfățul, podoabele și trândava moleciune a mândrilor moldoveni și valahi de astăzi, a palaturilor lor, zidite, unele, din năruiturile cetăților vechi, pe care voi le-ați fost zidit, pentru un pravăț mai bun, iar mai cu dinadinsul din risipa averilor ce le-au rămas de la eroii strămoși! ce ați zice?... Vorbind aceste, însumi am adormit: și iată că se arată nu ca un vis, ce ca o fantomă, un cuvios bătrân, carele, puind dreapta sa pe umărul meu, pe cât țin minte, mi-au grăit așa:

"Am auzit ce vorbești în gândul tău, căci eu sunt geniul Zamolxis al daco-românilor, descipol al lui Pitagora, carele, trăind între sălbaticii daci, am fost legiuitorul lor, și ei m-au dumnezeit; așadar, eu, geniul lor și al urmașilor daco-români, privighez între voi și mi-i drag să convorbesc câteodată cu patrioți buni și necorciți. Deci spune-mi, române, ce s-au făcut lăcașurile voastre acele rustice și curate, în care locuiau odinioară fapta bună și bărbăția, și de multe ori cetățeni ca aceia ajungeau domni țării? Ce s-au făcut limba românească, căci voi acum vorbiți mai regulat limbile străine? Ce sunt deprinderile aceste muieratice, ce v-au gingășit obrazul și trupul de nu aveți putere în voi nici cât avea babele străbunele voastre, și nici vă poate cineva cunoaște de sunteți bărbați sau femei, decât numai pe haine, ce folosesc palaturile pe care nu mai aveți cu ce să le umpleți? Acele statuie și bronzuri scumpe cu carele le împodobiți când voi nu aveți ce să lăsați urmașilor voștri decât datorii? O, românilor! Ce ați făcut voi? Voi, care erați biruitori națiilor megieșite, vă văd astăzi biruiți de străinii ce s-au adăpostit în țara voastră, aducându-vă tot felul de mode și de deprinderi ale luxului; ce ați făcut cu legea voastră, pe care o pângăriți în tot felul, căci fecioria voastră nu este acum neprihănită, nici însoțirile voastre statornice sau fără de interes? La voi astăzi nu se deosebește răul de bine, căci voi onorați mai mult petrecerile decât îndeletnicirea cu trebile ce aduc folos, voi prețuiți mai mult osteneala dascălului ce vă învață a juca sau a cânta decât al meșterilor ce vă lucrează uneltele industriei și ale plugăriei; orășenii voștri mai mult gândesc la ghidușii teatrului veniți din țări străine, ce vă migăiesc un ceas, decât la cel ce au lucrat un an la opera ce s-au jucat pe scenă, măcar fie și român, sau voi mai mult lăudați pe virtuoșii muzicanți ai Europei, sau păstrăfurile lui Arifaga decât pe acei ce au scris istoria patriei, precum Cantemir, Ureche, Costin și alții. Boierii voștri mai toți s-au lăsat de lucrul pământului, căci îmbelșugata rodire a moșiilor lor i-au înavuțit și i-au trândăvit, încât de multe ori o mie de plugari din satele unui boier nu pot îndestula casa proprietarului lor, întru atâta lipscanii și modistele îi ademenesc către răsfățuri și cheltuieli mari, și către o viață molatică și leneșă, și din aceasta urmează apoi că bărbații români sunt astăzi așa de gingași, podoabele lor așa de asemănate cu ale femeilor, fețele lor așa de drese și întocmite, că în orașele Principaturilor seamănă a fi numai sexul femeiesc, iară bărbați nici unul. Așadar, sufletele unora ca ale acestor români, fiind dedate desfătărilor, nu sunt în stare să simțească adevărata mulțumire a unei vieți ticnite, măsurate și cu fapte bune, iară trupurile lor cu totul fiind gingășite de trândava și desfrânata viețuire, sunt totdeauna bolnăvicioși și tânjesc, neștiind pentru ce. Însă eu, ca un geniu, știu că ei tânjesc că nu au îndestui bani pentru desfătările lor, care boală se cheamă galbanare (adecă galbeni-n-are); așadar, mâinile lor ca de ceară și nedeprinse cu osteneala... sunt debile încât nu pot să miște cea mai mică povară, picioarele lor, ce abia îi poartă, nu sunt în stare să încalece nici precum încăleca din vechi moșnegii, iară trăsurile lor cu cele mai vânjoase răzoare, în care tinerii, lungindu-se în ele, se preumblă pe strade și tot încă se ostenesc, apoi stomahurile lor slăbănogite de îmbuibare, fețele lor veștede de desfrânare, ochii lor lâncezi și obosiți de benchetele nopții și de jocul cărților, toate aceste fac din bărbați niște creaturi, pe care românii vechi îi numeau oameni stricați. În fine, făr’ de virtute fiind, ei se tem de cugetele lor, se tem de compatrioții lor, se tem de străinii ce vin în țară și sunt gata să fie plecați servi oricăruia stăpân. Aceasta este o icoană pentru trupeștile însușiri ale românilor acelor ce sunt de așa teapă.

Dar mă minunez mai mult de prefacerea moralității acei rustice ale unora din români, de tulburarea limpezilor cugete ale lor, mă minunez de unde au deprins cele mai rele deprinderi ale Europei, adică sub masca politeții amăgitoare, atâtea viclenii. Privesc cu oțărâre la fudulul fanfaron și la caracterul lui cel plin de zădărnicii, care nici un pas, nici o mișcare nu face făr’ de îngâmfare și sumeție; el vrea să se înalțe peste ceilalți oameni și se micșorează pe sine; el este cutezător cu mai-marii lui și cu bătrânii respectabili, mândru cu cei de sama lui, defăimător cu cei mai de jos decât el; le zice acestora tu, își dă ton că ocrotește pe aceia și își bate joc de toți; cine i se închină lui, el nu-l vede, cine îi vorbește, el nu-l ascultă, iară de vorbește cineva cu altul, el se amestecă în vorbă, și întreabă pe omul onest de ce nu vine la dânsul acasă. El nu au citit altă și nici știe altă decât romansuri și poezii făcute de alții, și se laudă că le-au făcut el, și dă sfaturi înțelepților, și critică orice lucru minunat al frumoaselor arte; el se fudulește repetând câteva idei ale filosofilor ce le învață cu o zi mai înainte, și așa de firește le spune, ca și când însuși le-au compus. Așadar vorbele lui sunt minciuni, făgăduințele lui neîmplinite și umbletele lui nesocotite, căci el vine târziu acolo unde îl așteaptă și se duce unde nu este chemat; pe rudele sale, dacă sunt sărace, el nu le cunoaște, și se laudă cu prietenia magnaților care poate niciodată cu dânsul n-au vorbit; în fine, el este un comediant cu duh pentru acei nătărăi carii îl slăvesc și un nătărău mândru pentru oamenii cu judecată, care fug de dânsul. Însă el nici are duh, nici îi prost, decât este o icoană adevărată a tinerilor cu rea creștere și cu stricat moral. Trebuie însă să știți că dacă un tânăr ca acesta este stricat de cu vreme, și părinții nu se silesc a-l îndrepta pân’ la vârsta de douăzeci ani, el se face apoi cel mai rău, cel mai netrebnic cetățean, el este în stare, pentru ca săși împlinească gusturile și capriciile sale, să jertfească și pe părinții săi, sau măcar piară și patria și lumea toată.


Deci, românilor, lepădați cu totul luxul sau răsfățul, iar de nu se poate, în secolul în care trăiți, cumpăniți-l măcar cu starea în care vă aflați și cu veniturile ce aveți, și gândiți și la sărăcia țării și a moștenitorilor voștri, adică, că banii voștri iese din țară pe lux și nu se mai întorc; deprindeți-vă cu moralitatea cea firească, căci aceia este virtutea, și nu vă pilduiți cu fanfaronii țărilor străine; deprindeți-vă cu osteneala și fugiți de muiereștile alintături ce vă moaie trupul și vă slăbește mintea și gândiți că odinioară puternicii voștri megieși, deși erau neamicii voștri, dar se mira de bărbăția tinerilor voștri și de înțelepciunea bătrânilor voștri și vă onorau pe voi, iar acum nu numai megieșitele popoare, dar și străinii ce trăiesc în țara voastră râd de a voastră deșertăciune și de a voastră molătate.

O! dragilor mei români! voi sunteți vrednici de plâns, căci cu greu vă este să vă dizbinați de cele ce ați deprins, și vouă v-ar trebui un Caton1 sau un Fabricius2 al romanilor, care cu vargă de fier să vă îndrepte pe calea cuviinței. O! românilor"...


Acolea m-am trezit din somn de un mare zgomot ce s-au răsunat pe ulița de lângă casa mea. Mă scol din pat, caut pe fereastră și văd câțiva tineri, care după ce serbase pe zânul ce au sădit via, se duceau cu cea mai înfocată pârgă a lor la un templu al zeiței amorului, ce se găsesc mai multe la noi decât în Elada veche. Deci eu, rușinândumă de umbra cucernică ce îmi vorbise, m-am sculat, m-am îmbrăcat, m-am suit în trăsura mea și am fugit din Folticeni.

*

La 1830, aflându-mă la iarmarocul de la Folticeni, am văzut urmările desfrânate ale junimei de atuncea și care mi-au inspirat a le descrie aicea, dar de atuncea și până acum prea multă deosebire găsesc în moralul junimii de astăzi, căci buna educație și civilizația le-au insuflat principii vrednice de laudă și singuri ei, uitându-se înapoi cum era tinerimea atuncea, sperez că se vor uni cu opiniunea mea.