Gafița blestemată de părinți

Salt la: navigare, căutare
Gafița blestemată de părinți
de Constantin Stamati


Îndesară doamnă-n țară,
Toată noaptea-mpărătiță,
În zori ca o văduviță,
Amiază călugăriță...

(Cântec vechi al unei doamne nenorocite.)

I[modifică]

Nouri groși acoperise a stelelor strălucire,
Și ceață de promoroacă pudruia codrii pustii,
Crivățul cu-a sa suflare împrăștie pustiire,
Lăsând urme de pieire pe dealuri și câmpii.
Pe domnii codrilor, brazii, pe stejarii cu virtute,
Îi zbuciuma cu-al său vifor, să i se plece gemând,
Și zburând peste-a lor vârfuri drepănate sau căzute,
Pân-în locuri depărtate ducea viscol șuierând.
Iar scârboasa cucuveică ținterimul părăsește,
Și cu-al său fioros țipăt, vaiet și moarte vestește.

Tocmai atunci și Gafița de-al său amat interită,
Se trăgea mai de tot moartă spre bordeiul părintesc,
Căci neprihănita fată, de Iancu ademenită,
Pentru dânsul înșelase pe părinții ce-o bocesc;

Pentru dânsul defăimase a sale amici iubite...
Încât orbind-o păcatul, făr’ să știe au greșit,
De și-au părăsit părinții și datoriile sânte,
De și-au pângărit și legea și de s-au ticăloșit.
Și pentru așa greșeală Gafița nenorocită
De Iancu fu rușinată, de Iancu fu urgisită.

Ea fuge acum de dânsul, neștiind ce drum apucă,
Rătăcește desperată, prin pustiii fioroși,
Unde când era ea mică mergea cu a sa mămucă,
De culegea floricele prin acei codri tufoși.
Noaptea acum îi ascunde cu a sa întunecare
Cărărușa cunoscută, a căsuței părintești;
Plânge sărmana și strigă: "Oh! când să vă găsesc, oare,
Locuri unde văzui zarea vieții copilărești!!!"

Un năprasnic vânt atuncea nourii groși despicară,
Printre carii raza lunii rătăcitei i-au ivit
A părinților ei casă: unde s-au căzut să moară...
Decât să păcătuiască cu bărbarul ce-au iubit;
Ea aude izvorașul a căruia vălurele
Dezmierda odinioară sânul ei neprihănit;
Și în sfârșit nădușită de suspinurile grele
Apucă către căsuță cărărușa ce-au găsit;
Acolo numai sperează, la a părinților sân,
Păcatul să-și pocăiască și s-aline al său chin.

Abia ajunge la ușa părinteștei sale case,
Și biata fată simțește fiori reci în trupul său...
"O, dragilor părinți, zice. Oh! cât mă umpleți de groază,
Oh, brațele îmi deschideți în care să m-arunc eu..."
Apoi ascultă... și, iată, urechea sa cu priință
I s-au părut că aude un glas foarte mângâios,
Dulce chiar ca a mămucăi... așadar, cu umilință,
Ea așteaptă sau iertare, sau vrun blestem fioros.

Tocmai atunci a sa maică împreună cu-al său tată,
Șezând amândoi pe vatră în gânduri acufundați,
Își spuneau făr’ să grăiască de nenorocita fată,
Prin duioasă cătătură a ochilor lăcrimați;
În sfârșit, maică-sa curmă acea tăcere cumplită,
Zicând: "În acest ceas poate Gafița, cu-al său amat,
În sânul îmbelșugării viețuiește fericită,
Negândind la sărăcia părinților ce-au lăsat"...

Ce-mi pasă, zise bătrânul, dacă la noi nu gândește,
Ce-mi pasă de-a ei măreță! Aibă-și parte de noroc,
Căci înșelătorul care pe ea astăzi o iubește
Mâine poate s-o izgonească și să-și ieie alta-n loc.
Iar odoarele ce poartă pe fruntea ei cu mândrie,
Va trebui să le-ntoarcă acei ce s-au fericit,
Cum și-naltele palaturi cărora le-au dat protie,
În locul căsuței noastre de unde au pribejit.
Și atuncea, rușinată, va ajunge la pieire,
Pe aceste locuri triste, pe-aproape de-ai săi părinți;
Și vei vedea pe Gafița umblând ca o nălucire,
Pân’ va cădea ca o pârgă unei zadarnice căinți".

"Oh, vie draga mămucăi! atunci maică-sa strigară,
Și dac-a sa căință va fi din suflet curat,
Oh, noi vom uita, moșnege, a sa faptă de ocară,
Silindu-ne să s-aline și al său cuget mustrat..."
(Cine nu poate cunoaște graiul unei maici duioase?)
"O, Doamne! zise bătrânul, dar să trăiască-i cu cale
Păcatul cu fapta bună într-un lăcaș la un loc?"

"Gândește că al ei sânge este din vinele tale"...

"Cine mă defaimă-odată eu de rudă nu-l cunosc."

"Gafița-i a noastră hulă, însă ea-i a noastră fiică"...

"Oh! nu-mi aduce aminte de un drit ce l-au pierdut,
Căci ea ne-au prădat de cinste, făr’ de milă, făr’ de frică
Când noi o iubeam pe dânsa mai mult decât s-au căzut.
Adu-ți aminte de ziua grozavă și de pieire,
Când am aflat de-a ei fugă ș-a plânge am început,
Că pătruns de-a tale lacrimi, de-a ta scârbă peste fire
Uităi șasezeci de ierne ce peste mine-au trecut;
Ș-am alergat ca un tânăr după carul ce răpise
Pe nelegiuita fiică, dar să-l ajung n-am putut;
Căci în repedea sa fugă vederile îmi orbise,
Cu colbul ce ridicase pân’ s-au făcut nevăzut...
Dar, în sfârșit, către sară, după multă alergare,
Când am găsit ticăloasa în al său mândru palat,
I-am cerut câteva ore să-mi dea măcar ascultare,
Gândind s-o fac să-nțeleagă c-au făcut mare păcat;
Având speranță că poate voi deștepta fapta bună,
Ce din frageda sa vârstă învățase de la noi.
Ah, dar nemulțumitoarea, cu a sa spurcată gură,
Au zis ciocoimei sale să mă-mpingă înapoi...
Și servii, cu obrăznicie ce Gafița întărtase,
Au defăimat făr’ de milă părul meu cest înălbit...
Deci cât au strălucit luna cu razele mângăioasă,
Am șezut pe pragul porții, rugând-o ne-ncetat
Să-i fie milă de mine și de-a sa maică duioasă.
Însă răsunetul numai ruga mea au repetat;

Iar când după miezul nopții luna se întunecară
De negurile cernite ce se ridica din vâi,
Eu mânios pe Gafița că cumplit mă defăimară
Și plângând cu de foc lacrimi acest fel o blestemai:
"Dumnezeu îmi este martor de scârbă și de necinste
Ce mi-au pricinuit fiica nevrând a mă mai vedea;
Apoi dar mă jur pe lege și pe-aceste lacrimi triste
Că fiica ce mă alungă de-acum nu este a mea.
O, Doamne, tu-i răsplătește cu a ta dreaptă urgie
Ca însumi să văd cu ochii că cumplit i-ai răsplătit,
Osândești-o făr’ de milă, umilește-i sumeția,
Ca s-ajungă cerșetoare la mine pâine cerând.
Ușa mea, ce totdeauna săracilor primitoare,
Ei numai se va închide, fără o a milui;
Ș-al meu blestem s-o ajungă la sfârșitul vieții sale,
Precum m-au ajuns la suflet fapta ce m-a necinstit..."

Acest blestem, o, Gafițo, pentru tine fu osândă,
Deși astăzi a ta maică s-o îmblânzească cercă;
Și măcar că a ei rugă, cu a tătâni-tău unită,
Către drept judecătorul ca tămâia se urcă;
Dar acum folos nu este. Căci Dumnezeu nu ascultă,
Și pământului întoarce ruga pentru fărdelege;
Așadar, fiind pe dreptul de tatăl tău osândită,
Se cade cu umilință păcătosul cap să pleci.

II[modifică]

Iată viscol se stârnește, de peste munți năbușește,
Și peste pământ răstoarnă nori de omăt încărcați,
Încât mesteacănul geme, se zbuciumă, se-ndoiește,
Se rumpe și trăsnind cade peste brazii dezbinați;

Iată-ncetă și izvorul în munte să mai răsune,
Ca când îl cuprinse moartea, val peste val înghețând;
Asemenea și șivoiul ce curgea cu repegiune,
Cu butucul rumpt de dânsul, se încleștase sleind.
Iar Gafița, leșinată pe prispa de lângă casă,
Se trezește zbuciumată de durere și de chin;
Și simte că vântul rece o pătrunse pân’ la oase
Și că-i prefăcu în gheață țâțișoarele în sân.
Simțește că coasa morții la inimă o ajunge...
Se înfioară de dânsa, și în suflet o durea!

Însă ce ticălos oare de moarte îndelung fuge?
Deci și ea, nenorocita, s-o întâmpine dorea...
Dar, iată, zări prin ușă în cuptorul din căsuță
Câțiva tăciunași pe vatră ce când și când scânteia,
Și-ndată raza speranței în sufletul ei s-ațâță;
Deci se scoală și prăvale zăpada de peste ea,
Se târâie către ușă, întinde mâna cu frică,
Se atinge de lăcașul de ea însuși pângărit...
Și iată i se năzare ca o cumplită nălucă
Mustrările și blestemul părintelui amărât;
Ochii săi se-nfiorară, se par a-l vedea în faptă,
Că au ieșit înainte-i s-o împingă ne-ndurat,
Și ca când vine la dânsa cu o mână ridicată,
Să lovească făr’ de milă pe-al său copil blestemat...
Atunci ea în genunchi cade și tremurând își întinde
A sale mâini veștezite la umbra ce cunoscu.
Vrea s-o roage, dar nu poate, căci ale sale cuvinte,
Sfărmându-se de suspinuri, în lacrimi se prefăcu...
Într-acest fel totdeauna sufletele ovilite
Sunt îmbulzite de scârbă, se bântuiesc ne-ncetat,
Până ce cad ca o jertfă sfărmată și umilită,
Mai ales când pierd speranța, fiind cugetul pătat.

Iată-ncepu să mijească și a zorilor ivire,
Pe măgurile-nalbite a munților pregiurași,
Iar bătrânul adormise... și-n somnul cu răsărire
Își spunea amărăciunea sufletului pătimaș,
Curgându-i pe obraji lacrimi și gemând cu întristare;
Atunci bătrâna muiere, soția ce-l străjue,
Din somnul greu îl deșteaptă cu mâna tremurătoare
Și-l întreabă ce visară și ce prin somn băiguie.

"Femeie, bătrânul zise, ea este aici sosită,
Căci eu o văzui aieve, ea la mine se uita,
Plângând, cerând iertăciune, întru adevăr căită.
A mea fiică, draga tatii, picioarele-mi săruta,
Și eu cu posomorâre părea că-i făceam mustrare,
Că ne-au lăsat făr’ de milă, și rușine ne-au făcut;
Iar tu, sărutându-mi mâna, mă rugai să-i dau iertare.
Am iertat-o, și Gafița pe pieptul meu a căzut!
Atunci și Dumnezeu parcă, cu milă nemărginită,
De blestem o dezlegară, văzând-o pocăită“...
Spuind aceste, bătrânul își ștergea genele sale,
Și în pripă ies-afară din al său bordeieș trist,
Iese, și se poticnește de o tristă arătare,
De-o femeie jos căzută lângă pragul troienit...

"Dar se poate, el strigară, nemernică, ticăloasă,
Să te găsesc aici moartă și să nu-mi cei ajutor!?
Au inima ta-nghețată nu ți-au spus că a mea casă
Primește și hrănește vie orice călător?"
Deci s-apropie, ridică și cunoaște... ah! pe cine?
"Ah, fiică, fiică amată, păcatul tău te-au ajuns,
Ș-al meu blestem cu cruzime întărtă cerul pe tine"...
Atunci și bătrâna maică vine cu răcnet și plâns

Strigând: "Aceasta-i Gafița, draga mamei copiliță,
Speranța vieții mele, ce la sânu-mi au crescut!"...
Și ridicând-o, bătrânii au intrat-o în căsuță,
Încălzind cu a lor piepturi trupul degerat și ud;
Ș-ațâțând focul o ține tatăl pe a sale brațe,
Și iată că ea învie la pieptul tatălui său;
Dar amețeala de moarte orbindu-i ochii cu ceață,
Nu cunoaște pe-al său tată după așa leșin greu,
Și zice cu umilință: “Oricine ești, om bun, du-mă
Pe zăpada de afară, unde se cade s-aștept
Vrednica mie osândă și suflarea de pe urmă...
Ah, dar ce văd! tu ești, tată, ce mă ții strânsă la piept?
Tu ești, mamă, lângă mine? părinți plini de bunătate,
Uitat-ați a mea greșeală și blestemul ce mi-ați dat?
O, maică, ce mai plângi încă fiică plină de păcate!...
O, milă! o, dragă tată! demnă sunt eu de iertat?
Demnă sunt de îndurare? vrednică-s de-a voastră milă?
Când eu să mor se cuvine... vai mie! iar să vă las...
O, soare, ce-mi era astăzi de groază a ta lumină,
Acum, văzându-mi părinții, cu drag aș fi mai rămas,
Ei mă iubesc, ei mă iartă, apoi viața mi-i dragă...
Dar ce folos când în mine simt că sângele se-ncheagă!"

"Doamne, și se poate astăzi, zise bătrâna mâhnită,
Să-mi văd fiica totodată că s-au căit ș-au murit...
O, zi pentru noi cumplită! o, fiică mult ticăită!"

"Cerul, au răspuns bătrânul, pe fiică ne-au dăruit,
Deci, trăiește, o, Gafițo, și vom trăi împreună..."

"Am trăit destul în lume... Taică, lângă mine șezi,
Maică, vin, te rog, aproape, iar tu, vrednice de ură,

Pentru care eu mor astăzi... vino astăzi să mă vezi;
Vino, boier făr’ de cuget, de privește a ta faptă,
Și de mine nu te teme, măcar că m-ai înșelat:
Căci orișice răsplătire a face să ți se poată,
Eu nu vreau, căci chip nu este să uit pe cel ce-am amat...

Eu rog cerul să te ierte, să nu-ți facă răzbunare,
Și fulgerul să nu ardă pe înșelătorul meu;
Dar când vei afla vreodată de-a mea suferință mare,
Fie destul pentru mine un suspin din pieptul tău"...
Zicând aceste, ea strânge c-o mână mai de tot moartă
La inima sa pe maică, iertăciune ei cerând...
Iar cu cealaltă apucă mâna mâhnitului tată,
O duce la a sa gură, o sărută suspinând,
Și prin suspin își dă duhul ușoara de minte fată.

(Răsplătirea vă-ngrozească, tinerilor desfrânați!
Iar voi, amate fetițe, lesne nu vă înșelați.)