Frontierele românilor/Vol II, Capitolul I

De la Wikisource

←Partea III

Frontierele românilor de Alexandru Gabriel Filotti Capitolul I. Interpretări ale unor evenimente din etapa istorică a unirii Munteniei cu Moldova, când moşierii constituiau clasa dominantă românească (1821-1866)

Capitolul II→

MOTTO

"În 15 decemvrie 1861, deschizându-se adunarea, de astă dată una singură pentru ambele ţări, domnul le adresează următoarea proclamaţiune:“Românilor, unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeeată. Această faptă însemnată, dorită de generaţiile trecute, aclamată de corpurile legiuitoare, chemată de dorurile noastre cele mai arzătoare, a fost recunoscută de Sublima Poartă şi de puterile garante şi înscrisă în analele naţiunilor. Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu ţara noastră şi cu noi. El a susţinut silinţele noastre, şi conduce naţiunea cătră un viitor glorios. Voi aţi întrunit speranţele voastre pe capul unui singur domn; alesul vostru vă dă astăzi o Românie unită …Să trăiască România!"

A.D.Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor Române. Edit. Albatros Buc.–1997

"Annuaire des Deux Mondes, vol.IX, 1861, p.560"

Cuprins 1 Războiul ruso-turc 1806-1812 2 Eteria avea drept scop restabilirea imperiului bizantin 3 Revoluţia sârbească 4 Mefruz el-Kalem ve maktu el-Kalem 5 Marile puteri în secolele XVIII-XIX şi chestiunea orientală 6 Zavera lui Tudor Vladimirescu 7 Catagrafia din 1829 8 Frontierele sunt generate de suprapopulare 9 Frontiera moşier/ţăran clăcaş 10 Comisia proprietăţii din anul 1848 11 Suprafaţa optimă-economică optimă-economică a unei ferme de subsistenţă 12 Revoluţia ungurească de la 1848 13 Transilvania în anul 1848 14 Războiul Crimeii, pentru eliberarea principatelor Muntenia şi Moldova de sub protectoratul rusesc. 15 Emanciparea şi împroprietărirea mujicilor ruşi 16 Unirea Munteniei cu Moldova din anul 1859 şi "Paranteza Cuza" 1859-1966

[modifică] Războiul ruso-turc 1806-1812

În evoluţia poporului român, până la îndeplinirea "Marii Uniri" (1919), se impun de la sine trei epoci: epoca feudala românească (1330-1711), epoca fanariotă (1711-1859) şi epoca unirii într-un singur stat national (1859-1919).

Ayanul Rusciukului, Mustafa Aga Bairaktar, în continuarea luptei sale de a menţine un drum între Rusciuk şi Constantinopol, liber pentru comerţ, cucereşte Silistra din mâinile unui aliat al lui Paswand-oglu, şi instalează Ayan, pe un credicios al său. În noiembrie 1806, Michelson, comandantul şef al trupelor ruseşti care urmau să ocupe Moldova şi Valachia, ajutat fiind de anarhia creată în Imperiul Otoman de revolta ienicerilor, reuşeşte turul de forţă, de a acredita ideea că există un acord între Turcia şi Rusia, aşa că Paşii cetăţilor, de la: Akkerman, Hotin, Bender, Chilia, precum şi Tătarii din Bugeac, deşi fideli Sultanului, deschid cetăţile lor Ruşilor, şi aceştia înaintează rapid până la linia Dunării. La sosirea trupelor ruseşti în Valahia, singurele trupe turceşti, care se aflau la Dunăre, erau mercenarii din solda Ayanului Rusciukului, Mustafa Aga Bairaktar, care şi el credea că exista un acord între Sultanul turcesc şi Ţarul Rusiei, în baza căruia Ruşii ocu-paseră Moldova şi Valahia. A realizat marea cacialma a lui Michelson, numai atunci când în cea mai mare grabă Selim III îl înaintează de la Agă, la Vizir şi Paşă cu trei tuiuri, Vali (guvernator) al Silistrei şi Serasker (comandant ) şef al tuturor armatelor turceşti de la Dunăre. Abia în primăvară (1807), soseşte armata imperială, comandată de Marele Vizir, aşa că Bairaktar, trece în subordinea Marelui Vizir Ibrahim Hilmi Paşa (14 noiem.1806-18 iunie 1807). Din cauză că Constantinopolul se goleşte de trupele imperiale, yamakcii (trupe auxiliare ienicereşti), sub comanda caimacamului Mustafa Kabakci-oglu, instigaţi de Şeicul-islam Aiatolah, se răscoală, şi-l detronează pe Sultanul Selim al III-lea. Este încoronat sultan, Mustafa al IV-lea (29 mai 1807-28 iulie 1808). La Dunăre, armata turcească imperială, care tăbărâse la Silistra, urma să pună în aplicare un plan de campanie elaborat de generalul Sebastiani şi statul său major, care se afla la Constantinopol trimes de Napoleon Bonaparte. Acest plan prevedea ca principalul corp de armată, ienicerii de sub comanda lui Pehlivan Aga Hussein, în număr de 20 000, să treacă Dunărea la Călăraşi în Valahia şi să mărşăluiască până la Izmail, unde să se unească cu garnizoana acestei cetăţi, şi să atace grosul trupelor ruseşti, care s-ar fi aflat în inferioritate numerică, faţă de ienicerii lui Pehlivan, dacă aceştia s-ar fi grăbit, înainte ca Ruşii să primească întăriri. Pentru a face posibilă înaintarea ienicerilor, fără ca aceştia să fie nevoiţi să fie angajaţi în luptă, înainte de sosirea lor la Izmail, trupele imperiale turceşti, venind de la Silistra, şi mercenarii Paşei Bairaktar, pornind de la Rusciuk, urmau să atace Bucureştiul unde era cantonat generalul Miloradovici. Planul prevedea – în cazul că se reuşea lichidarea arma-tei comandate de Miloradovici – ca armata imperială turcească să se unească la Izmail cu armata victorioasă a ienicerilor şi să înainteze în susul râului Nistru, până în Polonia,unde să se unească cu armata lui Napoleon Bonaparte.

Ienicerii comandaţi de Pehlivan Aga, îşi fac tabăra în insula Călăraşi, dar nu se mişcă din acel loc mai departe, pretextând că forţa rusească comandată de Miloradovici, le putea tăia calea. În iunie marele vizir Hilmi se hotărăşte, şi trece toată armata imperială peste Dunăre la Călăraşi, dar trimite spre Bucureşti numai o avangardă (16 000). Bairaktar trecuse şi el Dunărea la Slobozia (de Giurgiu) cu mercenarii săi (20 000), şi aştepta semnalul de înaintare. Semnalul de înaintare era necesar, deoarece armata imperială era formată din infanterişti şi distanţa de parcurs de la Călăraşi la Bucureşti (100 km.) era mai mare, iar mercenarii lui Bairaktar erau călăreţi, iar distanţa de la Slobozia la Bucureşti (60 km.) era mai mică. Dar semnalul de înaintare nu a mai venit niciodată, deoarece generalul Miloradovici, intuind că dacă permite joncţiunea avangardei armatei imperiale cu mercenarii nu va putea să-i învingă, având în vedere că aceştia împreună ar fi avut un efectiv de 36 000, iar el însuşi poseda o armată de doar 7 000 ostaşi. Ca atare Miloradovici, iese din oraşul Bucureşti cu tot efectivul de care dispunea, şi atacă la Obileşti avan-garda armatei imperiale turceşti, omoară 3 000 dintre aceştia, în timp ce Ruşii pierd doar 13 morţi; din cauza panicii, marele vizir Ibrahim Hilmi Paşa, îşi retrage întreaga armată de care dispunea, la adăpost în cetatea Silistra, şi încearcă să dea vina înfrângerii pe Bairaktar. Pehlivan Aga Hussein se prezintă la cartierul general de la Silistra, rosteşte formula consacrată pentru astfel de ocazii: "sclavul s-a răsculat", îl demite pe marele vizir şi-l trimite la una din moşiile lui Bairaktar. Acesta în calitatea sa de Serasker şef al frontului Dunărean – deci al doilea la comandă, după marele vizir demis – se prezintă la cartierul general de la Silistra, cu 5 000 de călăreţi – şi se autoproclamă mare vizir. Fără veste pe data de 1 iulie 1807, soseşte noul mare vizir, Celebi Mustafa Paşa (18 iunie 1807-28 iulie 1808) numit de sultan, aşa că Bairaktar Paşa, se întoarce la Rusciuk, dar îl avertizează pe noul mare vizir, că de aci înainte va trebui să se preocupe de aprovizionarea armatelor pe care le comandă, întrucât el Bairaktar trebuie să se ocupe de ayanlîkul său.

Ienicerii, care nu vroiau să plece la Izmail, îl ucid pe Pehlivan Aga Hussein şi atacă şi jefuiesc cartierul general al armatei imperiale din Silistra. Bairaktar în timpul cât fusese mare vizir autoproclamat la Silistra, din cauza anarhiei ienicerilor, din cauza influenţei miniştrilor din cabinetul de război al marelui vizir de la Silistra, pe care aceşti ideologi ai reformei o exercitau asupra sa, dar şi agenţi inconştienţi ai evoluţiei burgheze a societăţii turceşti, precum şi a propriei sale sete de putere, devine şeful asociaţiei reformiste secrete "Amicii din Rusciuk". La plecarea sa din Silistra, doi dintre aceştia: secretarul de stat şi inspectorul aprovizionării armatei, îl însoţiră pe Bairaktar şi îi propuseră ca să-l invite la Rusciuk pe fostul trezorier, trimis în surghiun, iar după asasinarea lui Pehlivan Aga Hussein, sosiră la Rusciuk, capuchehaia şi ministrul de externe, Reis-Efendi Galib. Bairaktar mai dispunea şi de financiarul de origină armeană, Manuk-bey, care avea grijă de toate afacerile lui Baraiktar, dintre care grija principală rămânea plata la timp a mercenarilor. Între timp armata imperială turcească, creată de sultanul Selim al III-lea, neglijată, se topea văzând cu ochii. Din nou singura forţă militară turcească coerentă, la Dunăre erau mercenarii lui Bairaktar. Marele vizir Celebi Mustafa Paşa, cu un efectiv care scăzuse la circa 4 000 se retrage, la Cartierul general al marelui vizir de la Adrianopole. Silistra rămâne din nou în grija ayanului instaurat de Bairaktar; Paswand-oglu între timp murise, iar Ruşii, erau satisfăcuţi că nu trebuie să ducă un război activ în contra Turcilor, dorind să-şi menajeze forţele pentru marea confruntare cu Napoleon Bonaparte, luptă pe care ştiau că nu o pot evita. După pacea de la Tilsit, Francezii trimit un mediator, pentru încheierea unui armistiţiu. Armistiţiul a fost încheiat în locali-tatea Valahă, Slobozia de Giurgiu, organizat de Bairaktar, fiind singurul capabil de a asi-gura securitatea şi condiţiile materiale necesare încheierii unui armistiţiu. Tratativele au început pe data de 12 august 1807, la tratative participau şi Marele Dragoman Alexandru Şuţu din partea Turcilor şi domnitorul Valahiei Constantin Ipsilanti din partea Ruşilor. Michelson, comandantul suprem al trupelor ruseşti, era şeful delegaţiei ruseşti, dar pe data de 22 august căzu grav bolnav, şi muri pe data de 31 august. Armistiţiul a fost semnat pe data de 24 august 1807. Alexandru Şuţu, trădează Francezilor tratativele secrete Turco/Engleze, aşa că Generalul Sebastiani obţine de la Turci, aderarea acestora la blocul continental, decretat de Napoleon, la care aderaseră toţi aliaţii Franţei, care presupunea închiderea tuturor porturilor turceşti, pentru toate vasele sub pavilion Britanic, confiscarea mărfurilor britanice şi expedierea din apele teritoriale ale Turciei a flotei britanice. La 22 septembrie 1807, Alexandru Şuţu este executat în public, sultanul respingând toate intervenţiile Generalului Sebastiani. Cauza schimbării de atitudine a turcilor a fost descoperirea duplicităţii lui Napoleon care în tratatul secret (art.6) de la Tilsit (7 iulie 1807), a scris şi semnat următoarele:

"…la France fera cause commune avec la Russie contre la Porte Otomane, et les deux hautes parties contractantes s’entendront pour soustraire toutes les provinces de l’Empire Otoman en Europe, la ville de Constantinople et la province de Roumelie exceptées, au joug and aux véxations des Turcs”.

Scopul secret al "Amicilor din Rusciuk", era eliberarea din captivitate şi restaurarea pe tron a lui Selim al III-lea, şi continuarea lui "nazim-i cedid". Turcia se prăbuşea sub greutatea unui război de uzură, dus în contra Ruşilor, la Dunăre, în Caucaz, în Marea Egee şi în Marea Neagră, aşa că întreaga suprastructură a Imperiului Otoman, dădea vina pe anarhia creată în capitala ţării, de către ieniceri. În acest climat de politică externă, anti-rusească şi anti-franceză, trei dintre cei cinci membrii ai asociaţiei secrete "Amicii din Rusciuk", se reîntorc la Marele Vizir la Adrianopole, iar doi dintre ei merg la Constantinopol, unde reuşesc să convingă, pe toată lumea că Bairaktar este singura forţă militară turcească de care ienicerii se tem şi deoarece acesta nu are ambiţii personale de mărire, îl va ajuta pe marele vizir şi pe sultan să-şi refacă autoritatea. Ei reuşesc deasemenea să formeze o ligă a ayanilor şi a paşilor, care pun sub comanda lui Bairaktar forţele lor coalizate. În noaptea de 13 / 14 iulie 1808, armatele în număr de 80 000, din care mercenari ai lui Bairaktar 35 000, concentrate la Adrianopol, sub comanda nominală a marelui vizir se pun în mişcare spre Constantinopole. Armata soseşte la Constantinopole pe data de 18 iulie 1808. Pe data de 23 iulie, sultanul îl numeşte pe Bairaktar, serasker (comandant) şef al tuturor trupelor şi al tuturor guvernatorilor din Rumelia şi Anatolia, aşa că marele vizir, care nu mai însemna nimic, trece în tabăra adversă. Pe data de 28 iulie, Bairaktar trece la executarea loviturii de stat plănuită, înconjoară palatul sultanului cu trupele sale credincioase, pătrunde în harem, îl găseşte pe Selim mort, dar îl descoperă pe Mahmud al II-lea (28 iulie 1808-30 iunie 1839) în viaţă şi îl face sultan în locul fratelelui său Mustafa al IV-lea, pe care îl omoară. Mahmud îl face pe Bairaktar Mare Vizir. Partea adversă, pierzând partida în capitală, îl atacă pe Bairaktar la Rusciuk şi Silistra. Bairaktar goleşte capitala de trupele sale credincioase pe care le trimite în apărarea intereselor sale de la Rusciuk, aşa că reacţiunea ienicerilor care locuiau în Constantinopole nu întârzie şi-l atacă pe data de 15 noiembrie. Bairaktar aruncă în aer pulberăria, omorând sute de ieniceri, dar moare şi el în explozie. Sultanul rămâne timp de 18 ani, prizonierul reacţiunii, dar în 1826 reuşeşte să desfiinţeze corpul ienicerilor.

Napoleon Bonaparte, ştia foarte bine că dacă ar fi permis Rusiei să desfiinţeze Turcia ca mare putere, nu ar mai fi putut niciodată să încheie o pace cu Anglia, deoarece, Turcia, cu toate slăbiciunile ei evidente – ajutată în mod substanţial – era singura putere capabilă de a stăvili înaintarea Rusiei în Asia. Pe de altă parte, Napoleon spera să poată încheia o pace cu Anglia, deoarece ştia tot atât de bine că fără o pace cu Anglia, nu va putea niciodată să aspire la o pace durabilă – în termenii săi – pe continentul European. Speranţa aceasta s-a risipit definitiv, numai atunci când Napoleon a luat cunoştinţă de discursul regelui Angliei în Parlamentul britanic, din ianuarie 1808, în care acesta declara că nu va încheia pace cu Napoleon, niciodată. Ca atare Napoleon se decide să satisfacă cererea Rusiei de a-i permite să anexeze Moldova şi Valahia, astfel că pe data de 2 februarie 1808, îi scrie o scrisoare ţarului Alexandru I – caracterizată în continuare, încă şi în ziua de astăzi – drept un model de diplomaţie, în care deşi nu se găseşte nici-un rând prin care să-i promită împărţirea Imperiului Otoman, prin faptul că făcea planuri pentru o campanie comună ruso-franceză pentru cucerirea Indiei, a avut darul să excite imaginaţia anturajului lui Alexandru I, şi să creeze convingerea unei împărţiri iminente a Turciei. Generalul Sebastiani, ambasadorul Franţei la Constantinopol, propune Înaltei Porţi, să accepte cedarea Principatelor Dunărene. Pe data de 15 februarie 1808, Divanul răspunse:

"Jamais la Sublime Porte ne consentira a cédér la Moldavie et la Valachie… Elle préfèrera la guerre".

Sebastiani îşi dă seama că nu mai poate influenţa politica Turciei, aşa că pe 27 aprilie 1808, părăseşte Turcia. În drumul său spre Paris Sebastiani se întâlneşte la Iaşi cu generalul Kutuzov, care înregistrează cu fidelitate, părerea lui Sebastiani, că ostilităţile ruso-turce vor începe abia peste 3-4 luni:

"… dacă aşa stau lucrurile atunci o să-i propun mareşalului (Prozorovski), să las cei 40 000 de oameni pe care îi aduc, dincolo de Nistru, în Polonia apropriată… Nu, nu – a strigat Sebastiani – trupele voastre trebuie să rămână aici – la Dunăre"

Apoi Napoleon se întâlneşte cu Alexandru I la Erfurt (27 septembrie-14 octombrie 1808), şi cad de acord ca Rusia să anexeze Finlanda şi Principatele Dunărene, precum şi tratative directe între Turcia şi Rusia, fără medierea Franţei. Cu alte cuvinte Franţa făcuse toate concesiile cerute de Rusia, obţinând în schimb doar aderarea Rusiei la blocul continental.

Armata rusească era comandată de Prozorovski, un feldmareşal în vârstă de 75 de ani. Acesta comanda 80 000 de oameni, ai căror ofiţeri erau indisciplinaţi, iar intendenţa era coruptă, dar cu toate acestea era net superioară armatei pe care Turcii ar fi putut să o pună pe câmpul de luptă. Cu toate acestea concluzia lui Prozorovski, însuşită de Alexandru I, era că armata care va cuceri Turcia Europeană, va trebui să aibă un efectiv de 150 000 de oameni. Prozorovski, în aprilie îl demite pe Constantin Ypsilanti, şi numeşte un funcţionar rus, Kucinikov preşedinte al divanurilor Moldovei şi Valahiei. Bairaktar propune Ruşilor tratative directe ruso-turce. Ruşii răspund că refuză tratativele directe cu Turcia, dar prelungesc armistiţiul de la Slobozia, până la terminarea tratativelor de pace ruso-turce, mediate de Franţa la Paris. Fără a întrerupe tratativele ruso-turce de la Paris, Napoleon Bonaparte şi Ţarul Alexandru I se întâlnesc la Erfurt (27 septembrie-14 octombrie 1808), unde cei doi împăraţi semnează o nouă convenţie secretă, prin care Napoleon, printre altele, se declară de acord ca Rusia să anexeze Finlanda şi cele două Principate Dunărene. Pe data de 29 octombrie 1808, curierul care aduce lui Prozorovski, tratatul de la Erfurt, soseşte la Focşani, şi imediat trimite un ofiţer la Constantinopole pentru a fixa locul tratativelor directe de pace. Dar acesta nu poate decât să asiste la tulburările, din capitala Turciei, care aduc moartea Marelui Vizir Bairaktar. Pacea care va termina războ-iul ruso-turc din 1806-1812, se va semna la Bucureşti. Acest tratat, care poartă data de 12 mai 1812, este semnat de generalul M.I Kutuzov (1745-1813), care i-a succedat lui Prozorovski, la comanda armatei ruseşti din Principatele Dunărene. Mare Dragoman al Im-periului Otoman era fanariotul Dimitrie Moruzi (decembrie 1808-iunie 1812). Acesta având în vedere funcţia pe care o deţinea – în preziua invaziei Rusiei de către Marea Armată a lui Napoleon, primeşte o scrisoare de la Napoleon Bonaparte, prin care acesta îl sfătuia pe sultan să nu încheie un tratat de pace, până în momentul declanşării ofensivei franceze. Dimitrie Moruzi care făcea parte din delegaţia care ducea tratative în numele Turciei la Bucureşti, de conivenţă cu partea rusă, însoţeşte tratatulde pace pe care îl trimite la Constantinopol spre semnare, cu o scrisoare în care arată că Kutuzov a ameninţat că dacă tratatul nu este semnat în 10 zile, va trece peste munţii Balcani, şi în acest caz trata-tul va fi semnat la Adrianopole, nu la Bucureşti, dar cu alte condiţii. Turcii se grăbesc să semneze Tratatul de Pace, şi-l expediază la Bucureşti. Napoleon prinde firul trădării şi-l semnalează sultanului. Pe drumul de întoarcere al delegaţiei de pace turceşti, la Şumla în Bulgaria, călăul sultanului îi taie capul trădătorului. Prin Tratatul de Pace de la Bucureşti, din anul 1812, Moldova pierdea jumătate din suprafaţă şi jumătate din populaţie. Trăim şi astăzi consecinţele actului de trădare al lui Dimitrie Moruzi.

[modifică] Eteria avea drept scop restabilirea imperiului bizantin

Se poate sublinia, faptul plin de consecinţe politice, că noua burghezie musulmană, coexista cu noua burghezie fanariotă, creştină, (grecească ), pentru că – conform cu ştiinţa darvinistă – ele, nu intrau în competiţie pentru aceleaşi resurse, ale Imperiului Otoman. În fapt, principalele domenii de exploatare ale fanarioţilor nu erau la dispoziţia burgheziei musulmane. Principalele domenii concesionate fanarioţilor, erau în număr de şap- te: Mari Dragomani ai cancelariei Ministerului de externe; Bey cu două tuiuri în cele do-uă Principate Danubiene; Mari Dragomani ai flotei militare turceşti; Patriarhatele de la Constantinopol şi Ierusalim, cu toate averile mânăstireşti pendinte; şi concesionari ai mo-nopolului comertului în Mediterana, incluzând: construcţia de vase comerciale şi militare, şi exploatarea vaselor de război şi comerciale, adică marinari şi ofiţeri. Ar fi greu de sta-bilit, care dintre aceste monopoluri era cel mai rentabil, dar ceace se poate stabili este că două din aceste activităţi pe lângă veniturile pe care le produceau, aveau marea calitate de a oferi locuri de muncă, nu pentru elite, ci pentru foarte mulţi greci care locuiau în insulele grecesti şi în Asia Mică:

"Ei dominau toate aspectele, de la proprietari de corăbii si constructori de nave, la simpli marinari. Grecii alcătuiau echipajele vaselor tuturor naţiunilor care făceau comerţ, fiind grupul principal din care îşi recruta marina otomană mateloţii. După ce transportul de mărfuri al corăbiilor franceze a fost înlăturat din Mediterana în timpul războaielor napoleoniene, iar activitatea altor popoare s-a redus foarte mult, navele greceşti au ajuns să aibă control aproape total asupra transportului de mărfuri".(Barbara Jelavich - Istoria Balcanilor.Secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, Vol.I, Iaşi: Institutul European, 2000, p.169).

Fatal, prin concesionarea-pierderea, a întinse porţiuni din "dominium-ul eminens" primordial – puterea absolută, a puterii laice deţinută de sultanii din perioada de creştere a Imperiului Otoman – s-a diminuat considerabil, în timp ce cheltuielile, cu armata în special relativ mici din perioada de cuceriri a imperiului, au crescut imens în timpurile moderne de început de revoluţie industrială, şi atunci tot în mod fatal, interesele sultanilor au intrat în directă coliziune cu interesele noilor burghezii: ienicerii şi fanarioţii, care erau creaţii politico-economice ale procesului evolutiv al Imperiului Otoman. Nicolae Iorga, în "Histoire des Etats Balcaniques", lucrare citată anterior, îşi pune următoarea întrebare legitimă:

"Înainte de a studia formarea Eteriei, care a preparat revolta Grecilor […] o chestiune se pune, în cazul de faţă, care nu ar putea să fie pusă în ceea ce îi priveşte pe sârbi: pentru ce ideile de libertate nu au putut să existe înainte de această epocă? În revolta lui Carageorgevici, există o explozie spontană de nemulţumire din partea ţăranilor din aceste provincii sârbeşti în contra opresiunii otomane[…] contra unei dominaţii care se transformase în dominaţia dahiilor, în ultima vreme şi care în mod fatal trebuia să producă nemulţumiri."

Nicolae Iorga dedică un capitol (al X-lea) din lucrarea menţionată, ca să raspundăla aceasta întrebare. Concluzia la care ajunge Nicolae Iorga este următoarea:

"Eteria <<rusă>> şi mişcarea din 1821 pe care a produs-o, avea un scop superior: acela de a reface, cu Constantinopolul drept capitală, Imperiul Bizantin.[…] Cu toate acestea – aceasta este soarta tuturor idealurilor care nu au drept bază realitaţile naţionale – acest vis grandios a eşuat complet de la primele tentative, pentru totdeauna, şi cei mai devotaţi apărători, au fost constrânşi încetul cu încetul să recunoască faptul că patria helenă trebuie să se limiteze la teritoriul locuit de naţiunea greacă."

De fapt ambele clase sociale, laice, burgheze, devenite revoluţionare, ayanii şi dahii ienicerilor şi fanarioţii grecilor, grefate pe Imperiul Otoman, nu ar fi putut să existe în afara acestuia. Acest fapt s-a şi demonstrat istoric – ienicerii fiind desfiinţaţi de revoluţia Sârbilor (1806) conduşi de Carageorgevici la Belgrad; de Ruşi pe întreaga linie a Dunării (1809-1810); de Turci (1826) la Constantinopol; iar fanarioţii de Turci (1821), în Ţările Româneşti şi la Constantinopol. Dar ienicerii şi fanarioţii mai aveau ceva în comun: erau elite străine, faţă de naţiunea, românească, şi turcească în cazul fanarioţilor, cât şi faţă de naţiunea sârbească în cazul ienicerilor. Din punct de vedere evolutiv, lipsa de realism, nu consta în lipsa de idealuri viabile, aşa cum era restabilirea Imperiului Bizantin sau unităţi statale ieniceresti independente sau cu un ridicat grad de autonomie faţă de Imperiul Otoman, ci faptul că ienicerii şi fanarioţii erau elite în căutare de popoare care eventual ar fi fost dispuse să se supună unor idealuri străine de aspiraţiile lor.

[modifică] Revoluţia sârbească

Ţăranii sârbi atâta vreme cât pământul era al statului, dar ei îl lucrau în cadrul unor ferme familiale, ce se moşteneau din tată în fiu, se simţeau dacă nu proprietari deplini, cel puţin uzufructuari necontestaţi. Prin schimbarea de natură capitalistă, ţăranilor uzufructuari li se substituiau nişte proprietari musulmani cu drepturi depline, ţăranii devenind proletari agricoli.

Diferenţa dintre situaţia ţărănimii din Serbia şi situaţia ţărănimii din Moldova şi Valahia, deşi ambele se aflau în Imperiul Otoman, se datora modului diferit cum aceste ţări au fost încorporate în Imperiul Otoman. Sârbii au fost înfrânţi categoric pe câmpul de luptă (Kosovo 1389), ţara lor fiind transformată în paşalâc, iar elita lor: cnejii şi clerul înalt, fiind, fie desfiinţaţi fizic, fie turcizaţi. Poporul sârbesc a devenit un popor de ţărani, fără şcoli, nici măcar pentru preoţii din biserici. Această situaţie, care a durat secole, a condus la crearea, în Serbia a unei culturi proprii, specifice. În această lungă perioadă în care poporul sârbesc nu a avut o elită naţională, două au fost forţele care au împiedicat ca etnia sârbească să dispară din istorie. Una a fost religia ortodoxă, care a putut supravieţui – atâta vreme cât biserica ortodoxă – colabora, cu autoritatea laică a Imperiului Otoman, pentru menţinerea ordinii în imperiu, şi câtă vreme îşi îndeplineau funcţiile de stare civilă ( naşteri, căsătorii şi înmormântări) şi împărţirea dreptăţii în pricinile, în care aveau auto-ritate. A doua forţă, tot culturală, care a susţinut poporul Sârbesc de-a lungul secolelor, au fost cântecele populare şi baladele: pesme. În aceste balade erau strânse povestea vieţilor şi faptelor sfinţilor şi eroilor poporului sârbesc, transmise din generaţie în generaţie, fără ca măcar odată să fi fost scrise, ele formând întreaga învăţătură a întregii populaţii, şi de-ci, ferindu-i de curente de gândire diferite. Astăzi, îndrumarea gândirii unui popor într-o singură direcţie: în cazul Sârbilor, încrederea în reînvierea trecutului glorios, ar putea fi calificată drept sugestie în masă. Ambianţa culturală, create de biserica ortodoxă şi de ba-ladele eroice, au influenţat poporul sârbesc, şi pentru că ei îi urau pe străinii musulmani, căsătoriile le-au încheiat numai între ei, deci o consangvinitate strânsă, care a condus la o foarte mare uniformitate a caracterului, poporul sârbesc devenind una din naţiunile cele mai uniform, intens naţionaliste. Dar dacă avem în vedere, că numai cei care s-au găsit în situaţia de a fi fără apărare, în faţa Turcului, ştiu ce înseamnă aceasta, autosugestia în ma-să, devine un mijloc de supravieţuire a naţiei. Dupa 377 de ani de la înfrângerea de la Ko-sovo (1389), în 1766, Patriarhia de la Petch, unica patriarhie sârbească, a fost desfiinţată de Turci.

Lupta dahiilor în scopul păstrării privilegiilor, s-a dat în contra paşei din Belgrad, pe care l-au ucis în anul 1801. În toată această perioadă, dahii s-au dedat la tot felul de excese împotriva populaţiei majoritare sârbeşti. Sârbii au reuşit să trimită un memoriu sultanului din care citez:

"Suntem atacaţi în ceea ce priveşte viaţa, religia si onoarea. Nu este un soţ care poate fi sigur că-şi poate proteja soţia; nici un tată pe fiica sa; nici un frate pe sora sa. Mânăstiri, biserici, călugări, preoţi, nimeni nu este ferit de ultraj"
(E. Denis - La Grande Serbie - Serbophil, Paris 1915).

Singurul rezultat a fost măcelărirea a 150 notabili sârbi în Ianuarie 1804, iar 72 de capete au fost expuse înfipte în suliţe la Belgrad.

"Deci revolta a început ca o acţiune a raialelor fideli, în contra ienicerilor, care nu voiau să accepte regimul cel nou, de bună administraţie europeană, de armate regulate, stabilit de sultanul Selim. şi bine înţeles pentru că agalele dahiilor, se găseau în fortăreţe, au atacat aceste fortăreţe şi le-au cucerit rând pe rând Rudnic, Sabat, Yagodina, Pojarevaţ şi Semendria. Noul paşă de Belgrad, Soliman, asediat până atunci, împreuna cu cel de Bosnia, Bekir, un conaţional venit pentru a-l instala […] au fost primiţi cu supunere, de sârbi. Dahii fugari au fost prinşi din urmă şi ucişi la Noua Orşovă (Adakaleh) […]Caragheorghevich, conducătorul srbilor revoltaţi, nu dorea altceva decât un regim de dahii creştini, cnezi care ar fi preluat atributiunile pe care le aveau până atunci organele administraţiei imperiale"
(Nicolae Iorga - Histoire des Etats Balcaniques - pp.135-136)

Sârbii cer Ruşilor, ajutor militar specializat, dar totdeodată menţionează:

"…să fie bine stabilit că în Serbia nu se va acorda pământ nimănui, cu alte cuvinte nu vor exista niciodată proprietari funciari, sub care poporul ar putea cădea în şerbie”, şi al treilea: …toate numirile în posturi civile şi militare, vor fi făcute de împăratul Rusiei, dar cu condiţia ca niciodată să nu fie numiţi greci, în aceste posturi".

Ajutorul militar cerut ruşilor nu a venit niciodată. Cu siguranţă că condiţiile de mai sus, au cântărit greu în decizia ruşilor, de a nu acorda ajutorul militar promis. În urma înfrângerii revoluţiei de către turci, Carageorgevici se refugiază în Austria.

În anul 1817, când Carageorgevici s-a inapoiat în Serbia din refugiul din Austria, din ordinul lui Miloş Obrenovici, i s-a tăiat capul în somn şi apoi a fost trimes la Constantinopol ca dovadă a lealităţii faţă de sultan. Arhiepiscopul Nikshitch a fost asasinat şi el în palatul arhiepiscopiei. Prin astfel de mijloace el a consolidat o elită sârbească. Timp de 17 ani, din 1813 până în 1830, sub conducerea lui Miloş Obrenovici, poporul sârbesc şi noua elită ieşită din revoluţie, deşi iliterată – atât Caragheorghevici cât şi Obrenovici erau iliteraţi ei înşişi – după ce au omorât pe dahii proprietari în timpul revolu-ţiei, i-au înfricoşat de aşa manieră, pe spahii, foştii deţinători turci, ai pământului sârbesc, fie că nu s-au mai întors fie treptat au părăsit Serbia. Prin tratatul de pace de la Adrianopole (1829), dintre ruşi şi turci, ruşii au obţinut de la sultan edictul (1830), prin care, Serbia devine independentă, iar Miloş Obrenovici devine prinţ ereditar. Sultanul a renunţat la orice amestec în afacerile interne ale Serbiei.

În condiţiile nou create, Miloş, în 1833, împroprietăreşte pe toţi ţăranii care aveau în folosinţă loturi agricole,de la foştii deţinători turci ai pământului, cu exact lotul pe care familia îl lucra de generaţii. Sârbii nu şi-au pus nici-un fel de probleme de dreptate socială, cum ar fi fost: ca ţăranii fără pământ sau cu pământ puţin, sau tineretul să capete şi ei pământ, sau să despăgubească pe foştii deţinători de pământ. În felul acesta nu s-a produs nici-o perturbare, nici în momentul transferului de proprietate, şi nici în istoria viitoare a Serbiei, nu s-a mai pus vreodată problema exproprierilor şi a împroprietăririlor. Agricultura sârbească, formată din proprietăţi ţărăneşti mijlocii (15-30 ha), independente de sarcini faţă de un proprietar de moşie, cu tracţiune animală, sau atunci cand a apărut motorizarea în agricultură, cu tractoare mici, pe un relief deluros sau de luncă, a fost o agricultură viabilă, mai cu seamă pentru subsistenţa familiilor ţăranilor (mijlocaşi) care le posedau, pentru multă vreme adică timp de 100 de ani, până după primul război mondial, dar nu a fost niciodată o sursă de bogăţie nici pentru ţăranul posesor al pământului şi nici pentru statul sârbesc. Omogenitatea, era principala caracteristică a societăţii sârbeşti, din Serbia propriu-zisă, cea care a făcut revoluţia. Comunitatea sârbească, la începutul seco-lului al XIX-lea, acea comunitate care a facut revolutia din anul 1804, era o comunitate formată dintr-o singură etnie şi în acelaş timp o societate, cu o singură clasă socială: o tărănime fără educaţie formală, sau o societate fără clase sociale. Din cauza acestei omogeneităţi, soluţia de salvare şi viitorul naţiunii sârbeşti, era o solutie colectivă: "unul pentru toţi şi toţi pentru unul", demagogii politici ne găsind terenul propice pentru învrăjbirea poporului sârbesc. Lupta pentru putere s-a dat între clanuri rivale, Obrenovici contra Caragheorghevici, dar care aveau acelas program politic: independenţa Serbiei.

[modifică] Mefruz el-Kalem ve maktu el-Kalem

Statutul Ţărilor Româneşti, Moldova, Valahia şi Transilvania se deosebea radical de statutul de paşalâc (beylerbey) al Serbiei. Existau mai multe raţiuni, care conduseseră la această deosebire, aşa cum ar fi faptul că provinciile de la marginile împărăţiei, erau supuse mai uşor unor influenţe străine; aşa că gândirea turcească considera că era mai bine să fie legate de Poarta Otomana, prin tratate sau capitulaţii sau diplome numite ahidname în care liberul consimţământ să joace rolul principal. Principiul fundamental, care revine ca un leitmotiv, în definirea raporturilor Principatelor faţă de Poartă era:

"Ele sînt separate la Cancelarie şi se interzice călcarea lor cu piciorul. Mefruz el-Kalem ve maktu el-kadem"
( Mustafa Ali Mehmed - Istoria Turcilor - Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976 pp.195-196).

O a doua raţiune era încrederea reciprocă dintre puterea suzerană şi vasal, sau mai bine zis încrederea puterii suzerane că vasalul, nu va trăda cu prima ocazie. Ori cum începând cu bătălia de la Stănileşti (1711), Imperiul Otoman, nu mai avea încredere în sinceritatea domnilor Ţărilor Româneşti, statutul acestora a trebuit să fie schimbat. Lipsa de încredere a turcilor în Ţările Româneşti a mai existat în cursul istoriei noastre comune cu Turcia de multe ori:

"Astfel cu prilejul expediţiei lui Sinan paşa din anul 1595, Ţara Românească şi Moldova fuseseră decretate provincii otomane, sub denumirea beylerbeylic, dar această măsură a trebuit să fie abandonată în scurt timp, sub acţiunea condusă de Mihai Viteazul. Abia la începutul secolului al XVIII-lea, guvernarea autohtonă, în care recunoaşterea de către sultani a unor domni aleşi de ţară alternase cu desemnarea altora de către Poartă, a fost înlocuită cu domniile fanariote. Dar nici acest sistem nu depăşeşte limitele unui condominiu turco-fanariot, fără a avea trăsăturile specifice unui paşalâc propriu-zis."
(Mustafa Ali Mehmed - Istoria Turcilor - Editura ştiinţifică şi enciclopedică , Bucureşti, 1976. p.190)

Dar există şi o altă raţiune care justifică acest statut de vasalitate: o suficientă capacitate militară – susţinută cu efort omenesc şi material, propriu al vasalului – care putea colabora cu puterea centrală a imperiului la caz de nevoie.Cu alte cuvinte raţiunea esenţi-ală pentru care statutul Ţărilor Româneşti a fost transformat într-un condominiu turco-fanariot, nu este poziţia geografică şi nici lipsa de încredere în sinceritatea domnitorilor autohtoni, care de fapt nu existase niciodată, ci lipsa, la începutul secolului al XVIII-lea, în Ţările Româneşti, a unei suficiente capacităţi militare, care să justifice statutul de vasalitate si să-l facă respectat. De altfel, statutul de condominiu, noţiune utilizată de Mustafa Ali Mehmed, pentru a explica relaţiile dintre diferitele state, cu Ţările Româneşti, putea să-şi schimbe conţinutul, în decursul timpului, pentru că în realitate nu era altceva, decât ceea ce, în a doua jumătate a secolului XIX, a căpătat denumirea de real-politik. Spre exemplu:

"Situaţia nesigură din Anatolia îl silise, pe sultanul Murad II, să iniţieze tratative cu Ungaria, chiar şi cu riscul unor concesii diplomatice sau retrageri teritoriale, cum au fost de pildă, statutul de condominiu turco-maghiar, asupra Ţării Româneşti"
(Mustafa Ali Mehmed - Istoria Turcilor - Editura ştiinţifică şi enciclopedică , Bucureşti, 1976, p. 148).

În aceiaş scriere Mustafa Ali Mehmed, tot la pagina 148, într-o notă la baza paginii, dă şi un citat din Chalkokhondyl, care clarifică natura condominiului:

"Ţara Românească trebuia să dea haraci sultanului şi să recunoască suzeranitatea regelui Ungariei"
(Cf. Chalkokhondyl - Expuneri istorice - ed. V.Grecu, Bucureşti, 1958, p.189).

Întrucât condominiul este definit ca: dreptul de suveranitate exercitat în comun de două sau mai multe puteri asupra aceluiaş teritoriu, şi Protectoratul, exercitat de imperiul Rus, asupra Principatelor Dunărene, până la 1856, a fost tot un condominiu (ruso-turc) şi în continuare, până la obţinerea deplinei independenţe (1878), şi protectoratul colectiv al marilor puteri, a fost tot un condominiu.

Condominiurile au reprezentat încercarea disperată a Turciei de a opri, cu orice preţ, orice schimbare politică în Ţările Româneşti, pentru că nimeni nu ştia mai bine decât Turcia, că orice liberalizare în Ţările Româneşti va atrage, prin efectul ‘domino’, în scurt timp dizolvarea Imperiului Otoman:

<blochquote> "sultanul va ceda mai degrabă Constantinopolul decât să renunţe la cele două Principate".
(Nicolae Iorga - Acte şi Fragmente - Bucureşti vol.II, 1896, p.461,nota3. citat de Mustafa Ali Mehmed - Istoria Turcilor - Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1976, p.304).

Deşi, populaţia Principatelor Dunărene prezenta o mare omogenitate etnică, ea era total lipsită de omogenitate socială, care determina o lipsă de unire, în vederea realizării unui scop comun naţional. Mai mult decât atât, într-o astfel de societate atomizată, fiecare individ lucra numai pentru sine, şi avea o atitudine servilă faţă de străini, care posedau puterea, încercând numai soluţii de supravieţuire care toate tindeau la o îmbogăţire rapidă, fără muncă, pentru că o soluţie colectivă, cu caracter national, nu era de întrevăzut. O îmbogăţire rapidă, era soluţia, care asigura o poziţie dominantă în această societate atomizată.

Despre suferinţele Românilor, cauzate de jafurile bandelor de ieniceri de la Dunăre a scris Zilot Românul, contemporan al evenimentelor:

"…în vreme ce hoţii de paswangii i cuprinseseră şi ca într-o clipă au dat foc oraşului din toate părţile: apoi s-au făcut trupuri, trupuri şi unii au tras drept la metohul episcopiei, în socoteala să prindă pe caimacamul, alţii au năvălit asupra târgului după jafuri, alţii earăşi pe la casele boiereşti şi care ajungea cea dintâi treabă li era să dee foc".

Este descrierea incendierii şi prădării Craiovei, din decembrie 1800. Craiova a mai fost prădată, a doua oară în 1806. A.D.Xenopol are grijă să menţioneze că, Hronicul, inedit al lui Zilot Românul i-a fost împrumutat de Haşdeu, care-l poseda în manuscris. (Zilot Românul, Hronica, Cap. Domnia lui Alexandru Ipsilante, A.D.Xenopol, Războaiele dintre Ruşi şi Turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor Române, Editura Albatros, Bucureşti 1997, p.119). Alexandru Ipsilante, a fost mazilit în anul 1798, pentru că răscumpărase cu sute de pungi liniştea; utilizând cuvinte din ziua de astăzi: răsplătise acte de terorism. Înlocuitorul său Hangerli, este mazilit după un an (1799), şi înlocuit cu Alexandru Moruzi, care îi plăteşte lui Paswan-oglu, un tribut de 75 de pungi pe lună. Alexandru Moruzi cere ajutorul ayanilor rămaşi credincioşi sultanului, citez din nou Hronica, lui Zilot Românul:

"…însă cu ce preţ! Săracii creştini, se duceau cu carele pe la ordii […] care şi dobitoace prăpădeau şi scăpau abia cu trupurile […] alţii ticăloşi piereau şi ei împreună cu dobitoacele lor şi le rămâneau soţiile văduve şi copii săraci, iar alţii se întorceau care cu piciorele, care cu mâinile, sau alte părţi ale trupului degerate şi alte multe rele sufereau care cine le poate povesti".

În anul 1802, sub presiunea ruşilor, Turcia acordă hatişeriful Gülhane, pe baza căruia cei doi consuli ruseşti, din Moldova şi Valahia, aveau un mandat special, fiind îndreptăţiţi de a constata abuzurile administraţiei turceşti în Ţările Române. Domnitorii au fost numiţi pe 7 ani: Constantin Ypsilante în Valahia şi Alexandru Moruzi în Moldova. Singura parte din Imperiul Otoman, unde interesele ienicerilor se ciocneau cu cele ale fanarioţilor, era în Valahia, care fusese concesionată fanarioţilor, dar pe care Paswand-oglu o teroriza, prin raidurile care aveau drept scop jaful. În anul 1802, fanarioţii erau susţinători devotaţi ai Imperiului Otoman multinaţional, în timp ce ienicerii de la Dunăre şi în special Paswand-oglu se aflau în stare de revoltă.

Puterea militară turcească pe care era bazat condominiul Turco/fanariot, din Ţările Dunărene, era în stare de colaps permanent, dar cu toate acestea va mai trece ¾ dintr-un secol, până când evoluţia Ţărilor Româneşti, va demonstra la Plevna (1877), că sunt capabile să-şi cucerească independenţa şi să trăiască libere în cadrul graniţelor lor.

[modifică] Marile puteri în secolele XVIII-XIX şi chestiunea orientală

În Tabelele de pe pagina următoare, se înfăţişează evoluţia populaţiei, evoluţia armatelor şi evoluţia vaselor de război de linie, din flotele Marilor Puteri, în cursul secolelor XVIII-XIX. În ele, se arată cu destulă acurateţă, potenţialul uman şi forţele angajate în bătălii, pe uscat şi pe mare ceea ce ne permite să facem o comparaţie, între puterea pe care o posedau marile puteri, în raport unele faţă de altele. Lipsesc din tabelele de pe pagina următoare, date despre Imperiul Otoman, care încetase a mai fi o mare putere, făcând parte din categoria "Polonia", care deja fusese împărţită între marile puteri. Întrucât tehnologia militară, angajată în luptele de uscat, nu s-a schimbat prea mult, în cursul acestui secol, cea mai importantă inovaţie, fiind baioneta ataşată la puşcă, ceea ce a eliminat pe suliţaşi, se observă cu uşurinţă, că cea mai mare importanţă, o avea numărul de soldaţi echipaţi corespunzător, pe care o Mare Putere, o putea mobiliza. Se mai observă că la începutul secolului, populaţia cea mai numeroasă, cea mai avansată din punct de vedere cultural şi material, exista în Franţa, ceea ce-i conferea potenţialul militar cel mai mare, dacă în acelaş timp reuşea ca din punct de vedere economic să susţină efortul de echipare a uriaşei armate pe care o putea mobiliza. Franţa mai avea avantajul celei mai centralizate organizări militare şi economice. Succesele militare repurtate în Europa de armatele lui Ludovic al XIV-lea şi ale lui Napoleon, în teoria darwinistă, se explică mai cu seamă prin marele număr al populaţiei Franţei, iar apariţia marilor generali francezi, incluzându-l şi pe Napoleon, se explică prin selecţia dintr-o mare masă de militari – cea mai importantă îndeletnicire omenească din secolul al XVIII-lea, din Franţa, cea care dădea de lucru acestei populaţii şi care ferea, întrucâtva, Franţa de flagelul suprapopulării, fiind deci activitatea legată de armata activă şi în industria de război.

Ţara	Anul
	1700	1750	1800
Marea Britanie	9.0	10.5	16.0
Franţa	19.0	21.5	28.0
Împărăţia Habsburgică	8.0	18.0	28.0
Prusia	2.0	6.0	9.5
Rusia	17.5	20.0	37.5
Spania	6.0	9.0	11.0

Tab.1 Evoluţia populaţiei marilor puteri ( 1700-1800) – milioane –
Paul Kennedy - The Rise and Fall of the Great Powers, Economic change and Military Conflict from 1500 to 2000 Fontana Press, London, 2000.

Ţara	Anul
	1690	1710	1756/60	1778	1789	1812/14
Marea Britanie	70,000	75,000	200,000	-	40,000	-
Franţa	400,000	350,000	330,000	170,000	180,000	600,000
Impărăţia Habsburgică	50,000	100,000	200,000	200,000	300,000	250.000
Prusia	30.000	39.000	195.000	160.000	190.000	270.000
Rusia	170.00	220.000	330.000	-	300.000	500.000
Spania	-	30.000	-	-	50.000	-

Tab. 2 Evoluţia numerică a armatelor marilor puteri (1690-1814) – ostaşi –
Paul Kennedy - The Rise and the Fall of the Great Powers, Economic change and Military Conflict from 1500 to 2000 - Fontana Press, London, 2000

Ţara	Anul
	1689	1739	1756	1779	1790	1815
Marea Britanie	100	124	105	90	195	214
Franţa	120	50	70	63	81	80
Rusia	-	30	-	40	67	40
Spania	-	34	-	48	72	25
Ţările de jos	66	49	-	20	44	-

Tab. 3 Evoluţia mărimii flotelor de război a marilor puteri – vase de linie –
Paul Kennedy - The Rise and Fall of the Great Powers, Economic change and Military Conflict from 1500 to 2000 - Fontana Press, London, 2000)

Prima care profită de slăbiciunea Imperiului Otoman, este Rusia care prin pacea încheiată la Iaşi (ianuarie 1792) stabileşte graniţa dintre cele două imperii, pentru prima dată pe Nistru. Franţa la rândul său (1798), atacă în Egipt. Poarta Otomană, pe data de 2 septembrie 1798, răspunde declarând război Franţei, care până în acel moment fusese cel mai stabil aliat, şi de departe cel mai important partener comercial, al Imperiului Otoman:

"Meritul neîndoelnic al politicii ruseşti este că ştie să aştepte, că niciodată nu se grăbeşte, pripindu-se şi compromiţând viitorul; ea ştie la vreme de nevoe să susţină chiar pe duşmanul ei, pentru ca atunci când ‘lu va lovi, ea singură să se folosească de căderea lui". ( A. D. Xenopol - Războaiele dintre ruşi şi turci - …Editura Albatros, Bucureşti, 1997).

Rusia ajută la eliberarea insulelor Ionice, care fuseseră ocupate de armata franceză, iar Anglia ajută să fie eliberat Egiptul, aşa că aventura începută de Napoleon în Orient sfârşeşte lamentabil şi are ca rezultat: pierderea Turciei cel mai fidel aliat al Franţei. Dar ceea ce a fost si mai grav, a intrat în competiţia, care viza dezmembrarea Imperiului Otoman, dar fără a avea obiective clare – aşa cum avea Rusia care urmărea să ocupe Constantinopolul şi să nu mai plece de acolo. În fond "Chestiunea Orientală", era de fapt o întrebare: cine va ocupa Constantinopolul, în cazul că Imperiul Otoman era dezmembrat? Direcţia de înaintare, pe care Ruşii o aleseseră, trecea obligatoriu prin Ţările Româneşti, care erau o primă etapă, de stăpânirea căreia depindea întreaga întreprindere. Ceea ce i-a oprit pe Ruşi de a cuceri Constantinopolul, a fost frica permanentă ca soarta acestei armate să nu fie aceiaşi cu soarta armatei lui Napoleon din Egipt; retragerea acestei armate putând fi împiedicată la linia Dunării, de o flotă engleză sau aliată, combinată cu o forţă expediţionară terestră. Având în vedere cele de mai sus, cheia Constantinopolului, devenise stăpânirea Ţărilor Româneşti, cu alte cuvinte "Chestiunea Orientală", devenise stăpânirea Ţărilor Româneşti. Rivalitatea franco-rusă se manifestă şi în Ţările Româneşti. După strălucita victorie franceză, asupra forţelor combinate ale Austriei şi Rusiei, de la Austerlitz (2 decembrie 1805), ambasadorul Franţei, la Constantinopol, Sebastiani obţine, în ciuda tratatelor, pe care Poarta le avea cu Rusia, schimbarea domnitorilor filoruşi Constantin Ipsilante si Alexandru Moruzi, în septembrie 1806, cu alţi doi fanarioţi, Şuţu şi Callimachi, care făceau politică filofranceză.

Schimbarea domnitorilor filoruşi cu domnitori filofrancezi, ar fi putut fi considerată, ca un joc de putere secundar, la nivel ambasadorial, din capitala Imperiului Otoman, dacă reacţia a altor două Mari Puteri, faţă de acest incident, nu ar fi condus la declararea unui război. Deşi stăpân în Europa de Apus, Napoleon nu era stăpân în Orient, unde stăpâni erau ruşii si englezii, aliaţi şi care se completau, primii pe uscat şi cei de al doilea pe mare. Napoleon, un genial strateg, nu numai un genial tactician, depăşind în gândire pe contemporanii săi, atunci când debarcase în Egipt, la inceputul carierii sale, mizase pe elementul surpriză, în cucerirea Orientului, pentru că ştia foarte bine că Franţa nu poate stăpâni nici măcar Europa, fără a stăpâni Orientul. Cu atât mai puţin, ar fi putut, să devină supraputerea mondială la care visa, şi care singura i-ar fi soluţionat problema suprapopulării Franţei, suprapopulare care pândea din umbră, dacă nu acţiona pentru a da de lucru, într-un mod sau altul, acestei mari aglomeraţii umane care era Franţa de la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX.

Este rândul Angliei să folosească elementul surpriză, flota engleză pe 19 februarie 1807, intră în Bosfor şi apare în faţa Constantinopolului. Ambasadorul Franţei, Sebastiani, din însărcinarea sultanului, organizează apărarea, aşa că flotei englezesti,nu-i rămâne altceva de făcut decât să se retragă în grabă de unde venise, adică îndărăt în marea Mediterană, nu înainte ca Turcii să le scufunde două vase de linie, şi să le producă multe pierderi şi stricăciuni pe celelalte vase. Michelson care cucerise Iaşiul, Galaţiul, Focşaniul şi Bucureştiul, dar care, datorită evenimentelor de pe frontul de apus, a trebuit să trimită o parte din armata cu care intrase in Ţările Româneşti la graniţa de vest a Rusiei, se vede nevoit să se retragă din Valahia. Pare ciudat ca un ambasador francez organizează apăra-rea Constantinopolului, utilizând armata turcească, din însărcinarea sultanului, dar pentru că aceasta a fost realitatea, nu ne rămâne decât să constatăm că Turcia, încetase de a mai fi o Mare Putere. Bătălia de la Eylau, din Prusia, din 7 şi 8 februarie 1807, dintre forţele aliate ruso-prusace, si forţele franceze, se termină indecis. Totuşi, Napoleon continuă înaintarea şi cucereşte Danzig-ul, în luna Mai 1807, iar în iunie 1807, îi înfrânge sever pe ruşi la Friedland, ceea ce îi permite să ocupe enclava rusească Königsberg (astăzi Kaliningrad), şi încheie un armistitiu atunci când atinge râul Niemen. Se întâlneşte cu ţarul Alexandru I şi regele Frederich Wilhelm al III-lea al Prusiei, pe o plută în mijlocul râului Niemen, în dreptul portului Tilsit (astăzi Sovetsk). Ziarele vremii îi caricaturizează pe cei doi împăraţi, pe plută, aşezaţi la o masă, pe care se afla un pepene roşu, pe care scria Eu-ropa. Amândoi aveau câte un cuţit mare în mână, de pe care se prelingeau picături de sânge, şi cu care-şi tăiau felii din pepenele roşu, ce se afla pe masă.

Napoleon, încerca să îndepărteze Rusia de pe teatrul de război din apusul Europei, încerca să o învrăjbească cu Anglia pentru posesiunea Constantinopolului, şi să o facă să pornească un război cu Turcia pentru cucerirea Constantinopolului şi eventual cu Austria dacă intervenea, pentru posesiunea părţii răsăritene a peninsulei balcanice. Cele dorite de Napoleon nu se realizează, deoarece Turcia se aliază cu Anglia, prin tratatul Dardanelelor (5 ianuarie 1809) şi deşi armistiţiul dintre Ruşi şi turci, de la Slobozia (Giurgiu), este denunţat de ruşi (6 martie 1809) războiul rămâne la stadiul de "război rece", deoarece Rusia dorea să fie prezentă pe teatrul de război principal din apusul Europei, şi amână reglarea "chestiunii orientale", sine die. Echilibrul european realizat la Tilsit şi Erfurt este distrus, în decembrie 1810 de ruşi, prin retragerea din Sistemul Continental – nume sub care era cunoscută blocada instituită de Napoleon în contra comerţului Angliei cu ţările continentului European. Dar cea mai importantă cauză, pentru care echilibrul european negociat la Tilsit şi Erfurt, nu era un echilibru real, ci unul artificial susţinut prin forţa armelor, era contradicţia de bază a imperiului creat de Napoleon, care pornise lupta de eliberare a naţiunilor sub lozincile Revoluţiei Franceze: "libertate, fraternitate şi egalitate", dar care în practică, cucerea alte ţări şi naţiuni, încartiruia armate pe teritoriul acestor ţări, le rechiziţiona bunurile, ridica taxe şi impozite enorme şi le recrutau fii în armate, care luptau pentru scopuri complet lipsite de legătură cu aspiraţiile naţiunilor şi ţărilor invadate.

Din punctul de vedere al evoluţiei poporului românesc, campania lui Napoleon din Rusia, a reuşit să oprească înaintarea Rusiei, în general spre Constantinopol, şi în special a lui Kutuzov din anul 1812, care, având în vedere iminentul atac al lui Napoleon, a trebuit să se retragă din Ţările Româneşti, rupând doar jumătate din trupul Moldovei, adică doar Basarabia prin pacea de la Bucureşti, atunci când prin Tratatul de la Erfurt, Ruşii erau îndreptăţiţi să se întindă până la Dunăre, subjugând ambele Ţări Româneşti. Niciodată existenţa şi viitorul României aşa cum o cunoaştem astăzi, nu au fost mai ameninţate decât în anul 1812.

Una dintre metodele de analiză istorică, deloc ştiinţifică, ipotetică dar totuşi întrebuinţată, este aceea prin care suspendând, adică pretinzând că nu ar fi avut loc, un mare eveniment istoric, să ne imaginăm care ar fi fost consecinţele. Cu alte cuvinte, ne permitem să presupunem că Rusia ar fi continuat să adere la Sistemul Continental de blocare a comerţului englezesc, şi în acest caz Napoleon n-ar fi fost nevoit s-o atace, aşa că în loc să fie nevoită să-şi organizeze apărarea propriului teritoriu, ar fi dat curs invitaţiei lui Napoleon, făcută prin tratatul de la Erfurt, şi ar fi invadat peninsula Balcanică cu o armată de 150 000 de oameni, aceea cu care Alexandru I a înaintat neîncetat timp de doi ani de zile, din 1812 până în 1814, şi a bivuacat pe străzile Parisului, dar de unde a trebuit să plece îndărăt de unde venise. Dacă Alexandru I, în loc să plece spre Paris, ar fi plecat spre cucerirea Constantinopolului cu aceiaş armată ? Cine l-ar fi putut opri? Si dacă nu ar mai fi plecat din Constantinopol şi din Balcani? Cine l-ar fi putut sili să o facă? Raspunsul la acest model ipotetic, cel mai apropriat de realitate, este că: Ţările Româneşti nu şi-ar mai fi căpătat independenţa – în 1878 – ci mai curând, la data când Basarabia şi-a căpătat, ea însăşi independenţa, adică cu 111 ani mai târziu, după anul 1989. Marea Unire cu Transilvania nu ar mai fi avut loc niciodată, şi Ţările Româneşti independente ar fi avut o minoritate rusească, poate, de până la 50%, asa cum este situaţia in Ţările Baltice şi în Basarabia în prezent; această minoritate ar fi fost în special colonizată în regiunea petroliferă, aşa cum este situaţia în Ucraina, în care minoritatea rusă este colonizată în special în Doneţ, adică în regiunea unde se află minele de fier şi cărbune ale Ucrainei

Ideea din paragraful precedent, nu este chiar atât de aberantă, cât ar părea astăzi, pentru că are fundament istoric. O să reproduc un pasaj din lucrarea lui A.D.Xenopol, Războaiele dintre Ruşi şi Turci…, Editura Albatros, Bucureşti 1997, p. 201:

"Vroind în fine, Ruşii să introducă în ţară coloni Ruşi, pentu a îndruma rusificarea ei, ei cer şi dobândesc de la Bibescu învoirea de a exploata minele de către compania rusească Trandafiroff. Această societate nici nu-şi arăta capitalul, nici unde se află depus, nici nu determină vreun soi de despăgubire proprietarilor în caz de stricăciuni, ci propune a se aduce deodată din Rusia 5 000 de lucrători pentru nevoile minelor. Adunarea văzând lipsa totală a acestei întreprinderi face principelui observaţia "că nu era în drept de a da o astfel de concesiune, fără a consulta mai înteiu pe adunare". Domnul, în loc de a răspunde adunărei, o insultă spuindu-i "să se mărginească în discuţia budgetului şi să nu se amestece în alte chestiuni întrucât nu este capabilă de orice deliberaţiune serioasă.". (Vaillant - La Roumanie , II, p. 437; G.Chainoi, p.59; Ganesco p. 29; L’Autriche, la Turquie et la Moldo-valaques par M.B., p. 68; La principaute de Valachie sous le hospodarat de Bibesco, p.130)

Poziţionarea minorităţii ruseşti în regiunea subcarpatică unde se aflau minele de sare, şi care mai târziu au devenit regiunea petroliferă şi în regiunile înconjurătoare, adică central, între Muntenia şi Moldova ar fi rupt unitatea de cuget şi lingvistică a poporului românesc. Cultura în universităţi, fiind predominant predată în limba rusă, românii nu puteau să mai formeze o clasă conducătoare, proprie, cu sentimente naţionaliste româneşti, care să fi putut înrâuri o evoluţie cu caracter naţional şi etnic românesc. Ar fi fost sfârşitul procesului evolutiv al etniei româneşti.

[modifică] Zavera lui Tudor Vladimirescu

Fără existenţa celor trei revoluţii: a ienicerilor, 1784-1808; sârbească 1804-1813 şi Eteria (1821), zavera lui Tudor Vladimirescu nu ar fi avut loc. Domnia în Valahia a penultimului Domnitor fanariot Ioan Caragea (1812-1818) s-a caracterizat printr-un grad de corupţie, ne mai intâlnit până atunci. Acest Domnitor, înfricoşat de ura populaţiei, a fost nevoit să fugă din ţară. Turcii care credeau că, bazaţi pe teroarea răspândită de armata lor în faţa unei populaţii neînarmate şi lipsită de orice apărare, nu este nevoie să facă, nici un fel de anchetă, pentru a stabili cauzele care au condus la fuga lui Caragea din ţară, au luat numai măsuri de înlocuirea acestuia cu un alt fanariot, Alexandru Şuţu. Acesta a venit în ţară, aducand – aşa cum de altfel făceau toţi noii domnitori numiţi – un număr de 80 de rude, şi o suită în număr de 800 de persoane, din care făcea parte şi o gardă albaneză. Fiecare dintre cei veniţi odată cu noul domnitor, avea o specialitate bine definită. Cei mai mulţi erau specialişti în strângerea dărilor, alţii erau cei care-i împrumutaseră banii, cu care Alexandru Şuţu cumpărase concesiunea Ţara Românească, sau prepuşii lor, iar alţii formau noua curte şi sevitorimea, care aveau misiunea ca curtea să funcţioneze din primul moment, dar în acelaş timp de a face cât mai grea o încercare de lovitură de palat, care ar fi atentat la viaţa celui care le dăduse o slujbă. Alexandru Şuţu, în 1821, nu a apucase să adere la mişcarea Eteristă a lui Alexandru Ipsilante, în schimb ruda sa din Moldova, domnitorul Mihai Şuţu, aderase.

Domnitorul Valahiei, Alexandru Şuţu era pe moarte. În vacuumul de putere, creat de acest iminent deces, “la 15 ianuarie 1821, banul Brâncoveanu, banul Grigore Ghica, şi banul Barbu Văcărescu împuterniceau în scris, pe Tudor Vladimirescu să strângă "poporul înarmat" în folosul "de obşte al neamului creştinesc al patriei", pentru că sosise "în sfârşit, timpul de mult aşteptat pentru a scutura jugul străinilor" (Apostol Stan, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Romane. 1774-1856, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999, p.19). Cu alte cuvinte, mandatul partidei naţionale, formată din boierimea autohtonă, şi încredinţat lui Tudor Vladimirescu, era unul de natură naţionalistă, care servea intereselor lor, deoarece ei doreau, să scape de concurenţa fanariotilor. La 19 Ianuarie domnitorul Alexandru Şuţu moare, aşa că autoritatea statală trece în mâinile unei căimăcămii, filoturce, formată din şapte boieri, care, dându-şi seama că Tudor Vladimirescu se răscu-lase în contra boierilor, imediat, încearcă să-l oprească , dar nu reuşesc, întrucât acesta în Oltenia în satul Padeş, pe data de 22 ianuarie, în faţa unei adunări compusă din ţărani şi panduri, rosteşte o cuvântare incendiară, destinată a crea o ridicare în masă ţărănească:

"Fraţi locuitori ai Valahiei, de orice naţie aţi fi voi, nici o lege nu-l opreşte pe om să răspundă răului cu răul… Câtă vreme vom răbda ca balaurii să ne înghită de vii, ca aceia de deasupra noastră, fie ei clerici sau politicieni, să ne sugă sângele? Cât timp să mai fim robi ?…Nici Dumnezeu, nici Sultanul nu îngăduie o asemenea soartă pentru credincioşii lor. Aşa că, fraţilor, veniţi cu toţii şi daţi răului lovituri(de moarte) ca să-i puneţi capăt, ca să trăim în bunăstare" (Andrei Oţetea - The History of the Rumanian People - ed. Twayne, New York, 1970, p.317).

Tudor Vladimirescu îşi însusişe modelul revolutionar al sârbilor lui Carageorgevici. Nici acesta nu lupta împotriva Imperiului otoman, ci lupta împotriva dahiilor musulmani, denumire derivată din "dey". Nicolae Iorga, Histoire des Etats Balcaniques, La Roche-sur-Ton, Imprimerie Centrale de l’Ouest, p. 149 :

"Boierii vor fi dahii săi. El le va opune aceleaşi adunări populare. El va păstra anumiţi căpitani Sârbi ai lui Caragheorghevici. În toată acţiunea sa el va avea acelaş scop vag: o viaţă puţin mai bună şi o oarecare libertate".

Dar Tudor Vladimirescu, foarte curând, constatând răul făcut, prin cuvântarea de mai sus, încearca să-şi alieze, puţin numeroasa clasă de mijloc de la oraşe, şi pe ţăranii care posedau pământ (moşnenii) printr-o altă proclamaţie:

"să nu se atingă măcar de un grăunte de casa sau de binele vreunui neguţitor,orăşan sau ţăran sau de alta a vreunui locuitor, decât numai binele şi averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să se jăfuească" (C. Aricescu, Istoria Revoluţiei Române de la 1821, pp. 28-29).

A.D. Xenopol redă starea de fapt creată de Proclamatia lui Tudor Vladimirescu astfel:

"Oastea lui Tudor ascultând de ordinul său de a ataca averile cele rău câştigate, priveau fiecare avere ca atare şi jefuiau pe cine le ieşea înainte. Tudor fu nevoit, pentru a nu trece drept un şef de hoţi şi a introduce ceva disciplină în oastea sa, să alerge la pedepse foarte aspre, ceea ce îi înstrăina pe vechii lui tovarăşi şi mijloci trădarea lui în mâinile grecilor care se grăbiră a ucide pe un om ce venea sa împiedice într-un mod atât de neaşteptat izbânda sfintei lor cauze."

Nicolae Iorga in Histoire des Etats Balcaniques, p. 219, arată asocierea lui Tudor Vladimirescu cu "bande sârbeşti, avide de jaf", iar la p.221 arată că:

"în timp ce ţăranii se retrăgeau, pe drumul Piteştiului, către Olt, sârbii < pe care nu-i lăsa să jefuiască>, îl livrară pe Tudor în mâinile lui Iordache , adică între acelea ale lui Ypsilante, care fără niciun scrupul, a dat ordin să fie ucis (27 mai)".

În perioada scursă, între data adunării populare de la Padeş (februarie 1821), şi intrarea trupelor turceşti în ţară (13 mai 1821), populaţia ţărănească, s-a dedat la jafuri şi omoruri mai grozave decât pe vremea lui Paswand-oglu. Ca atare:

"a început fuga în masă a boierilor şi negustorilor[…]Cea mai mare parte a acestora au ales Transilvania, douăsprezece mii alegând Braşovul, iar saptesprezece mii Sibiul". (Dan Berindei -, l’Année révolutionnaire 1821 dans les Pays roumains. - Editura Academiei Bucureşti, 1973,p.182).

Ocupaţia turcească a durat şasesprezece luni. În aprilie 1822, au fost convocate la Constantinopol, delegaţiile Moldovei şi ale Valahiei, compuse din câte 7 membri, sub conducerea lui Ioan Sturdza din partea Moldovei şi Grigore Ghica din partea Valahiei. Grigore Ghica a fost numit domnitor în Valahia.

[modifică] Catagrafia din 1829

Am luat în discuţie, în această lucrare casta boierească, întotdeauna referindu-mă la această castă, ca la un tot, calitativ, dar niciodată nu am recurs la o determinare nume-rică.Voi umple această lacună sprijinindu-mă în totalitate pe lucrarea lui Ioan C. Filitti Catagrafie Oficială de Toţi Boierii Ţării Româneşti la 1829. Citez din Catagrafia(1829):

"La Arhivele Statului din Bucureşti se păstrează dosarul <administrative vechi> No. 34/220, de foi 212, intitulat : <Delă pentru catagrafia boierilor caftanlâi, după cererea prezedentului comitetului din Bucuresti. Leat 1829 Septemvrie 11"

Demnitatea de prezident al comitetului (Divan), pentru a putea fi ocupată de un general rus, fusese înfiinţată printr-o proclamaţie către populaţie, dată la data 25 aprilie 1828, de către feldmareşalul rus Wittgenstein comandantul trupelor ruseşti care invadau Moldova şi Muntenia. La data de 11 septembrie 1829, când războiul în contra turcilor fusese câş-tigat, Rusul care era preşedintele divanurilor, era generalul Jeltuhin. După cum se vede un general Rus conducea direct treburile Ţărilor Româneşti, domnitorii fiind reţinuţi doar ca decor diplomatic.

Preşedintele Divanurilor româneşti generalul Jeltuhin, avea nevoie de acest inventar al boierimii pentru trei motive principale:

a) avea nevoie să ştie cu precizie cine şi ce posedă,

b) cine era şi cine nu era scutit de dări,

c) şi să creeze o boierime ereditară scutită de dări, pe care să se sprijine în vederea anexării Moldovei şi Munteniei la Imperiul Rus.

Momentul când Jeltuhin întreprinde acest inventar, 11 septembrie 1829, precede doar cu trei zile, încheierea actului separat, dintre Rusia şi Turcia, privind despăgubirile de război decurgând din tratatul de la Adrianopole (14 septembrie 1829) prin care Turcia se obliga să plătească 10 milioane de ducaţi, câte 1 milion pe an, adică 10 ani, răstimp în care, ca garanţie, Moldova, Muntenia şi cetatea Silistra pe malul bulgăresc, rămâneau sub ocupaţie rusească.

Catagrafia din 1829 este deci cel mai apropriat recensământ de care dispunem, din care putem constata influenţa pe care 100 de ani de domnie fanariotă au avut-o asupra moşierimii, clasa proprietarilor de pământ. Iată concluziile la care a ajuns Ioan C. Filitti la pagina 69 din lucrarea sa:

"Aşa dar, la 1829 erau în viaţă în Muntenia: '70 boeri mari', adică boeri cu ranguri de clasa I, dela vel ban până la vel cămăraş şi, anume: 6 mari bani; 22 mari vornici de diferite nuanţe (de ţara de sus, de ţara de jos, de poliţie, al treilea, al patrulea); 15 mari logofeţi de diferite nuanţe (de ţara de sus, de ţara de jos, de obiceiuri ,de străini);1 mare vistier;1 mare spătar; 3 mari postelnici; 11 hatmani; 9 agi; 2 mari cămăraşi, "576 boeri" cu ranguri de clasa II (de la mare clucer la comis) şi de clasa III (de la serdar la clucer za arie) şi anume : 19 mari cluceri; 39 căminari; 39 paharnici, 50 stolnici; 15 comişi; 108 serdari; 96 medelniceri; 88 slugeri; 56 pitari; 26 şetrari; 42 cluceri za arie."

Prin analiza ce urmează, obtinută tot prin prelucrarea datelor din Catagrafia din anul 1829, voi încerca să aduc oarecare lumină în chestiunea acordării boieriilor în perioada fanariotă în Valahia. Din numărul total de 70 ‘mari boieri’, 64 s-au născut în Valahia, familii după cum urmează : Bălăcianu, Băleanu, Belu, Bibescu, Brâncoveanu, Câmpineanu, Cantacuzino, Cocorăscu, Cornescu, Costescu, Creţulescu, Dudescu, Fălcoianu, Filipescu, Florescu, Ghica, Golescu, Grădişteanu, Hrisoscoleu, Lenş, Mihăilescu, Nenciulescu, Predescu, Racoviţă, Ralet, Romanet, Ştirbey, Văcărescu şi Vilara. Cele 6 nume de ‘mari boieri’ născuţi peste hotare, adică 8,5%, dintre care 5 la Constantinopol şi unul la Castoria, sint următoarele : Arghiropol, Hristopolu, Manu, Ralea, Şuţu şi Zefhari. Manu venise în ţară în urmă cu 43 de ani, iar Ralea cu 38 de ani, iar ceilalţi nu erau nici unul, proaspăt veniţi. Dintre aceste familii, familia domnitorului Grigore Ghica, deţinea recordul nepotismului, pentru că 10 % din marile boierii, adica 7 "mari boierii" fuseseră acordate familiei Ghica si era urmat în de aproape de familia Filipescu cu 6 "mari boieri". Dintre "marii boieri" 38 erau în funcţie, adică 54%, iar 32 erau vel (foşti), adică 46%.

Din categoria "boieri", în Bucureşti au fost recenzaţi 171, iar restul de 405, au fost recenzaţi în provincie. Voi prezenta datele ce le-am obtinut din Catagrafia din 1829, separat pentru Bucureşti, pentru că atunci ca şi acum vârful corupţiei din cauza aproprierii de puterea care mânuie banii publici se afla în capitală şi separat pentru judeţul Ialomiţa, care atuncea ca şi acum, producea grâul şi vitele din care se obţin banii publici. În Bucureşti din totalul de 171 ‘boieri’, 137 adica 80% erau născuţi în ţară, iar restul de 34, adică 20%, erau născuţi peste hotare, absolut toţi din cadrul Imperiului Otoman, ai cărui cetăţeni erau şi care se naturalizaseră în Valahia. În Ialomiţa au fost recenzati 22 de "boieri" toţi fiind născuţi în ţară. În Bucureşti 142 din total, adica 83% se bucurau de o stare bună în timp ce 29 adică 17% aveau o stare proastă. În Ialomiţa 9 adică 40%, aveau o stare bună, iar restul de 13 "boieri" adică 60% aveau o stare proastă. În Bucureşti din cei 29 cu stare proastă, 15 se născuseră în ţară, adică 50%, iar 14, adică cealalaltă jumătate se născuseră în afara ţării.

Din prezentarea datelor de mai sus cu greu s-ar putea trage concluzia că fanarioţii îi înlăturaseră pe boierii pământeni şi puseseră mâna pe putere în aşa zisa perioadă fanariotă. Ioan C Filitti încheie Catagrafia din 1829 cu următorul comentariu:

"De la Regulamentul organic încoace, lucrurile s’au schimbat. De atunci cum observa Alecu Ruso, Opere, ed. Hanes,p.35 –Cf. I.C. Filitti, Originele democraţiei române în ‘Viaţa românească’, ianuarie 1923 p.19-20, existară numai ‘cinuri’ dar boierii nu. În loc de boierii cu caftan, care înobilau,‘cinuri’ personale, conferite cu brevete (pitace), în care fiecare putea, pentru merite reale sau închipuite, să fie înaintat, dar numai din treaptă în treaptă, până la cele mai înalte onoruri, cum s-ar înainta azi spre pildă, în corpul tehnic, în cel diplomatic, sau în gradele decoraţiilor. Iată tabloul comparativ al numărului boierilor în viaţă la 1858 <Academia Română ms. 872> anul desfiinţării cinurilor şi privilegiilor, faţă de al boierilor, în viaţă la 1830. Trebuie ţinut seama că şi populaţia se urcase la vreo 2 130 000 locuitori, în 1858, probabil chiar ceva mai mult reprezentând vreo 426.000 familii. Analele statistice (Marţian) anul I (1860) No.1, p.6".

La anul 1830		La anul 1856
Funcţia	Nr.	Funcţia	Nr.
mari bani	6	mari bani	5
boieri mari	53	boieri mari	51
agi şi cămăraşi	11	agi	62
mari cluceri şi căminari	58	cluceri	40
paharnici, stolnici şi comişi	104	paharnici	302
serdari, medelniceri şi slugeri	292	serdari	573
pitari, şetrari, cluceri, boiernaşi	787	pitari şi conţipişti	2 134
feciori de boeri şi de boernaşi	283	-	-
TOTAL	1 311	TOTAL	3 167

Tab. 4 Variaţia funcţiilor boiereşti în perioada Regulamentului Organic. (1831-1848)

Consecvent cu metoda adoptată în prezenta lucrare, de a compara stările din trecut la stările actuale, voi reproduce din ziarul România Liberă din ziua de 24 octombrie 2003, un articol redactat de Daniel Popa, după cum urmează:

"Două treimi dintre miliardarii României trăiesc în Bucureşti. Din cei 1.771 de contribuabili români care au declarat că anul trecut au avut venituri nete mai mari de 1 milliard de lei, aproape două treimi (adică 1.088 persoane) sunt concentrate în Bucureşti, a anunţat, ieri, secretarul de stat responsabil cu administrarea fiscală, generalul Neculae Plăiaşu. Următoarele judeţe în topul miliardarilor sunt Clujul (69 de persoane), Timiş (67), Brasov (62), Bacău (58), Constanţa (41), Galaţi (31), Arad (27), Argeş şi Iaşi (câte 26). Venitul mediu anual declarat al miliardarilor din Bucureşti este de 1,88 miliarde lei. Cel mai mare venit mediu anual declarat este cel al miliardarilor din Prahova (2,23 miliarde lei). Potrivit aprecierilor generalului Plăiaşu, cei care au declarat venituri anuale mai mari de un miliard sunt, preponderent, avocaţi, notari, evaluatori, experţi contabili, medici, oameni de afaceri cu interese în domenii diferite".

Succinta dare de seamă de mai sus, este suficientă pentru a confirma că, atât în anul 1829, la 8 ani după izbucnirea revoluţiei eteriei greceşti şi a zaverei lui Tudor Vladimirescu, cât şi la 13 ani de la revoluţia anticomunistă românească din anul 1989, marile averi, deşi în timp, la distanţă de 160 de ani unii de alţii, se află concentrate în capitala ţă-rii, în Bucureşti, unde se află sediul guvernului. O altă similitudine care nu ne poate scăpa este faptul că şi în anul 1829, şi în prezent, marile averi se află în mâna clasei politice, concentrate în capitala ţării. Marile averi întotdeauna au putut fi acumulate numai de cei care posedau puterea în stat.

[modifică] Frontierele sunt generate de suprapopulare

Anul 1812 a fost anul în care ultima frontiera politică - cea de la răsărit - cea mai lipsită de stabilitate, în contextul războaielor ruso-turce, a căpătat o mai mare consistenţă, stabilizându-se la Prut. în anul 1784 în Transilvania, anul revolutiei lui Horia, Cloşca şi Crişan şi anul 1821 în Valahia , anul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu a fost deschisă în cadrul teritoriului locuit de Români, o frontieră internă: chestiunea stăpânirii pământului. Ambele frontiere menţionate, au avut drept cauză exclusivă, fenomenul de suprapopulare. Din cauza suprapopulării, poporul Român a fost nevoit să-şi apere frontierele politice de străinii, care încercau să cotropească fie întreg spaţiul locuit de Români, fie să rupă bucăţi din acest teritoriu. Din categoria frontierei politico-economice, face parte chestiunea evreiască, ultima mare năvălire a unui popor, care deşi nu a schimbat graniţa politică a statului, dar care găsind-o nepăzită datorită condominiului ruso-turc, intră în ţară, şi atât prin marele număr cât şi prin nivelul de dezvoltare intelectuală şi socială, superioare nivelului mediu al poporului român, agravau în cel mai înalt grad suprapopularea din Ţările Româneşti. Tot din aceiaş categorie mai face parte şi agresiunea la care erau supuse resursele naturale ale ţării, de către marile imperii învecinate, atât atunci când se războiau între ele pe teritoriul ţării noastre, cât şi atunci când nu se războiau, ci numai ne zălogeau pentru despăgubiri de război, pe care le purtaseră pe teritoriul Ţărilor Româneşti, sau când încheiau tratate comerciale de pe poziţii de inegalitate politică. Înţelegerea obişnuită a frontierei ca o graniţă care desparte o ţară de alta este înţelesul comun al noţiunii de frontieră, dar mai există un alt înţeles, şi anume frontiera – ca arii de lupte variate: intelectuale, sociale de guerilă etc. – în care luptele sub toate formele sunt încă în curs, mai este mult de facut, şi o soluţie nu este încă definitivată.

În volumul publicat de domnul Apostol Stan, Revoluţia de la 1848 în Ţara Românească. Boieri şi Ţărani, la p.12, Editura Saeculum I.O. Bucureşti 1999, se găseşte următoarea informaţie:

"În lumina datelor fundamentale, ale catagrafiei din 1838, populaţia Ţării Româneşti se ridica la acea dată la aproximativ două milioane de locuitori. Raportată la dimensiunea teritorială, dar mai cu seama la resursele de care dispunea ţara, populaţia era deosebit de redusă ca număr".

Nu se specifică la ce fel de resurse se referă domnul Apostol Stan. Informaţia de mai sus are aceiaşi valoare cu versurile poetului O. Goga:

"Munţii noştri aur poartă
Noi cerşim din poartă în poartă".

care au avut un răsunet extraordinar, în educaţia naţionalistă şi cu caracter social, a Românilor, de la data apariţiei lor, la începutul secolului XX, şi care continuă şi astăzi, să denatureze adevărul, despre aşa zisa existenţă a unor resurse naturale de care ar fi dispus Moldova şi Ţara Românească. Voi recurge la un citat, de la pp. 93-94, din lucrarea lui Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre. Editia a III-a. Editura Humanitas. Bucuresti 1992. Coordonator Stelian Neagoe:

"Călătorii străini şi consulii marilor puteri remarcau la începutul veacului al XIX-lea, aşa cum remarcase şi Cantemir cu un secol mai înainte, că Românii în mod conştient nu exploatează bogatul lor subsol, pentru a nu îmbogăţi pe domni şi turci; sub ocupaţiile ruse din 1806 -1812 şi 1828-1834, ofiţerii ţarului au întreprins cercetări de teren, identificând, spre supărarea boierimii şi negustorilor, numeroase bogăţii minerale, mai ales cupru, mercur şi aur, pe care n-au apucat să le exploateze. Minele de cupru şi fier din Oltenia au fost abandonate după 1739, astfel că industria extractivă a Principatelor s-a limitat la extracţia de sare, vândută cu profit mai ales în Turcia şi Polonia, şi la puţurile de petrol. În 1831, existau în Ţara Românească 120 de lucrători "păcureţi"; în 1834, numărul puţurilor era de 84, fiecare cu o producţie medie de 80-100 kg./zi. Adâncimea maximă nu depăşea 300 de metri".

Toate aceste scorniri cu privire la bogăţia subsolului Principatelor astăzi au fost, prin cercetări geologice, ştiinţific infirmate: Principatele nu conţineau în subsol alte bogăţii însemnate decât sare şi petrol. Dar la acea epocă, în secolul XVIII, nu se cunoştea îndustrializarea chimică a sării, care era utilizată doar în alimentaţie, şi nu se cunoştea rafi-narea petrolului, utilizarea sa drept combustibil sau chimizarea sa. Pădurile de asemenea, nu constituiau o bogăţie, a Principatelor, deoarece nu puteau fi exploatate din lipsa drumurilor şi a mijloacelor de transport, aşa cum spre exemplu, în contrast, era situaţia pădu-rilor de stejar de pe coasta Dalmaţiei, care erau sursa principală a lemnului utilizat în construirea flotei de război a Angliei, cea cu care la Trafalgar, admiralul Nelson a învins decisiv flota de război a lui Napoleon I, care era construită din scândură de brad. Problema resurselor naturale este mult mai complicată, decât simplul fapt că ele există, întrucât punerea lor în valoare necesită capital, tehnologia specifică, siguranţa investiţiilor, piaţa de desfacere asigurată şi rentabilitatea exploatării care derivă dintr-un preţ de cost competitiv faţă de alte exploatări de pe suprafaţa globului, care şi ele livrează aceleaşi produse.

Deaceea, principalul produs al exportului a continuat să fie reprezentat de vite, care aveau marea calitate că se transportau singure, fie peste munţi în Transilvania, fie la Dunăre la corăbiile turceşti. Creşterea animalelor era sursa de venit a românilor liberi, fie că aceştia erau boieri, oieri sau moşneni. A doua sursă de venit era exploatarea muncii clăcaşilor, de către proprietarii de pământ, domnie, boieri şi mânăstiri:

"…în Oltenia, de pildă, statistica din 1722 arăta că 48 % din totalul satelor erau încă răzăseşti, un procent probabil valabil şi pentru restul ţării". (Vlad Georgescu - Istoria Românilor... p.97).

Clăcaşii proprietari de atelaje de boi de muncă, utilizati aproape în exclusivitate în agricultură şi transport, din punct de vedere economic se caracterizau prin număr şi productivitate. Moşiile fără clăcaşi nu puteau fi exploatate, moşiile cu o populaţie prea numeroasă de clăcaşi, nu puteau să satisfacă cererea de pământ a acestora, iar o situaţie ideală şi echilibrată nu putea să existe, deoarece suprafaţa de pământ nu creştea, în timp ce populaţia de clăcaşi creştea necontenit. Această "frontieră", moşier/ţăran clăcaş, ar fi putut fi rezolvată numai dacă se găsea un alt debuşeu pentru braţele de muncă din familiile de clăcaşi în continuă creştere, decât suprafaţa de pământ existentă în moşiile pe care se născuseră. Populaţia omenească a unei pieţe economice (ţară, judeţ, oraş, sat), este prea numeroasă sau insuficient de numeroasă, numai în funcţie de resursele naturale puse în valoare local, nu şi de cele cu caracter potenţial, sau prea îndepărtate de piaţa economică luată în considerare. În absenţa unor resurse naturale, altele decât pământul aflător în moşiile pe care se născuseră, singura soluţie era emigrarea în masă. Întreaga Europă la vest de Carpaţi s-a angajat în procesul migratoriu, pe alte continente. Întreaga Europă Orientală, la est de Nistru s-a angajat în acelaş proces de migrare pe alte continente. Numai românii din Principate, nu au plecat nicăieri, continuând să trăiască pe moşiile pe care se născuseră şi "săpând tranşee şi de o parte şi de alta a frontierei": proprietari de pământ/ţărani clăcaşi, aşteptând ziua cea mare a exproprierii moşiilor şi a împroprietăririi.

Suprapopularea ariei tradiţionale de vieţuire a Românilor: Vlahia Transilvăneană, Vlahia Moldoveană şi Vlahia Mare, nu a rămas neobservată. Istoricii Unguri spre exemplu – explică faptul că Românii sunt majoritari în Transilvania – printr-o emigraţie de dată foarte recentă, acuzând fiscalitatea excesivă din timpul perioadei Fanariote, din Moldova şi Valahia, care ar fi silit pe ţăranii români să treacă munţii Carpaţi în Transilvania. Ridicolul unei astfel de susţineri poate fi verificat în fiecare sat din Transilvania, unde toţi locuitorii pot dovedi că sunt de baştină Transilvăneni, şi nu emigranţi proveniţi din Moldova sau Valahia. Totuşi fenomenul suprapopulării ariei tradiţionale de vieţuire al românilor, cu români este real şi ca atare este necesară cel puţin o teorie - întrucât o demonstraţie ştiinţifică, în lipsa unor date certe nu este posibilă – care să explice această evoluţie. Imigrarea de Români din afara ariei tradiţionale de vieţuire a Românilor, trebuie eliminată, pentru simplul motiv că nu mai există nicăieri un număr suficient de mare de români care prin emigrarea lor să fi determinat suprapopularea ariei cu români. Rămâne deci o singură concluzie: raportul dintre naşteri şi decese, s-a schimbat în sensul că naşte-rile s-au înmulţit în timp ce decesele s-au împuţinat – în secolele XVIII-XIX – din cauze pe care le-am analizat în altă parte, fenomen care era comun în Europa. Faptul că românii nu au putut emigra, aşa cum restul Europei a putut face, a creat condiţiile ca românii să-şi poată recuceri teritoriile lor strămoşeşti – pe baze demografice – pe care le pierduseră în favoarea năvălitorilor, începând cu retragerea (276) romanilor din Dacia..

[modifică] Frontiera moşier/ţăran clăcaş

Elementul de noutate care a determinat schimbări în cadrul Frontierei boier/clăcaş, a fost de data aceasta, ecoul revoluţiei industriale, care era în plină dezvoltare în apusul Europei, şi anume Tratatul de pace de la Adrianopole, din anul 1829, care conferea Ţărilor Româneşti libertatea comercială, desfiinţând monopolul turcesc al comerţului ex-terior. Tratatul de la Adrianopole, a determinat reformarea Principatelor Dunărene denumire sub care au început să fie cunoscute acum Moldova şi Valahia, pentru a le desfiinţa identitatea etnică şi istorică şi a le transforma în unităţi geografice anodine. Rusia autorul complotului care tindea la absorbirea lor în Imperiul Rus, le-a acordat, în anul 1831, primele constituţii, din istoria Ţărilor Româneşti, sub denumirea de Regulamente Organice.

Doi cercetători Mihai Cotenescu şi Constantin Tudor au publicat fiecare câte o lucrare în volumul Ialomiţa Materiale de Istorie Agrară a României,(Editura Muzeului Judeţean Ialomiţa, anul 1983) primul la pagina 256, sub titlul: Dezvoltarea producţiei agricole şi creşterea suprafeţelor cultivate cu cereale în judeţul Ialomiţa în timpul Regulamentului Organic, iar al doilea la pagina 265 sub titlul: Aspecte ale evoluţiei cultivării cerealelor în Bărăganul ialomiţean în perioada 1829-1921. Autorul a condensat într-o formă tabelară, datele cuprinse în lucrările menţionate pentru a le face mai accesibile cititorului.

Specificare	u/m	Grâu	Orz	Porumb	Mei
1	2	3	4	5	6
Anul 1831 după Constantin Tudor
Suprafaţa cultivată	pogoane	1 606	7 431	7 289	4 348
	hectare	803	3 715	3 644	2 174
Recolta obţinută	milioane ocale	200	909	2 564	1 044
	tone	250	1 136	3 205	1 305
Producţia medie	kg/ha	300	305	879	600
Anul 1832 după Mihai Cotenescu Nu sunt date statistice cu suprafeţele însămânţate
Productie totală	milioane ocale	2 509	586	1 443	1 711
	tone	3 147	733	1 803	2 139
Anul 1833 după Mihai Cotenescu Nu sunt date statistice cu suprafeţele însămânţate
Producţie totală	milioane ocale	4 678	2 021	5 880	6 766
	tone	5 847	2 526	7 350	8 457
Consum intern	milioane ocale	4 227	-	5 665	6 429
	tone	5 283	-	7 081	7 671
Productie disponibilă	milioane ocale	451	2 021	214	337
	tone	564	2 526	269	786
Anul 1834 după Mihai Cotenescu Nu a plouat luni întregi, iar subocârmuitorul plăşii Ialomiţa, Ianache Roşca, scria Ocârmuirii, că "locuitorii sînt mâhniţi cu totul din pricina secetei ce acum se arată, şi se văd foarte nenorociţi că semănăturile de toamnă au început a se ofili ca şi cele de primăvară, dar foarte multe plante nu au ieşit şi nici arături nu se mai face."
Anul 1835 după Mihai Cotenescu. Seceta anului 1834 a continuat şi în anul 1835, până în iunie, dar acum s-a ivit o altă năpastă pe capetele locuitorilor: lăcustele.[…] dar "locuitorii vor interveni aducând cirezile din mai multe sate şi le-au trecut de mai multe ori peste tabăra de lăcuste ne mai rămânând nicio vieţuitoare vie"
Anul 1836 după Mihai Cotenescu. În aprilie 1836[…] “în plăşile Ialomiţa şi Câmpului a bântuit un îngheţ care a distrus o parte din suprafeţele cultivate cu grâu de toamnă iar porumbul nu răsărise stârnind îngrijorarea locuitorilor.
Anul 1839 după Constantin Tudor
Suprafaţa cultivată	pogoane	20 042	15 300	15 753	10 313
	hectare	10 021	7 650	7 876	5 156
Recolta obţinută	milioane ocale	3 277	3 502	3 059	3 541
	tone	4 096	4 377	3 824	4 426
Productia medie	kg/ha	408	573	485	858
Anul 1843 după Mihai Cotenescu Anul 1843 a adus cu el o altă secetă şi, cu toate că suprafeţele cultivate erau mari, judetul înregistrează un deficit foarte mare la cantităţile de cereale.
Anul 1844 după Constantin Tudor Cel mai bun an pentru cereale din prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost anul 1844, când producţia de grâu înregistra 18 229 647 ocale adică 22 787 tone. Suprafaţa semănată fiind de 10 168 hectare, producţia medie realizată era deci de 2241 kg/ha.
Anul 1847 după Mihai Cotenescu
Suprafaţa cultivată	pogoane	9 429	34 866	23 442	15 948
	hectare	4 714	17 433	11 721	7 974
Recolta obţinută	milioane ocale	8 686	10 162	s-au obţinut producţii de 4 ori mai mari decât nevoile celor 10912 familii ale judeţului”
	tone	10 858	12 703
Producţia medie	kg/ha	2 303	723
Anul 1848 după Constantin Tudor
Suprafaţa cultivată	pogoane	51 580	33 669	19 798	28 815
	hectare	25 790	16 834	9 899	14 407
Recolta obţinută	milioane ocale	2 936	4 444	1 452	2 575
	tone	3 470	5 555	1 815	3 219
Producţia medie	kg/ha	134	329	183	223

Tab.5 Producţia cerealieră (Ialomiţa) în perioada Regulamentului Organic 1831- 1848.

În calculele din tabelul de mai sus, "pogonul" a fost echivalat cu 0,5 hectare, iar "ocaua" cu 1,25 kilograme. Domnul Constantin Tudor arată că datele sunt luate din I. Corfus, Agricultura Ţării Româneşti în prima jumătate a secolului al XIX-lea , Bucureşti, 1969, p. 314-315.

Era natural ca frontiera boier/ţăran să se afle în fiecare sat din Ţările Româneşti acolo unde se afla pământul, care era obiectul în dispută. Apostol Stan în lucrarea Revoluţia de la 1848 în Ţara Românească , aduce o mulţime de exemple prin care ne face cunoscute luptele, ce se dădeau în permanenţă, între moşieri şi arendaşi pe de o parte şi ţărani pe de altă parte. Există şi o întreagă literatură, care ilustrează existenţa acestei frontiere. Dacă nu se recurge la simplele explicaţii darwiniste, atunci se creiază mituri care perpetuiază ura de clasă şi permite demagogiei politice să profite pentru a aservi în-treg poporul, dar ceea ce este şi mai grav, permite străinilor să aservească un popor divi-zat. Pornind de la simplul fapt că, cu un secol mai înainte, 1746 în Valahia şi 1749 în Moldova, reformele lui Constantin Mavrocordat, care nu făceau altceva, decât să dea o formă juridică unei situaţii de fapt: transformarea relaţiei boier/rumân, într-o relaţie infinit superioară din punct de vedere al productivităţii muncii, relaţia boier/clăcaş, era o reformă progresistă, şi în continuare constatând că în epoca Regulamentului Organic, 1831 -1858, relaţia boier/clăcaş, nu mai corespundea din punctul de vedere al productivităţii muncii, deoarece nu mai reuşea să hrănească populaţia care crescuse în aşa măsură, încât clăcaşii se concurau între ei, pentru a obţine, de la boier, în orice condiţii, pământul de care aveau neapărată nevoie pentru supravieţuirea lor şi a familiilor lor, este usor de înţeles, că în cadrul climei şi al nivelului de tehnologie existent, legea cererii şi a ofertei este singura explicaţie valabilă.

Cu alte cuvinte, momentul 1848 este climaxul unei crize de suprapopulare în Ţările Româneşti. La crearea acestui climax, aşa cum pe drept s-a afirmat, a contribuit din plin şi Tratatul de la Adrianopole care restabilind libertatea comerţului exterior al României, a permis exportul de cereale, dar contribuţia decisivă după părerea noastră a fost dezvoltarea revoluţiei industriale în Europa de Vest, care a creat cererea de cereale pentru această piaţă economică. Pentru a exporta cât mai multe cereale, era imperios necesar ca consumul intern de cereale să fie cât mai mic, sau cel puţin să se reducă risipa. Risipa ar fi fost reprezentată de existenţa în mâinile populaţiei majoritare, clăcaşii, de mari suprafeţe de pământ destinate autoconsumului. Lăcomia moşierilor, era naturală, cu nimic diferită de lăcomia ţărănească, fiind una dintre însuşirile omeneşti de care vor da dovada şi elitele comuniste, pentru că au procedat exact ca şi boierii, după ce au pus mâna pe putere. Această afirmaţie, a fost demonstrată din plin de Partidul Comunist Român şi toate celelalte partide comuniste din toate ţările unde comunismul a ajuns la putere. Să punem în paralel, realităţile din timpul Regulamentului Organic (1831-1848), aşa cum sunt ele prezentate în lucrarea domnului Apostol Stan, Revoluţia de la 1848 în Ţara Românească. Boieri şi Ţărani. (Editura Saeculum I. O. Bucuresti, 1998, p.31) cu realităţile din viaţa unui ţăran colectivist, din perioada comunistă (1945-1989).Citez:

"Obligaţiile ţăranilor faţă de stăpânii de moşii. Exploatarea (subl. ns.) ţărănimii în epoca regulamentară se efectua în cadrul unui sistem de obligaţii aşa-zis reciproce impuse pe cale legală (subl. ns.). Se prevedea, astfel, ca pentru casă, curte şi grădină, să se atribuie un teren de patru sute de stânjeni < 400 . 2,5 metri pătrati/stânjen de moşie pătrat = 1000 metri pătraţi. Calculul ns.>, pe moşiile de la câmpie şi trei sute de stânjeni , <750 metri pătraţi. Calculul ns.>, la munte. Săteanului i se dădeau, de asemenea, locuri de izlaz pentru maximum patru vite de muncă şi o vacă, câte o jumătate de pogon de fiecare vită. Pentru acelaş număr de vite se acordau "trei pogoane de fâneţe pentru hrana lor pe iarnă".

Totodată stăpânul de moşie era obligat prin lege să acorde clăcaşului o întindere de trei pogoane loc arabil pentru arătură, care va fi lucrat de "însuşi sau prin mijlocirea altora, numai pe seama sa, fără să poată vreodată a-l închiria cu bani." (Regulamentul organic, p.75-76). Prevederile Regulamentului organic stabileau pentru o întindere determinată de pământ acordată ţărănimii în folosinţă un şir de obligaţii, exprimate în următoarele înda-toriri: clacă < 12 zile lucrătoare>, slujbaşii volnici < munca comunitară în interesul satu-lui>, dijma <10 % din producţia realizată pe cele 3 pogoane în câmp>, ziua de plug şi carul de lemne. Aceste îndatoriri erau percepute în muncă, în natură sau în bani,[…] Săte-nii fără vite de muncă, pălmaşii, erau obligaţi ca în contul carului de lemne şi al zilei de plug, să presteze câte trei zile cu palmele pentru fiecare din îndatoririle menţionate. (Regulamentul Organic, p.77.79).

Acum să vedem ce au făcut comuniştii. Au colectivizat întreg pământul motorizabil al ţării, pe care l-au dat în administrarea unor preşedinţi de Cooperative Agricole de Productie (C.A.P.), care se preocupau în primul rând de bunăstarea rudelor lor şi a mem-brilor partidului comunist, pentru că altfel nu erau realeşi, ajutaţi de ingineri agronomi birocratizaţi. Întreaga activitate era condusă în conformitate cu un plan de producţie şi economic, elaborat după norme prestabilite şi decurgând din planul statului român. Supravegherea îndeplinirii planului, era încredinţată, activiştilor partidului comunist de la organizaţiile partidului comunist dela raioane şi de la judeţe. Ţăranului i se lăsase un lot de pământ în folosinţă personală, de 1000 de metri pătraţi, dar trebuind să contracteze animale pe care să le îngraşe la el acasă, şi pe care să le predea statului la preţuri de stat. Măsura aceasta avea dublul scop, de a se obtine o anumită cantitate de carne, dar şi mai important pentru a combate absenteismul la lucru în C.A.P., întrucât un animal trebuieşte hrănit şi adăpat de mai multe ori pe zi, şi ca atare, plecarea la lucru pe şantierele de construcţii care plăteau mai bine, era impiedicată. Pentru munca prestată în C.A.P., ţăranul primea prin intermediul zilelor de muncă, produse agricole şi ceva bani. Cerealele se predau statului direct de la combină, de pe tarla. Dacă exista un surplus de cereale faţă de planul de livrare, el trebuia predat tot statului. Dacă recolta era deficitară, planul de livrare către stat trebuia îndeplinit. Acoperirea cantităţilor de produse agricole, prevăzute în plan, pentru zile-le muncă făcându-se din rezervele pe care C.A.P.-urile trebuiau să şi le constituie. Nere-alizarea planurilor de livrare, atrăgea înlocuirea preşedinţilor şi a consiliilor de conducere. Întinderea de pământ cu care ţăranul intrase în C.A.P., nu juca nici-un rol în plata ţăra-nului colectivist. C.A.P.-ul, nu avea dreptul să posede maşini agricole, tractoare şi combine, el trebuia să le închirieze, pentru efectuarea lucrărilor agricole, de la Staţiunile de Ma-şini şi Tractoare (S.M.T.) proprietatea statului, pentru care plăteau în natură, tot direct de la combina de pe tarla. În momentul în care ţăranul părăsea C.A.P.-ul, din proprie voinţă sau, nu-şi îndeplinea planul de carne, sau fiind trimis să lucreze, la oraş, în industrie, el care era parţial, proprietarul C.A.P.-ului, îşi lua ziua bună, de la ceilalţi săteni cu o strângere de mână şi trebuia să renunţe la lotul în folosinţă personală, păstrând doar casa şi curtea din jurul casei, ceea ce echivala cu o expropriere totală, a proprietăţii sale.

O legătură care nu s-a făcut niciodată, este ca atât regimul instituit de Regulamentul organic, care instituţionaliza în Ţările Româneşti – o copie destul de apropriată – a regimului autocratic-aristocratic, existent în Rusia, şi care la noi a durat nealterat timp de 25 de ani (1831-1856), până la Convenţia de la Paris (1859), cât şi Tratatul de Pace tot de la Paris, din 10 februarie 1946, care a consacrat transformarea României democratice într-o – copie fidelă de data aceasta – Uniunii Sovietice, şi care a durat nealterată şi ea timp de 43 de ani, până la revoluţia din 1989, au fost ambele emanaţii ale Rusiei.Dar sesizarea acestei legături istorice, ar fi cu totul incompletă, dacă nu am adăoga, că moştenirea Regulamentului organic, în organizarea socială, boieri/ţărani, atenuată,s-a prelungit în România până la reforma agrară a Regelui Mihai din anul 1945, şi de asemenea ar fi cu totul nerealistic, dacă nu am face observaţia că şi moştenirea comunistă ca gândire, şi mai cu seamă influenţa comuniştilor din aparatul de stat, împiedică în prezent tranziţia la un regim democratic de tip occidental. Trebuie să ne resemnăm, cu ideia, că organismele vii, în cadrul cărora trebuiesc înglobate şi comunităţile umane, superioare, care întotdeauna au provenit din unele forme de viaţă sau comunităţi inferioare lor, întotdeauna trebuie ca o perioadă, uneori mai scurtă, dar uneori mai lungă, să coexiste. Ceea ce este sigur, conform ştiinţei darwiniste, este că forma, mai puţin adaptată la mediu, în final, va dispărea.

Cel care are meritul, că a fost primul care s-a ridicat la luptă pentru drepturile ţăranilor, în jurul anului 1840, a fost Ion Câmpineanu. În acelaş an, 1840, din masa locuitorilor, Ţării Româneşti, porneau şi idei proprii, de cum ar trebui rezolvate problemele ţărăneşti. Un ecou mai important l-a avut, "Noul aşezământ" redactat de logofătul Dumitru din Corbii Mari, judeţul Teleorman. Documentul a fost înmânat sătenilor din satul Orbeasca, în timp ce se aflau la moara din Brăiloiu, în scopul ca locuitorii din satul Orbeasca să le dea crezare, acelora dintre ei care aflaseră noutăţile la moară. Ideia principală care circula era că se hotărâse desfiinţarea clăcii. Deşi reprimarea energică, a acţiunilor lui Ion Câmpineanu, care la întoarcerea sa de la Paris, fusese întemniţat, cât şi a acţiunilor de tipul, satul Orbeasca, unde ţăranii care încercau să răspândească zvonurile despre abolirea clăcii, fuseseră arestaţi, şi fuseseră eliberaţi, numai pe baza garanţiei întregului sat, totuşi frământările din mediul rural, bazate pe nemulţumirea clăcaşilor despre starea lor, vor continua până la izbucnirea revoluţiei din anul 1848.

Deosebirea esenţială între zavera lui Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1848, era că Tudor Vladimirescu nu era emanaţia unui partid format în jurul unui program politic, deoarece acesta contase pe o ridicare în masă a ţărănimii româneşti, aşa cum văzuse el că se întâmplaseră lucrurile în Serbia lui Carageorgevici, ceea ce la 1821, în România nu s-a întâmplat, în timp ce revoluţia din 1848 din Ţara Românească fusese minuţios pregătită, încă din 1843, de un mănunchi de tineri boieri, care aveau idealuri comune, şi care erau organizaţi într-o societate secretă, masonică, denumită "Frăţia", cu sedii în acelaşi timp la Paris şi în ţară. Scopul revoluţiei de la 1848, era abolirea Regulamentului Organic, al cărui principal rol în viaţa ţării, devenise reglementarea relaţiilor agrare dintre boieri şi ţărani, şi înlocuirea acestuia cu o constituţie de emanaţie românească, proclamată la Islaz, în Oltenia, la data de 11 iunie 1848:

"Numai prin abolirea acelor relaţii agrare – susţinea Ion Ghica în iulie 1848 – se putea calma furia populară şi evita masacrele contra stăpânilor de moşii". (An 1848, vol IV , p. 634).

Aşa că Proclamaţia de la Islaz, prin articolul 13, reţine ideea din Regulamentul Organic, art. 144 în ediţia din 1847, care are următoarea redactare:

"Precum este proprietarul stăpân cu desăvârşire pe al său pământ, asemenea este săteanul sălăşluitor pe moşie de alt proprietar cu desăvârşire slobod, de este acum aproape un veac".

Dar adaogă ca punct programatic al revoluţiei de la 1848, obligativitatea vânzării unei părţi din moşie, ţăranilor, în scopul ca aceştia să devină proprietari. Ion Ghica, în Scrisori către V. Alecsandri, Bucuresti, 1925, vol III, p.223, dezvăluie faptul că membrii societăţii secrete "Frăţia" au stabilit principiile programului agrar "cu mulţi ani" înainte de ziua Proclamaţiei de la Islaz.

Iată ce scrie Xenopol în lucrarea sa Războaiele dintre ruşi şi turci (Editura Albatros, Bucureşti 1997, la pagina 207), fiind vorba de revoluţia din anul 1848, din Muntenia:

"Rusia, într-adevăr, se înşală într-un singur punt: ea credea că va putea deslănţui revoluţiunea şi totuşi păstra stăpânirea asupra ei ; că o va conduce în apele ei şi va face dintrînsa o unealtă a dorinţelor sale. Deprinsă cu despotismul şi oarba ascultare, ea nu ştia că revoluţiunea, odată pornită, îşi ie hrana numai din sine însăşi; că se desvoltă creşte şi piere în puterea unor legi fatale şi neschimbate; că natura unei revoluţiuni va fi întotdeauna determinată de ideile societăţii în care au luat naştere întrucât, dacă vreodată ideile pun stăpânire pe oameni, aceasta s’ntâmplă tocmai în acele momente de criză, în care ordinea şi liniştea sînt zdruncinate".

Desprindem din acest paragraf următoarele două postulate, care definesc revoluţiile:

a) Există o primă fază denumită criza singura care poate genera schimbări (revoluţii) în sufletul indivizilor şi al comunităţilor omeneşti.

b) Existenţa unor legi fatale şi neschimbate în baza cărora schimbarea (revoluţia), se desvoltă, creşte şi piere.

Evoluţia comunităţilor omeneşti, produs al creierului uman nu poate fi supusă unor reguli asupra cărora oamenii au convenit, pe care le putem denumi culturale, sau în derâdere de buna conduită, pentrucă, "…ea <adică Rusia> nu ştia că revoluţiunea odată pornită îşi ie hrana numai din sine însăşi".

Având în vedere postulatele de mai sus, ne este uşor să înţelegem că revoluţia din 1848, din Muntenia, a fost înăbuşită numai momentan de puterile combinate ale Rusiei şi Turciei, dar că Românii din Muntenia în unire cu cei din Moldova, dar mai cu seamă în unire cu forţele evoluate din punct de vedere politic din Franţa, au reuşit să învingă în fi-nal imensa forţă reacţionară a celor trei imperii învecinate:Rusia, Turcia şi Austria, în 1859, şi să realizeze prima Unire durabilă din istoria Românilor.

[modifică] Comisia proprietăţii din anul 1848

Revenind la problema cheie, frontiera boier/ţăran, cel care îşi dă seama că, fără rezolvarea problemei suprapopulării, evoluţia etniei româneşti nu avea nicio şansă să obţină nici-un progres în problema frontierelor politice, din cauza lipsei de unire dintre clasele sociale româneşti, de care profitau imperiile: rus, otoman şi austriac, a fost Nicolae Bălcescu. Dovadă că el, Bălcescu, era perfect conştient de această realitate, stă articolul său Despre împroprietărirea ţăranilor, apărut în "Poporul Suveran", la 23 august 1848, în care el scria:

"Aşa dar, vă întrebăm dacă ungurii împinşi de sentimentul exagerat s-au hotărât de a face pe ţăranul român proprietar, a-l declara posesor al unei părţi din pământurile ce erau ale nobleţei ungureşti, cu atât mai mult noi care voim un lucru drept o patrie legitimă …trebuie să ne învoim la aceiaşi măsură" (N. Balcescu - Despre împroprietărirea ţăranilor. În Opere, tom. II, p.271-187 ).

Cu doi ani înainte de evenimentele din 1848, în 1846, el publicase studiul: Despre starea soţială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri în care, în special, analizează relaţia boier/clăcaş din perioada, dintre reformele lui Constantin Mavrocordat şi Regulamentul Organic. Tot Nicolae Balcescu, mai redactează, studiul: Question économique des Principautés Danubiennes (în Opere, ed G. Zane, tom I 2, Bucureşti, 1940). Din acest studiu, cităm de la paginile 27, 28 şi 53 următoarele:

"Regulamentul Organic”[…]”nu recunoaşte stăpânului de moşie un drept absolut, total, asupra pământului său; vechiul principiu al împărţirii pământului în trei părţi, dintre care două destinate pentru nevoile locuitorilor este respectat; de acestea proprietarul în nici un caz nu poate dispune.”[…] “ţăranii sunt tenancieri pe două părţi din moşia lucrată şi defrişată de secole de ei, sau coproprietari cu proprietarul nominal […] fiecare moşie “are doi proprietari ereditari: proprietarul nominal şi ţăranul posesor” […] “dreptul de proprietate al ţăranului este tot atât de puternic ca şi dreptul celui dintâi"[…].

Ca atare ceea ce urma să se discute, dupa gândirea lui Bălcescu, dar şi a lui A.G. Golescu ( A.G.Golescu - De l’abolition du servage dans les Principautés Danubiennes, Paris, 1856) nu era plata pământului, ci cât era de despăgubit pentru renta feudală. Bălcescu, introduce în discuţie acest eufemism: renta feudală, care nu putea să mai existe, din momentul în care şerbia – instituţia feudală, care producea renta feudală – era abolită. Inconsecvenţa din gândirea lui Bălcescu este sesizată de ceilaţi membri ai "partidei liberale", participanţi la revoluţia din anul 1848, aşa că în art 13 al Proclamaţiei de la Islaz, este adoptată formula: improprietărire cu despăgubire.

Opoziţie la planul de împroprietărire al clăcaşilor, elaborat de partida liberală”, era de aşteptat să vină din toate părţile. Din necesitatea de a atrage, la programul elaborat de grupul de ilumunişti, - abia sosit de la Paris – toate forţele anti-feudale existente în ţară, A.G. Golescu îl contactează pe Ion Heliade Rădulescu, în scopul de a-i obţine adeziunea. Heliade era bine cunoscut în ţară în comparaţie cu proaspeţii sosiţi de la Paris, pentru activitatea sa publicistică, şi în plus era proprietarul unei tipografii, extrem de utilă pentru liberalii paşoptişti, care 27 de ani după revoluţia lui Tudor Vladimirescu, abordau problema schimbărilor sociale, nu prin violenţă, ci pe cale democratică. A.G. Golescu este dezamăgit de Heliade, care îi declara că:

"nu poate primi ideea proprietăţii, nevrând să ia moşiile oamenilor".

Bine înţeles era vorba de ideea: împroprietăririi ţăranilor clăcaşi şi despăgubirea moşierilor de către ţărani. Cu toată împotrivirea, din sânul guvernului provizoriu, Bălcescu reuşeşte, la o lună de la Proclamaţia de la Islaz, pe data de 9 iulie, să obţină de la guvernul provizoriu un decret prin care se instituia Comisia proprietăţii, decret care cuprindea două principii de bază:

"Adunarea constituantă cu mâna pe cuget va hotărâ" şi "proiectul proprietăţii va fi dezbătut cu maturitate şi hotărât de o comisie alcătuită din părţile interesate, astfel ca printr-o înţelegere lămurită să se dea acestei cestii grele o soluţie frăţească".

Apoi el se ocupă personal de organizare, prin alegerea a doi delegaţi din fiecare judeţ, unul din partea proprietarilor şi unul din partea ţăranilor clăcaşi, adică în total 36 de membri. Asa cum era natural, stăpânii de moşii manifestau ostilitate, în timp ce ţăranii clăcaşi manifestau entuziasm, pentru că pentru prima dată, în mod formal li se cerea părerea despre soarta lor viitoare. La 1 august, data prevăzută pentru deschiderea lucrărilor Comisiei proprietăţii, toţi delegaţii clăcaşilor erau prezenţi. Din Bărăgan sosiseră: Vasile sin Radu trimis de judetul Ialomiţa, Dimitrie Lipan din Brăila, Iordache Bugă din Buzău, Ene Cojocaru din Prahova şi din Slam Râmnic, cel care a fost cel mai competent delegat din par-tea ţăranilor clăcaşi, Preotul Neagu. Din partea boierilor activi în comisie au fost: Radu Ceauşescu, Robescu, Cernătescu şi mai cu seamă Filip Lenş delegat de Ialomiţa, cel care cumpărase "de bună credinţă" moşia moşnenilor din Gimbăşani, deşi vânzătorii, cei trei arendaşi-asociaţi, nu aveau act de proprietate asupra pământului.

Suleiman Paşa, delegatul Porţii otomane însărcinat cu pacificarea Ţării Româneşti, şi care se oprise la Giurgiu, trimite pe 22 iulie 1848 , un adjutant de al său, la Bucureşti, care aduce ordinul ca guvernul provizoriu să predea puterea unei Locotenenţe domneşti, în conformitate cu prevederile Regulamentului organic. În aceiaşi zi, poporul adunat pe Câmpia Libertăţii, desemnează în Locotenenţa domnească trei membri ai guvernu-lui provizoriu, care continuă sub o altă denumire, opera revoluţionară începută prin Proclamaţia de la Islaz , din 9 iunie, cu asentimentul delegatului Porţii otomane Suleiman- Paşa. Locotenenţa domnească, în absenţa lui Bălcescu, care se afla la Constantinopol fă-când parte din delegaţia română care încerca să obţină de la sultan, aprobarea pentru mişcarea naţională din Ţara Românească, numeşte pe 5 august pe Alecu Racoviţă, preşedinte al Comisiei proprietăţii şi pe agronomul Ion Ionescu de la Brad, vice-preşedinte, însărcinat cu conducerea efectivă zi cu zi a lucrărilor. În analizarea lucrărilor Comisiei proprietăţii, voi folosi intensiv, studiul de bază, elaborat de domnul Apostol Stan, Revoluţia de la 1848 în Ţara Românească. Boieri şi Ţărani, (Editura Saeculum I.O. Bucureşti 1998), deoarece este cel mai complet, întrucât aduce la cunoştinţa cititorilor, punctele de vedere diametral opuse ale proprietarilor şi ale clăcaşilor. Îmi mai pemit să prezint, cât mai suc-cint posibil, date biografice ale marelui proprietar, Filip Lenş, pentru că, el a fost vârful de lance al boierimii din Comisia proprietăţii. Familia Lenş (de Linche) este originară din Franţa.Tatăl lui Filip Lenş venind dela Constantinopol, se aseză în Bucureşti, devenind secretar particular al lui Vodă Ipsilanti şi guvernator al fiilor acestuia. Ulterior la 1754, se constată că devenise mare sluger al Valahiei. Cariera fiului său pe scurt, a fost:

"Filip Lenş (de Linche) Mare Vistiernic al Valachiei […] fu pe rând director al departamentului treburilor dinăuntru, ministru controlor de finanţe, jude al divanului. După revoluţia din 1821, Filip Lenş fu unul din cei şapte boieri ceruţi de Poartă candidaţi la demnitatea de principe. Sultanul alese însă pe Grigore Ghica, unul dintrînşii. Pe atunci era mare clucer. […] 1821, P.V. Patriarh Antimil îl numi mare justiţiar al tronului ecumenic din Constantinopol.[…] În consideraţiunea serviciilor aduse ţării sale în timpul ocupaţiei trupelor ruseşti, fu numit cavaler al Sfântului Stanislas". (Octav George Lecca - Familiile boiereşti române - Libra Bucureşti 2000).

În principal el stăpânea pământurile din dreapta şi stânga Ialomiţei de la Slobozia până la Dunăre, având un punct central la Ţândărei, unde poseda mori de măcinat făină, cu care aproviziona flota rusească din Marea Neagră. Iată omul pe care Preotul Neagu, şi ceilalţi clăcaşi, trebuiau să-l înfrunte în Comisia proprietăţii, în probleme în contra intereselor sale. Ion Ionescu de la Brad, anunţă pe delegaţi că temele ce urmează a fi dezbătute sunt: "de este liber omul pe munca sa proprietarul pe pământul său". Lui i se pare că intervine în favoarea clăcaşilor atunci când propune să se prevadă "libertatea în tocmeală". Preotul Neagu, chiar de la primul său discurs din 10 august spune:

"lucrătorii de pământ slobozi vor aduce mai mult rod decât în trecuţii ani şi va izvorî belşugul, fiindcă fiecare lucrător de pământ se va sili a munci mai mult, fiindcă lucrează fiecare pentru interesul său." (Anul 1848, vol .III, p.324, 342).

Reprezentanţii moşierilor au contestat că claca ar fi o servitute feudală; spre exemplu Robescu declara: "Am zis că este o calomnie a se zice clăcii robie, claca este o simplă chirie, o indemnizaţie din partea săteanului către proprietar." Filip Lenş susţinu şi el că claca este, "o dobândă a capitalului pus în pământ, dobândă luată după pravili hotărâte". Tot el mai sustinea că "clăcaşii se bucurau de acele drepturi ce proprietarul vroia să i le lase de bunăvoie. Ei se foloseau singuri de toată moşia şi proprietarul nu şi-a întremat dreptul său de proprietate dacă se mulţumea cu o chirie puţină; însă după ce s-au slobozit schelele ţării, după ce s-au suit preţurile a trebuit să se urce şi chiria." Lenş, obligat de argumentele aduse de delegaţii ţăranilor clăcaşi, admite până la urmă, că deşi iniţial, "principiul clăcii în sine a fost chiria", totuşi "reaua întrebuinţare a acestui lucru a adus robie"( An 1848, vol.III, p.343, 345, 364) Ca atare, el propune ca prevederile Regulamentului organic, de clacă, dijmă, ziua de plug şi carul de lemne să fie înlocuite cu "o slobodă tocmeală întemeiată pe adevăratul preţ de astăzi al pământului". În acest mod Lenş părea că este de acord cu Ion Ionescu de la Brad, care susţinuse din primul moment, "libertatea în tocmeală".

În realitate el încerca să recupereze, pământul dat în folosinţă perpetuă ţăranului clăcaş, prin Regulamentul organic – 400 stânjeni pătrati la şes, 300 stânjeni pătrati la de-al, pentru casă şi curte, trei pogoane arătură şi trei pogoane fâneaţă sau păşune – renunţând la: clacă, dijmă, carul cu lemne şi ziua de plug. În 1848, în comparaţie cu perioada anterioară, două erau motivele pentru care pământul capătă, în Principatele Dunărene, o valoare sporită: suprapopularea şi desfiinţarea monopolului comerţului exterior, cu Im-periul Otoman. Delegaţii ţărănimii au sesizat intenţia lui Lenş şi a urmat o demonstraţie extrem de clară, că nu putea fi vorba de o chirie, care în sine conţine neapărat elementul liberului consimţământ - ca în orice contract – deoarece, în caz de neîndeplinirea obligaţiilor feudale, în Regulamentul organic, erau înscrise, cu titlu executoriu, fără anunţare prealabilă, şi hotărâre a organelor judecătoreşti, măsuri represive în contra clăcaşilor, care nu-şi îndeplineau obligaţiile cu caracter feudal. Voi reda citatele, selectate de domnul Apostol Stan, în studiul său Revoluţia de la 1848 în Ţara Românească, paginile 206-207 din cuvântarea delegatului ţăranilor clăcaşi, Ene Cojocaru, prin care acesta demolează teoria chiriei, avansată de proprietari:

"întocmai ca pe nişte robi, închizându-ne prin beciuri şi prin coşarele d-lor pe vreme de iarnă, fără nici-un foc acolo, aruncând şi apă pe noi ca să degerăm, ca cu patima acelora să sperie şi pe ceilalţi”[…] “nu este omul rob, lipsit de moşie, când n-are voie să se ducă de pe o moşie pe alta? Noi n-avem voie să fugim măcar, de vreme ce ne aduce înapoi cu dorobanţul cu bătaia.”[…] “Ce însemnează în Regulament pedepsele acelea , ca să plătească toată claca pe un an înainte şi toate sădirile şi alte lucruri muncite de mine să rămâie degeaba proprietarului? De acolo o mulţime de cheltuieli pentru strămutare şi o mulţime de vreme pierdută. Acestea nu ne ţineau legaţi de moşie? Nu ne robiră?"

După cum se vede discutarea problemei muncii, a scos la iveală nu numai deosebirile fundamentale de vederi dintre proprietari şi ţăranii clăcaşi, dar şi ura acumulată în satele româneşti. Primii care cedau erau moşierii spunând că este “de prisos a ne întoarce la cele trecute a ne mai arăta ranele”. În cea de a treia şedinţă Ion Ionescu de la Brad, pune la vot următoarea moţiune: “munca este sfântă şi omul liber, adică cu alte cuvinte emancipaţia clăcaşilor”. O parte din delegaţii proprietarilor, părăsesc şedinţa. Ion Ionescu de la Brad, îi admonestează în felul următor:

"Domnilor deputaţi proprietari, ce faceţi? Încotro apucaţi? Aveţi de gând să plecaţi? Iată toţi deputaţii săteni cer emancipaţia clăcaşilor; cer ca omul să fie liber şi munca lui sfântă şi liberă. Această libertate o cer pentru dânşii şi pentru dv., pentru toţi românii şi pentru numele României."

Pus încă odată la vot acel principiu, el întruneşte şi adeziunea deputaţilor proprietarilor. Stăpânii de moşii credeau că în schimbul libertăţii muncii obţinută de ţăranii clăcaşi la Comisia proprietăţii, aceştia vor fi de acord să le lase pământul pe care aceştia îl aveau în folosinţă în baza clăcii, în deplină proprietate, fără nicio altă obligaţie. Dar ţăranii clăcaşi trimiseseră delegaţi la această Comisie a proprietăţii pentru că li se promisese, de către guvernul provizoriu, pământ în deplină proprietate. În cea de a treia şedinţă, din 12 august, după votarea libertăţii muncii, la propunerea proprietarilor de a se vota ca şi pro-prietatea este sfântă, Preotul Neagu se adresă deputaţilor clăcaşilor, pentru a le trezi vigilenţa, astfel:

"adecă îndată ce veţi zice că proprietatea este sfântă, o vor zice domnii proprietari că adecă munca dvs. este sfântă şi proprietatea noastră asemenea e sfântă, luaţi-vă munca şi vă duceţi unde voiţi."

Ca atare deputaţii ţăranilor clăcaşi, declară că nu vor accepta "sfinţenia’ proprietăţii", adică garantarea inviolabilităţii proprietăţii, decât dacă vor deveni şi ei proprietari de pământ. Ion Ionescu de la Brad, conştient de faptul că orice s-ar fi acceptat de delegatii proprietarilor în Comisia proprietăţii, în numele proprietarilor, nu ar fi avut valoare în faţa dreptului de proprietate individuală, al fiecărui proprietar în parte, în justiţie, şi ca atare introduce în discuţie ideea:

"oare expropriaţia unei părţi de pământ în folosul clăcaşilor nu ar fi un caz de bine public în România?"

Filip Lenş, în cea de a cincea zi de şedinţă, pe data de 14 august 1848, răspunde că ar fi de acord cu principiul exproprierii, dacă se acceptă ‘sanctitatea’ dreptului de proprietate.

Ion Ionescu de la Brad, înţelege stratagema la care recurgea Lenş, că dacă se votează ‘sfinţenia’proprietăţii, atunci se garantează inviolabilitatea proprietăţii şi ca atare se anulează posibilitatea exproprierii. Deaceea, el îi pune în gardă pe proprietari, că ei sunt parte din societatea în care trăiesc numai atâta timp cât iau parte la îndatoririle generale ca buni cetăţeni ai societăţii, iar dacă nu, atunci: “vă puneţi în stare naturală” şi va trebui să vă dispensaţi de garanţia societăţii, voi şi proprietăţile voastre şi să vă apăraţi singuri, dar în primul rând în contra societăţii din care în mod natural faceţi parte. Pentru a pune capăt, argumentelor în contra exproprierii, care se prelungeau în mod inutil, întrucât era dela sine înţeles că împroprietărirea ţăranilor clăcaşi, dacă era să se facă, ea nu putea fi lăsată la latitudinea fiecărui proprietar în parte, Ion Ionescu de la Brad încearcă să obţină, înainte de votare, adeziunea principială a proprietarilor astfel:

"să se hotărască spre sciinţa tutulor, dacă este împroprietărirea clăcaşului, în caz de expropriaţie cu despăgubire, în folosul public."

În faţa îndărătnicii proprietarilor de a accepta principiul exproprierii cu despăgubire, Preotul Neagu declara următoarele:

"de s-au cerut ostaşi, dorobanţi, cordonaşi, potecaşi, şi orice altfel de slujbaşi în urnirea poverilor, cine altul a dat decât noi, pe noi şi pe fii noştrii ?...De s-au cerut bani, producte, nutreţuri, vite, podvezi, cine le-a împlinit, decât iarăşi noi din sărăcia noastră, lăsându-ne adeseori lipsiţi şi de chiar îmbucătura de la gura noastră şi a copiilor nostrii?" ( Anul 1848, vol.III, p.471).

Ion Ionescu de la Brad, văzând că problema exproprierii, riscă să dizolve adunarea fără ca rezultatul principal care trebuia să fie atins – împroprietărirea ţăranilor clăcaşi – nici măcar să nu se discute, anunţă în ziua a şasea de când începuseră dezbaterile, pe data de 16 august, ca după acceptarea principiului împroprietăririi, în ziua a şaptea se vor începe dis-cuţiile privind: câtă câtime de pământ se cere pentru cultura mare şi câtă pentru cea mi-că. Preotul Neagu primeşte din partea ţărănimii clăcaşe, mandatul de a prezenta un punct de vedere comun, pe care îl prezinta în faţa Comisiei proprietăţii, pe data de 17 august, după cum urmează:

"Ca să arătăm cât pământ ne trebuie pentru hrana noastră şi a vitelor noastre, spunem că nou pământ ne-ar trebui mult; dar nu putem cere cât ne trebuie, ci numai atâta putem să cerem cât avem nevoie numai pentru hrană, dar nu şi pentru speculaţie”.[…] “Cerem pământ pentru patru boi, două vaci, zece oi, un cal şi doi râmători"[…] "nici un alt meşteşug decât pe vitele mai sus arătate şi din rodul ce va ieşi din pogoanele ce mai jos le vom arăta." […] "de familie: 14 pogoane la câmp, în pământ bun şi fertil; 16 pogoane la baltă, unde terenul este cleios, 11 pogoane la podgorie; 8 pogoane la munte pentru sătenii care mai practică şi diverse meşteşuguri. Rezultă, că suprafaţa de pământ solicitată, la nivel de ţară era de peste 3 600 000 pogoane, iar valoarea despăgubirilor se ridică la 7 200 000 galbeni".

Ion Ionescu de la Brad, surprins de suprafaţa mare cerută de Preotul Neagu, l-a întrebat: “Gânditu-te-ai şi la plata pământului ce cereţi.” Răspunsul Preotului Neagu, a demonstrat că delegaţii clăcaşilor au avut în vedere şi capacitatea lor de plată:

"Domnilor proprietari, ce vă e frică aşa de tare că nu vom ave bani să plătim aceste pogoane? Duhovnicesce vă întreb: dusaţi bani cu corăbiile , cu trăsurile sau cu orice alt mijloc de peste graniţe? Au nu prin braţele noastre, lucrând pământ, şi prin rodul eşit dintrânsul au venit banii în ţeară ? Aşa, din braţele noastre, este un izvor de aur şi de argint."[…] "Plătim şi încă fără să ne simţim: plătim odată 7 milioane galbeni, ca să nu mai plătim tot anul câte 4 milioane galbeni chirie."(Anul 1848, vol. III, p. 516-517).

Deputatul proprietarilor, Cernătescu prezent la lucrările Comisiei proprietăţii, arăta că trebuia un consens al tuturor proprietarilor, căci "unul numai pentru un judeţ întreg nu poate hotărî". Până şi Filip Lenş, după desbaterile la care luase parte, şi văzând stadiul de evoluţie mintală al deputaţilor clăcaşilor, întrebat fiind dacă ţăranii clă-caşi au dreptul la împroprietărire, răspundea că dacă erau îndeplinite anumite condiţii, atunci ei erau îndreptăţiţi să fie proprietari de pământ. Deputatul Pleşoianu propune o suprafaţă maximă de 2 pogoane, care să înglobeze casa, curtea, via, livada, adică absolut toate cerinţele exprimate. Deputatul Robescu, propune compactizarea satelor, cu o zonă de jur imprejur, proprietate sătească cu o dimensiune de 20 de stânjeni, uşor accesibilă pentru familiile ţărăneşti. Deputatul Radu Ceauşescu propune împroprietărirea ţăranilor clăcaşi cu suprafeţele pe care deja le aveau în folosinţă în baza Regulamentului organic. Ion Ionescu de la Brad, trage concluzia justă, că spre deosebire de ţăranii clăcaşi, care dovediseră o uimitoare disciplină şi uniformitate de vederi, reprezentanţii clasei moşieri-lor aveau puncte de vedere foarte diferite, dar se întreceau în a oferi paleative, nu soluţii viabile din punct de vedere social, cu ajutorul cărora să se poată făuri un consens naţional. Din nou Preotul Neagu, ca şi alţii dintre delegaţii ţăranilor clăcaşi, este cel care arată ridicolul propunerii deputatului Robescu – cel cu zona de 20 stânjeni în jurul satelor, proprietate ţărănească – propunere identificată cu introducerea ţărănimii într-un “ţarc”. Agitaţia produsă în masa clăcaşilor de sperantele trezite prin Constituţia sau Proclamaţia de la Islaz. precum şi de lucrările Comisiei proprietăţii , a avut drept rezultat sistarea presta-ţiilor ţăranilor clăcaşi, pe bază de clacă. În această situaţie Locotenenţa domnească, prinsă fără un plan de împroprietărire concret, şi cu atât mai puţin un plan de tranziţie spre ceea ce urma să realizeze în domeniul împroprietăririi, cere din partea Comisiei pro-prietăţii un astfel de plan de tranziţie. Şi în această problemă, delegaţii ţărănimii clăcaşe încă din prima zi, 10 august 1848, prezintă prin purtătorul lor de cuvânt Preotul Neagu, următoarea propunere:

"oricare dintre ţăranii clăcaşi să poată să are cât va putea cuprinde, din moşia proprietarului, plătind acestuia, - dijma - 10% din producţia recoltată,.sau muncile agricole să se efectuieze în bani, recolta rămânând integral în posesiunea proprietarului".

Lenş declară că Comisia proprietăţii, nu este competentă să schimbe Regulamentul organic, şi că:

"pe cât ar fi de rea o pravilă veche, este de princip de a o respecta până s-ar înfiinţa cea nouă prin organe legiuite".

[modifică] Suprafaţa optimă-economică optimă-economică a unei ferme de subsistenţă

Datorită rezistenţei clasei proprietarilor, de a ceda o parte prea mare, din averea pe care o poseda, pentru satisfacerea nevoiei de subsistenţă a familiilor de clăcaşi, a condus în final la suspendarea lucrărilor acesteia . Pe data de 19 august,

"Heliade a citit decretul de dizolvare a comisiei, ocazie folosită spre a da – cum se arăta în “Poporul suveran” – o noua probă de 'elocinţă creştină'"(Apostol Stan, Revoluţia de la 1848 în Ţara Românească. Boieri şi Ţărani. Editura Saeculum I.O. Bucuresti 1998).

Iată un pasaj din studiul lui A.D.Xenopol, Războaiele dintre Ruşi şi Turci, Editura Albatros, Bucureşti 1997, p.221 în care el exprimă următoarea idee:

"Se înţelege de la sine că o asemenea comisie nu putea să iasă la nici un capăt, şi că în loc de a fi un mijloc de deslegare a chestiunei celei mai arzătoare, aceea a proprietăţii, ea deveni un teren foarte mănos pentru intrigile ruseşti, care stârnind boieri şi ţărani unii impotriva altora, ameninţa pe fiecare zi a da naştere unui război civil, la măceluri şi la sânge , după care Rusia era aşa de însetată. Locotenenţa, simţind aceste uneltiri, dizolvă comisia, şi această măsură fu aşa de bine primită de popor, încât chiar foaea care sprijinea interesele sătenilor se arată mulţumită, spunând: "Felicităm pe locotenenţa domnească şi pe membrii ce o compun pentru că au ştiut şi cu această împrejurare a da greş planurile dusmanilor păcei. Ştim bine că această luptă a fost provocată în mod întunecos de către duşmanii patriei". (Pruncul de C. A. Rosetti, No 21 din 30 august)

Cu toate acestea nu mă pot împiedica să gândesc că chestiunea agrară, în anul 1848, nu mai era "dacă", ci cu "cât" să se împroprietărească ţărănimea clăcaşă. Chiar şi împroprietărirea pe care avea să o facă Cuza, peste 16 ani în 1864, a fost criticată de istorici şi alţi cercetători din domeniul economic şi social, pentru că suprafeţele de teren cu care au fost împroprietăriţi ţăranii clăcaşi au fost prea mici, aceasta fiind principala cauză pentru care împroprietărirea făcută de Cuza nu a avut rezultatele sociale scontate.

Dar, după câte cunosc eu, nu exista nici un studiu, care să fi făcut cunoscut publi-cului larg românesc, despre: care ar fi fost suprafaţa aceia care să scape de calificativul prea mică, şi care ar fi tins mai curând către calificativul: suprafaţa optimă economică a unei ferme de tip familial. Desigur că există câteva impedimente pentru executarea unui astfel de studiu. Primul care îmi vine în minte, este epoca în care se situează studiul. Această epocă istorică fiind definită de izbucnirea crizei generale, în 1821, criza politică găsindu-şi deslegarea în 1859, prin alegerea unui conducător, care apoi a elaborat legile comunităţii. Criza agrară a izbucnit în 1848 şi şi-a găsit rezolvarea în cadrul legilor comunităţii, opera nemuritoare a lui Cuza Voda. Şi pentrucă ne aflăm în acest capitol, la momentul 1848, adică în a doua jumătate a epocii istorice politice româneşti 1821-1866, voi încerca să definesc ceea ce ar fi trebuit să fie o fermă de tip familial în acea epocă. În cursul acestui capitol, m-am mai referit la studiile: Mihai Cotenescu, Dezvoltarea pro-ducţiei agricole şi creşterea suprafeţelor cultivate cu cereale în judeţul Ialomiţa în timpul Regulamentului organic şi Constantin Tudor, Aspecte ale evoluţiei cultivării cerealelor în Bărăganul Ialomiţean, publicate la paginile 256, primul, şi 265, cel de al doilea, din volumul Ialomiţa, materiale de istorie agrară a României, Muzeul judeţean Ialomiţa, Slobozia 1983. In studiul lui Mihai Cotenescu, menţionat mai sus, la pagina 259, se arată că necesarul de cereale zilnic, pentru o familie ţărănească , pentru planificare, oficial al acelei epoci, pentru o familie medie ţărăneasca era de 3 ocale grâu şi 2 ocale mei. Transformat în kilograme ( 1,25 kilograme pentru ocală), revine la 3,75 kg. şi respectiv 2,5 kg.. pe zi/familie, deci la cca. 1370 kg./an, grâu, şi la cca. 913 kg.mei, pentru o familie medie ţărănească. Această cantitate, era o raţie de supravieţuire, care cuprindea pe lângă necesarul de cereale pentru consum omenesc şi necesarul de cereale pentru producţia de carne des-tinată consumului familial.

Anul	Grâu sau porumb			Mei
	Suprafaţa (ha)	Producţia totală (tone)	Producţia medie (kg/ha)	Suprafaţa (ha)	Producţia totală (tone)	Producţia medie (kg/ha)
1831	4 447	3 455	776	2 174	1 305	600
1834	9 168	5 795	632	7 768	236	300
1839	17 897	7 920	442	5 156	4 426	858
1844	10 168	22 787	2 241	-	-	-
1847	4 714	10 858	2 303	-	-	-
TOTAL	46 394	50 815	1 095	15 098	5 967	387

Tab. 6 Producţii medii cerealiere (Ialomiţa) în perioada Regulamentului Organic (1831-1848).

În tabelul din pagina precedentă, din datele existente în aceste studii, am sintetizat, producţiile medii exprimate în kilograme la hectar, pentru anii în care există date de producţie şi suprafeţele însămânţate, şi apoi media ponderată a perioadei 1831-1848, pentru culturile grâu şi porumb unde a fost posibil, sau numai grâu, şi separat pentru mei. Rezultă că necesarul de suprafaţă, pentru producţia de cereale, avându-se în vedere producţii medii ponderate, pe o perioadă de 25 de ani, în condiţiile tehnologice ale epocii, şi care înglobează atât ani de producţie bună cât şi ani secetoşi, este de 3,6 ha, conform cu calculul următor: 1370 kg. consum grâu : 1095 kg/ha producţie medie = 1,25 ha. necesar; 913 kg. consum mei : 387 kg./ha productie medie = 2,35 ha. necesar Suprafata totală necesară pentru producţia de cereale fiind deci de 1,25 + 2,35 = 3,6 ha, sau aproximativ 7 pogoane. Dacă se ia în consideraţie, tendinţa de a se renunţa la cultura meiului, care nu putea biologic să producă recolte comparabile cu grâul sau porumbul, atunci se ajunge la concluzia că suprafaţa alocată unei familii, prin Regulamentul organic de 3 pogoane era aproape pe jumătate faţă de necesarul, rezultat din calcul, dar în acelaş timp, cererea făcută de Preotul Neagu, 14-16 ha, în Comisia proprietăţii era puţin mai mult decât du-blul suparafeţei necesară subsistenţei unei familii. Calculul de mai sus evident nu este riguros ştiinţific, în schimb este acum şi era şi atunci uşor de înţeles, atât de delegaţii moşierilor cât şi ai clăcaşilor, şi cu singuranţă că dacă Comisia proprietăţii, nu ar fi fost concepută numai ca un for al negocierilor, în care una din părţi se silea să dea cât mai puţin, iar altă parte dorea să pună mâna pe cât mai mult, ci ar fi avut un corp de specialişti şi politicieni, cu rol de catalizator, s-ar fi ajuns la o soluţie acceptată de proprietarii de moşii, şi atunci Rusii, invadatori, s-ar fi aflat în faţa unui front comun românesc, aşa cum s-au aflat in faţa unui front comun unguresc, atunci când au invadat Transilvania.

[modifică] Revoluţia ungurească de la 1848

Paul Lendvai în lucrarea sa Ungurii, apărută în româneşte în editura Humanitas, Bucuresti 2001, la pp.222-223, reproduce dintr-un articol de fond scris de Lajos Kossuth în ziarul Pesti Hirlap (Ziarul din Pesta) ideea de bază care a stat la baza revoluţiei maghiare din anul 1848, după cum urmează:

"In Ungaria, maghiara trebuie sa devină limba oficială în administraţia civilă ca şi în cea ecleziastică, în legislaţie şi la aplicarea legilor, în guvernare şi justiţie, precum şi în problemele siguranţei publice şi ale poliţiei, în reglementările directe şi indirecte ale impozitării şi în domeniul economiei[…] A ne mulţumi cu mai puţin ar fi laşitate, a decreta mai mult ar fi tiranie. Şi una şi alta pentru noi ar fi sinucidere".

Iar mai departe în aceiaş lucrare citată mai sus, la pagina 235, Paul Lendvai îşi exprimă propria părere, citez:

"Fie din idealism (sic! n.n), fie de teama unor răscoale ţărăneşti (ca în Polonia) sau dintr-un întreg complex de motive, nobilimea a renunţat la privilegiile ei în materie de impozite şi a consimţit la abolirea iobăgiei. Masa iobagilor, în jur de 60 de procente, a rămas, bineînteles, fără proprietate funciară. Au fost elaborate în mare grabă 31 de legi în virtutea cărora statul feudal urma să se transforme într-o democraţie parlamentară de tip occidental."

Nu există în cartea lui Lendvai nici-o menţiune despre lupta românilor din Tran-silvania, pentru drepturi civice, în anii care au urmat revoluţiei din anul 1848. Aşa cum spune Paul Lendvai la pagina 222 din aceeaşi lucrare:

"Faptul că atunci populaţia Transilvaniei consta majoritar din români nu era relevant pentru Kossuth, cum nu era pentru aproape nici un reformator cu idei radicale sau conservatoare".

Dar ceea ce este mai grav, este că nici în anul 1999, anul apariţiei lucrării citate Ungurii, pentru Paul Lendvai autorul cărţii, la fel ca şi în anul 1848 pentru Kossuth, faptul că populaţia majoritară din Transilvania este românească, nu are nicio relevanţă. Ungurii au ales întotdeauna – când au avut puterea să procedeze astfel – să acorde tot atâta importanţă, şi poate chiar mai puţină, în mod intenţionat, populaţiei româneşti transilvănene, cât acordau snopilor de strujeni de păpuşoi de pe întinsul Transilvaniei, deoarece nu au putut găsi nici odată o soluţie, lipsită de violenţă, care să le permită să domine pe Români. O politică multinaţională, poate că ar fi permis ca teritoriile cucerite de Ştefan cel Sfant cu o mie de ani mai înainte, să fie unite în cadrul unei Ungarii Mari, dar pentru că nu au fost capabili să promoveze o astfel de politică, până la urmă au trebuit să se mulţu-mească cu un stat naţional maghiar. De altfel nu numai Ungurii au trebuit să renunţe la visurile de mărire, care nu aveau o bază reală, dar şi alte naţiuni moştenitoare ale imperiilor de altă dată, cum sunt grecii care în 1821 porniseră să reconstituie Bizanţul, bulgarii care în 1878 porniseră să reconstituie Imperiul Bulgar, şi sârbii care în 1919, deşi reuşiseră să creeze Yugoslavia, care a dăinuit şaptezeci de ani, până în 1989, până la urmă au trebuit să reintre în graniţele lor, dând posibilitatea şi altor popoare să-şi realizeze propri-ile lor idealuri naţionale, aşa cum sunt: slovenii, croaţii, bosnienii, macedonenii şi slovacii. Dintre toate statele naţionale care au rezultat din sfărâmarea Imperiului Otoman şi a Imperiului Austro–Ungar, la sfârşitul primului război mondial, singură România a dove-dit că frontierele ei naţionale au fost trasate just, adică nu au profitat nici de panslavism, nici de pretinse misiuni civilizatoare, dar mai cu seamă au dovedit că România, nu a favorizat nici odată pe Români în dauna minorităţilor conlocuitoare, deşi în trecut în cadrul graniţelor de astăzi ale României, nici o altă etnie nu a suferit atâta discriminare cât au fost nevoiţi Românii să sufere, de la aceleaşi popoare conlocuitoare care după unire au fost tratate în mod absolut egal cu Românii, de către poporul Român majoritar.

Imediat dupa înfrângerea revoluţiei ‘Naţiunei Ungare’ din anul 1848, pe câmpul de luptă de către cazacii care staţionau în Polonia, toate etniile Slave şi Românii, opresaţi de ‘Naţiunea Ungară’ au crezut că datorită loialităţii arătată faţă de Sfântul Imperiu Ger-man, împărat fiind tânărul Franţ Iosif, vor căpăta drepturile civile şi naţionale către care aspirau, şi că Imperiul va deveni o federaţie de popoare cu un înalt grad de autonomie. Desigur că atâta vreme cât a trăit Ţarul Nicolae I, această posibilitate nu a existat, chiar dacă Franţ Iosif ar fi dorit să transforme Sfântul Imperiu German într-o federaţie de state naţionale autonome, întrucât o astfel de organizare politică, devenea un exemplu practic, pentru realizarea căruia popoarele Rusiei ar fi început lupta imediat. Pe de altă parte Germanii austrieci nu erau suficient de numeroşi pentru a putea ţine sub ascultare – chiar prin maximă forţă – pe Cehii, Slovacii, Slovenii, Sârbii, Bosniecii, Croaţii, Macedonenii, Ma-ghiarii şi Românii, care evoluaseră până la punctul unde ajunseseră la deplina conştiinţă a identităţii naţionale proprii, dar şi la o conştientizare a drepturilor lor politice, economice şi sociale ce decurgeau din numărul şi valoarea proprieii lor etnii. Ca atare din punct de vedere darwinist, soluţia ausgleich-ului, un condominium politic austriaco-maghiar, era singura soluţie care prin utilizarea forţei a permis, ca Sfântul Imperiu care numai Ger-man nu mai era, să se transforme în Imperiul Austro-Ungar începând din anul 1867, şi să dureze sub această formă până la sfârşitul primului război mondial din anul 1918. “Elisabeta, Andrassy şi Bismarck”, este titlul capitolului 24, din volumul Ungurii, citat mai sus, în care autorul Paul Lendvai arată pe cele trei personagii care au contribuit cel mai mult la edificarea şi menţinerea în fiinţă a dualismului Austro- Maghiar. Citez pasajul cu care istoricul Paul Lendvai încheie capitolul al 24-lea din volumul Ungurii, pp.290-291:

"Istoricul austriac Friedrich Engel-Jánosi scria următoarele despre reorganizarea monarhiei: "Ungaria poate fi invidiată că în aceşti ani decisivi i-au stat la dispoziţie două personalităţi de talia lui Deak şi Andrassy (Engel-Jánosi Friedrich -Probleme der franzisko-josephinischen Zeit 1848-1916, Munchen 1967) Totuşi fără forţa armată cu care Bismarck a separat Austria de Germania şi fără cazul fericit al unei împărătese fascinate de unguri, compromisul nu s-ar fi realizat asa de usor. Filozoful româno-francez al culturii, E. M. Cioran crede că a descoperit si un alt motiv interesant al iubirii lui Sisi faţă de Ungaria.: Predilectia ei pentru Ungaria a fost din punct de vedere politic o sinucidere, căci politica maghiară, şovinismul maghiar, a fost cauza principală a prăbuşirii monarhiei. Ea i-a privilegiat întotdeauna pe unguri în detrimentul celorlalte grupuri entice, a căror revoltă se îndrepta în principal nu împotriva Vienei, ci împotriva Budapestei. Din punct de vedere politic comportamentul lui Sisi a fost o mare eroare.[…] Fanteziile, capriciile, ciudăţeniile unei Sisi[…]au format, ca să spunem aşa, fundalul apropriatei catastrofe, de care toţi erau mai mult sau mai puţin conştienţi.[…] Cioran este de părere că Brahms şi Elisabeta au reprezentat culmea melancoliei din secolul al XIX-lea şi că amândoi au avut o predilecţie idolatră pentru toate cele ungureşti."

Şi alţi oameni de cultură din secolul al XIX-lea, aşa cum este Jules Verne, a simpatizat cu lupta pentru independenţa a ungurilor, publicând în anul 1885 romanul Mathias Sandorf. Lupta pentru independenţă a ungurilor era de fapt, lupta pentru subjugarea diferitelor etnii Slave şi a Românilor care se aflau pe teritoriul – care în urmă cu o mie de ani – Ungurii pretind că fusese cucerit de Regele Ungur Ştefan I cel Sfant (997-1038). Unul dintre aceste teritorii, locuit în majoritate de Români era Transilvania.

[modifică] Transilvania în anul 1848

În 1848 Transilvania era o entitate politică hibridă. Adică un principat, vasal al Imperiului German, cu o dietă (parlament) ales numai din cadrul celor trei minorităţi (Unio Trium Nationum): Unguri, Secui şi Germani, unicul scop al acestei uniuni fiind exploatarea populaţiei majoritare româneşti formată aproape numai din iobagi ai magnaţilor Unguri şi deci total lipsită de o elită cu caracter politic şi religios. Munca iobagilor români era sursa puterii economice a magnaţilor Unguri din Transilvania. Întreg Sfântul Imperiu German era o formatiune politică hibridă, din care Transilvania era numai cea mai mică parte. Ca atare în anul 1848, au ieşit la iveală simultan toate contradicţiile care formau acest imperiu, dintre care prima şi cea mai acută, era problema continuării stăpânirii germane asupra fostului regat unguresc şi asupra fostelor posesiuni ale acestui Re-gat Unguresc. Înainte e 1848, Sfântul Imperiu German, a urmat o politică de separare cât mai deplină dintre regatul unguresc şi Transilvania. În cadrul acestei politici, Sfântul Imperiu German, catolic, deci contrastând cu Ungaria în majoritate reformată, a iniţiat atragerea populaţiei majoritare româneşti la catolicism, deci un act de convertire religioasă, ca un prim pas în cadrul emancipării politice a românilor. O parte din românii transilvăneni, în baza legii cu caracter evoluţionist, darwinist, care spune că omenirea întotdeauna, preferă câştigurile mici imediate, atunci când sunt puşi să aleagă între astfel de câşti-guri şi eventualele câştiguri mai mari dar care se pot realiza numai într-un viitor mai îndepărtat, s-au unit cu Roma trecând la noua credinţă greco-catolica. Românii prin unirea cu Roma, au câştigat imens din punct de vedere cultural, întrucât au avut imediat şi nemijlocit, acces la cultura europeană de care fuseseră separaţi din cauza cuceririi Ungare. În anul 1754, la Blaj, ctitoria episcopului Ioan Inochenţiu Micu, a devenit posibil ca să fie înfiinţate primele şcoli cu predare în limba română, din teritoriile locuite de români, de pe ambele versante ale Carpaţilor, din iniţiativa urmaşului episcopului Ioan Inochenţiu Micu, episcopul Petru Pavel Aron. Acest centru cultural fără pereche, în ţările locuite de români, a servit la data de 15-17 mai 1848 pe câmpia din faţa Catedralei – numită astăzi parcul 1848 – drept loc de adunare al românilor transilvăneni pentru fixarea poziţiei lor faţă de revoluţia "Naţiunii Ungare" din anul 1848, cât şi faţă de Împăratul Franz Iosif al Sfântului Imperiu German cu sediul în capitala Austriei, Viena. Meritul cel mai deosebit al şcolilor de la Blaj, a fost infuzarea – în proporţie de masă - în conştiinţa românilor de pretutindeni a originii lor latine:

"odată trezită conştiinţa latinităţii noastre, nimeni şi nimic n-a mai putut-o nimici" (Mircea Eliade, text trimis Monseniorului Octavian Bârlea)

unul din iniţiatorii bicentenarului de la Paris, din anul 1954, întrucât în ţară un astfel de eveniment în "epoca de aur comunistă" nu putea fi serbat.

În anul 1848, ţărănimea română a început să se agite începând din luna aprilie, ţi-nând întruniri locale, în toate regiunile Transilvaniei întrucât aplicarea legilor de împroprietărire, aplicate în Ungaria, în Transilvania întârziau să fie puse în aplicare. În momentul în care nobilii maghiari din Transilvania au încercat să adune impozitele datorate de iobagi, era gata să explodeze o revoluţie ţărănească la fel ca pe vremea lui Horia. Iată deci adevăratul motiv al împroprietăririi iobagilor români de către revoluţia "Naţiunii Ungare" din 1848, pentru a elimina părerea lipsită de orice temei a lui Paul Lendvai citată anterior, precum că această împroprietărire ar fi fost făcută din idealismul magnaţilor Unguri. În acest moment mişcarea revolutionară românească s-a unificat: ţăranii urmărind realizarea împroprietăririi, clerul greco-ortodox urmărind obţinerea de privilegii egale cu clerul greco-catolic, iar intelectualii urmărind obţinerea egalităţii politice cu Unio Trium Nationum şi păstrarea autonomiei Transilvaniei, deoarece în acest fel pentru elita intelectuală a românilor se deschidea calea spre putere în cadrul principatului Transilvaniei. Cu alte cuvinte nici românii nu erau motivaţi din idealism, ci numai de câştiguri pe termen scurt, considerate a fi posibil de atins în condiţiile revoluţiei care zguduia din temelii eşafodajul Sfântului Imperiu German.

Pe câmpia de la Blaj s-au adunat din toate colţurile Transilvaniei, sub conducerea episcopului greco-ortodox, Andrei Şaguna şi a lui Simion Bărnuţiu, 30 000 de Români.

La această întrunire Ungurii au trimis o deputăţie care a cerut Românilor să se alăture revoluţiei “Naţiunii Ungare” în contra Sfântului Imperiu German. Ungurii urmăreau independenţa regatului ungar şi alipirea Transilvaniei la acest regat al "Naţiunii Ungare". Cu toată sfruntarea, ungurii proclamau în anul 1848, că oricine se maghiariza putea face parte din "Naţiunea Ungară", şi deci va putea căpăta drepturile politice ale acestei naţiuni, singura care avea drepturi politice. Noutatea pe care revoluţia o aducea pentru români era foarte mare, întrucât prin maghiarizare ar fi ieşit din categoria de cetăţeni de categoria a doua în care se aflau la momentul izbucnirii revoluţiei. Oferta revoluţiei ungureşti, de maghiarizare, avea menirea să concureze, cu convertirea la catolicism, care era oferta Germanilor pentru atragerea românilor, adică a populaţiei majoritare din Transilvania de partea Sfântului Imperiu. În ceea ce ii privea pe saşi, revoluţia desfiinţa Unio Trium Nati- onum, ungurii considerând că din punct de vedere evolutiv românii crescuseră atât de mult, încât făcea mai mult sens maghiarizarea românilor decât menţinerea alianţei cu saşii din Transilvania în scopul exploatării românilor. Oferta de maghiarizare pentru şi Saşii din Transilvania, însemna pierderea privilegiilor medievale ale grupului etnic, alter-nativa fiind scoborârea acestei etnii privilegiate – stăpâna oraşelor şi a comunelor autono-me – în masa mare a românilor lipsiţi de drepturi politice, adică cetăţeni de gradul al doilea. Pentru noi cei care trăim în secolul al XXI-lea, Constituţia ungurească de la Pesta din 1848, ni se pare aberantă. Dar ungurilor din toate timpurile, din cauză că nu au evoluat în sens european, fiind permanent închistaţi într-o mentalitate medievală, de tipul "Gingis - Han", care punea în faţa popoarelor deţinute în puterea lor, alternativa absorbirii totale, sau o situaţie clientelară, iar dacă întâlneau rezistenţă, moartea! Din această cauză, Ungu-rilor li se părea că transpunerea în viaţă a constituţiei de la Pesta din 1848, era o ofertă extrem de generoasă făcută românilor şi saşilor. Deputăţia ungurească prezentă în faţa adunării de la Blaj un numar de 31 de legi ieşite din mintea unui mănunchi de oameni din jurul lui Kossuth, care formau partidul liberal unguresc, dintre care foarte importante pen-tru Români erau: legea emancipării din iobăgie şi legea împroprietăririi foştilor iobagi unguri, secui şi români cu pământ expropriat din moşiile magnaţilor unguri. Citez din A.D.Xenopol, volumul Românii şi Ungurii, p.29, ediţie îngrijită de Constantin Schifirneţ, Editura Albatros, Bucuresti, 1999, următorul pasaj:

"Ungurii sperau să desfacă masa poporului român – ţăranii – de clasa cultivată, făcând să strălucească în faţa ochilor lor perspectiva suprimării robotului, urmarea neapărată, ziceau ei, a unirii cu Ungaria. Dar marea adunare a ţăranilor români întrunită la Blaj proclama, după iniţiativa lui Simeon Bărnuţ, că ea nu înţelegea a vinde interesul naţional pe un blid de linte. Ţăranii răspunse-<ră> deputăţiei maghiare: "înainte de toate vroim să fim liberi în însăşi ţara noastră: ca şerbi, nu putem trata cu popoarele streine. Când vom fi liberi, atunci vom vedea cu care ţară ne unim. Cu toate acestea, noi jurăm a nu mai trăi în stare de şerbire, să o vreie stăpânii noştri sau nu."

Xenopol, după părerea autorului acestei cărţi, se înşeală atunci când crede că prin legile de emancipare şi împroprietărire a iobagilor români, partidul liberal unguresc nu a creat o falie între intelectualii români şi iobagii români beneficiari direcţi ai legilor emanate de la revoluţionarii maghiari. Bine înţeles răspunsul redactat de Simion Bărnuţ, era răspunsul intelectualilor români, care conduceau adunarea, şi nu al iobagilor de pe întinsul Transilvaniei, care aşa cum a dovedit-o desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, nu au luat armele pentru apărarea Sfântului Imperiu German, deoarece acesta nu se deranjase măcar să trimită o deputăţie la Blaj, aşa cum în schimb făcuseră ungurii, care să descifre-ze pentru masele româneşti, intenţiile pe care imperialii le aveau în privinţa românilor. Singurii dintre români, care s-au revoltat şi au ţinut sub controlul lor munţii Apuseni, dar fără a interveni în lupta dintre unguri şi imperiali, au fost cei de sub conducerea lui Avram Iancu. Reacţia acestor munteni faţă de evenimentele în curs, a fost reacţia unor munteni desamăgiţi, pentru că nu fuseseră împroprietăriţi deoarece în munţii lor nu existau terenuri arabile, ale magnaţilor unguri, expropriabile, pe care ar fi putut să fie împro-prietăriţi. Constatăm că şi de data aceasta legea evoluţionistă care spune că: "Omenirea preferă întotdeauuna câştiguri mici, dar imediate, decât câştiguri mari care se pot întrezări a se realiza în viitor", a fost cea care a dictat comportarea maselor ţărăneşti din Transilvania anului 1848.

Clerul greco-ortodox, în cadrul intelectualităţii româneşti avea ponderea cea mai mare. Intelectualii propriu zişi, deci partea cea mai conştientă a populaţiei româneşti a Transilvaniei, nu erau prea numeroşi. Dar şi dintre aceştia, activi din punct de vedere po-litic erau doar circa 500 de persoane. Barbara Jelavich sugereaza această cifră, pe baza numărului de abonamente (500) la Gazeta Transilvaniei, şi al suplimentului literar Foaie pentru minte, inimă şi literatură, deoarece numărul abonamentelor, dela înfiinţarea gazetei din 1838, până în anul 1860, a rămas constant la cifra de cca. 500 abonamente. Andrei Şaguna, după adunarea de la Blaj devine purtătorul de cuvant al mişcării revoluţionare româneşti. El era secundat de Simion Bărnuţ şi George Bariţiu. Modul de acţiune adoptat de conducătorii revoluţiei româneşti din Transilvania, a fost o petiţie adresată Împăratului Franţ Iosif, şi era proporţională cu forţa redusă care stătea la baza acestei acţiuni. Petiţia a fost înaintată la Viena, de catre o delegaţie condusă de Andrei Şaguna si din care făcea parte şi protopopul Nicolae Cristea. Acesta era căsătorit cu sora mai mare a inginerului-arhitect, diplomat de la Viena, Ştefan Emilian, originar din comuna Bonţida din judeţul Cluj. Sora mai mică, Maria Emilian s-a măritat cu un tâmplar din comuna Bonţida, pe nume Michail, şi au avut un fiu Ion Michăileanu care a fost strămoşul pe linie maternală al autorului acestui volum. Petiţia românilor, în 16 puncte, conţinea următoarele idei:

"neatârnarea lor naţională din punctul de vedere politic; reprezentarea lor în dieta ţării în proporţie cu numărul; dreptul de a ocupa posturi administrative, judecătoreşti şi militare în aceiaşi măsură; întrebuinţarea limbii lor în toate trebile ce priveau, atât legislative cât şi de ocârmuire; întrebuinţarea adevăratului lor nume de români şi nu acela de valahi în actele oficiale; ca biserica lor să fie pusă pe o treaptă egală cu aceea a altor confesiuni; scaune în dietă pentru episcopii lor; suprimarea şerbiei fără nici-o despăgubire precum şi acea a dijmelor; libertatea de presă, de întrunire, precum şi libertatea individuală; tribunale de juraţi şi dezbateri orale; garda naţională; înfiinţarea de şcoli româneşti în toate satele, de seminarii, gimnazii şi şcoli militare în oraşele mari, precum şi creerea unei universităţi române, cu libertatea învăţământului; repartiţia dărilor proportional cu averea fiecăruia şi, însfârşit, punctul care avea pentru moment cea mai mare însemnătate: ca celelalte naţiuni ale Transilvaniei să nu hotărască chestiunea unirii cu Ungaria înainte ca naţiunea română să fie admisă cu vot deliberativ în parlamentul ţării, protestând de pe acum contra oricărei uniri încheiate fără a ei participare". ( A.D. Xenopol, Românii şi Ungurii, p.30, sub îngrijirea lui Constantin Schifirneţ, Editura Albatros, Bucuresti, 1999).

După înfrângerea armatei ungureşti la Şiria în 1849 de către armata rusească, Românii au instituit un comitet cu sediul la Sibiu format din şase preoţi, cinci profesori şi doisprezece avocaţi şi funcţionari, în total 23 de membri, preşedinte fiind Andrei Şaguna şi vicepreşedinte Simion Bărnuţ. De remarcat că în acest comitet nu exista nici-un repre-zentant al ţărănimii româneşti. Explicaţia este uşor de intuit: lipsa totală de nivel politic-democratic, elita intelectuală a românilor Transilvăneni, care pe de o parte se considerau "fratele mai mare" sau "domnii", care ştiau mai bine decât ţăranii iobagi analfabeţi, ce le trebuia acestora, iar pe de altă parte, ridicarea la revoltă a ţărănimii avea nevoie de cadre militare şi armament, mai mult decât de preoţi, profesori, avocaţi şi funcţionari. Iată două citate din Paul Lendvai, Ungurii, p.246, traducere Maria şi Ion Nastasia, Humanitas, Bucureşti 2001, care evidenţiază marea deosebire, atât dintre situaţia stadiului de pregătire militară a românilor faţă de cel al ungurilor în anul 1848, cât şi al tradiţiei şi potenţialului militar al românilor din Transilvania, izolaţi, şi supuşi, ai condominiului Imperiului Habsburgic si al regatului Ungariei:

"a)In toamna lui 1848, circa 50 000 de membri ai armatei chezaro-crăieşti luptau de partea ungară, printre ei vreo 1500 de ofiţeri de carieră" […] "b) Mai ales a fost însă Kossuth cel care , cu uriaşă energie, cu incorijibil optimism şi dinamism personal unic în felul său, a făcut să se majoreze cu zeci de mii de recruţi conglomeratul pestriţ al armatei, a procurat în primul rând arme şi muniţie din străinătate şi în final a creat în scurt timp din nimic o industrie de război." "Până în iunie 1849, Kossuth a reuşit să mobilizeze o armată de honvezi de 170 000 de oameni."

Cred că îi este destul de clar cititorului, de ce Împăratul Franz Iosif, după multe ezitări şi încercări de promovare a unor constituţii care trezeau speranţele Slavilor şi Românilor, până la urmă s-a supus necesităţii de proclamare a condominiului austriaco-ungar, care a fost denumit de austrieci "Ausgleich", adică compromis. Condominiu este o definiţie mai concretă a naturii compromisului realizat, pentru că ‘condominiul’ înseamnă stăpânirea în comun a unui teritoriu de către două puteri politice şi militare.

Desigur că împăratul Franz Iosif nu ar fi acceptat cererile Ungurilor, dacă începând cu anul 1865, nu ar fi crescut presiunile exercitate de Prusia pentru a unifica Confederaţia germană, cu excluderea Sfântului Imperiu German, adică desfiinţarea Sfântului Imperiu German. Ca atare:

"Decizia lui Franz Iosif de accepta opinia Ungurilor în privinţa Transilvaniei, i-a fost comunicată de împărat lui Şaguna în 1865 în cadrul unei audienţe personale.[…] Fusese făcut un singur pas înainte: în decembrie 1864, Biserica Ortodoxă Română a fost scoasă de sub autoritatea episcopiei Şremski Karlovici, având acuma propriul ei centru, mitroplit fiind Şaguna. […] În anii următori conducerea mişcării naţionale va fi preluată de intelectuali. Criticând aspru politicile anterioare, care implicaseră cooperarea cu guvernul, ei au adoptat o politică “pasivă” şi s-au retras din participarea activă la viaţa politică, schimbându-şi atitudinea abia în cel de al nouălea deceniu.” (Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, Secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, volumul I, traducere de Mihai-Eugen Avădanei, Institutul European Iaşi, 2000 ).

Rezultă că după ce, între intelectualitatea românească şi iobăgimea românească se crease o falie, greu de umplut, datorită împroprietăririi acestora, şi între clerul ortodox, cei mai numeroşi dintre intelectualii Români, în acelaş timp şi cei mai apropriaţi şi deci cei cu cea mai mare influenţă în satele de iobagi, şi între restul intelectualilor laici, s-a creat de asemenea o falie, prin recunoasterea statutului lor egal cu al celorlalte confesiuni. În felul acesta intelectualii Români laici, au fost izolaţi de masa Românilor, prin îndemânarea politică de care au dat dovadă Ungurii, aşa că aceştia nu au avut de ales, decât între retragerea din viaţa politică activă din Transilvania, care prezenta şi pericole foarte mari, precum imposibilitatea câştigării unui trai decent zilnic, şi întemniţarea în închisorile austro-ungare, ca urmare a unor procese intentate pentru activităţi politice, şi emigrarea în Principatele Unite (Muntenia şi Moldova) care după actul Unirii din 1859, şi domnia plină de reforme democratice a principelui Alexandru Ioan Cuza, reprezenta idealul multora dintre intelectualii români din Transilvania. Izolarea intelectualilor români transilvăneni, nu era numai opera reformelor majore acceptate de guvernul unguresc, dar şi opera propriei lor exagerări latiniste. Profesorii, în special cei de la Blaj din şcoala latinistă, sub conducerea lui Timotei Cipariu, doreau un lucru imposibil: latinizarea limbii vorbite de întreg poporul inclusiv cea vorbită de iobagi, şi de ţăranii din exteriorul arcului carpatic din Muntenia şi Moldova. Ei nu inţelegeau că Limba românească fusese făurită în decur-sul celor aproape două milenii care au urmat cuceririi Daciei de către Împăratul Traian, şi că fiind opera colectivă a tuturor Românilor, de pe ambele versante ale Carpaţilor, era averea cea mai de preţ a acestui popor, care nu trebuia alterată de nimeni oricât de bine intenţionaţi ar fi fost cei care doreau latinizarea Limbii româneşti.

[modifică] Războiul Crimeii, pentru eliberarea principatelor Muntenia şi Moldova de sub protectoratul rusesc.

Ruşii trec Prutul pe data de 4 iulie şi ocupă Bucureştiul pe 25 iulie 1853 La 8 noiembrie Ruşii numesc un Comisar rusesc, care avea sarcina de a conduce direct principatele. Acesta a fost momentul, cel mai critic din istoria Ţărilor Româneşti, întrucât Ruşii pregăteau prin politica faptului împlinit, să realizeze anexarea Ţărilor Româneşti, la fel ca în cazul Poloniei, bazându-se pe faptul că atât Turcia cât şi Austria, nu se puteau opune Ruşilor, iar Angliei şi Franţei, Ruşii se pregăteau să le ofere compensaţii, din posesiunile Imperiului Otoman din bazinul răsăritean al Mării Mediterane. Numai că se înşelau atunci când credeau că puteau anexa, ‘Gurile Dunarii’, poziţia cheie: a Balcanilor, a Imperiului Otoman, a Bosforului şi al Imperiului Austriac, fără ca celelalte patru Puteri, din constelaţia multipolară a Marilor Puteri să se opună. In general se afirma că ocuparea Gurilor Dunării şi a Principatelor Române, de către ruşi, ‘a fost paiul care a rupt spinarea cămilei’. Cu alte cuvinte ‘criza’ moştenirei Împărăţiei Otomane sau ‘chestiunea orienta-lă’, care dura de mai mult de 50 de ani, nu era posibil să fie rezolvată, numai în folosul Rusiei. Se impunea necesitatea unei soluţii negociate, pentru a se putea restaura echilibrul puterii, multipolar al monarhiilor absolute europene: Franţa, Anglia, Rusia, Austria şi Turcia. Prin politica faptului împlinit, Rusia risca războiul, împotriva celorlalte Mari Puteri. La 9 aprilie 1854 puterile aliate se reunesc la Viena; constată starea de război cu Rusia şi reafirmă ultimatul pe care îl dăduseră anterior, pentru ca Rusia să evacueze Princi-patele până la data de 30 Aprilie 1854.

Se cere Rusiei să renunţe la protectoratul ei asupra Principatelor şi a Serbiei, aces-tea fiind plasate sub garanţia colectivă a Marilor Puteri Europene şi libertatea absolută a navigaţiei pe cursul inferior al Dunării. Cele două puteri europene Anglia şi Franţa împreună cu Turcia deciseră să atace Rusia la Sebastopol în Crimeia. Era ceva foarte nou: un război care se purta pentru destinele Principatelor Româneşti, dar care avea loc efectiv în altă parte decât pe teritoriul Ţărilor Româneşti. Şi mai era o altă noutate : prin liberalizarea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi a Gurilor Dunării, deodată, importanţa pe care o avea până acum, pentru cele 3 mari imperii de a poseda Principatele Româneşti, a scăzut la zero, deoarece garanţia Marilor Puteri Navale, desfiinţa importanţa strategică a Principatelor Româneşti, pentru cele 3 mari imperii limitrofe şi deschidea Principatelor drumul spre Unire şi Independenţă. Ca urmare a victoriilor aliaţilor de la Sevastopol, la 1 februarie 1856 la Viena se punea în practică neutralizarea completă: a Strâmtorilor, a Gurilor Dunării şi a Mării Negre. Conducătorul care a soluţionat ‘criza’, nerezolvată, veche de cinzeci de ani, "chestiunea orientala" a fost de la început Napoleon al III-lea, care a luptat până la final, ca să-i dea şi regulele de funcţionare în viitor. În acest sens s-a convenit ca, la Bucureşti să se convoace o Comisie Europeană care să redacteze propuneri de reorganizare politico-administrativă, asupra cărora să se pronunţe şi Divanurile, constituite ad-hoc, moldoveneşti şi munteneşti. Divanul ad-hoc al Moldovei pe data de 19 octombrie 1857, votează cu 81 de voturi pentru şi două voturi contra, 5 puncte toate foarte importante, dar unul singur, punctul al doilea întrecând în importanţă pe toate celelalte fiind vorba de unire:

"Întrunirea principatelor în un singur stat sub numele de România."

Divanul Munteniei se pronunţă cu unanimitate de voturi pe data de 21 octombrie în ace-laş sens.

[modifică] Emanciparea şi împroprietărirea mujicilor ruşi

Ţarul Alexandru al II-lea în 1856, anunţând încheierea păcii de la Paris care a pus capăt războiului Crimeii, pronunţă şi următoarele cuvinte:

"Să se perfecţioneze şi definitiveze bunăstarea internă a Rusiei; justiţia şi iertarea să domnească în cuţile de judecată; să sporească cu o nouă vigoare dorinţa de instrucţiune, ca şi pentru orice altă lucrare utilă; şi fiecare să se bucure în pace de fructele muncii sale cinstite, sub scutul unor legi, egal juste pentru toţi, protejându-i egal pe toţi”. În continuare el îndeamnă pe nobili să: "Gândească cum poate fi făcut aceasta, în modul cel mai corespunzător". (Bernard Pares, O Istorie a Rusiei, Dorset Press, USA. p.361)

Apoi a însărcinat pe un funcţionar de orientare liberală, Levşin, cu culegerea de precedente existente şi opinii curente, acesta prezentând în 1856, trei variante:

a) emanciparea şerbilor, fără împroprietărire, ca în Provinciile Baltice, rezultatul fiind un proletariat nu-meros;

b) emanciparea şerbilor cu împroprietărirea pe loturile pe care lucrau, despăgubirea imediată şi în totalitate a nobilimii, de către stat şi răscumpărarea într-un timp îndelungat a loturilor de către foştii şerbi, de la stat;

c) emanciparea şerbilor cu împroprietărirea pe loturile pe care lucrau, despăgubirea nobililor fiind făcută de foştii şerbi într-o perioadă îndelungată, în care perioadă până la terminarea răscumpărării, şerbii devenind clăcaşi, aceasta fiind denumită "soluţia Kiseleff", aplicată în Principatele Dunărene, dar care în realitate era soluţia lui Constantin Mavrocordat:1746 în Valahia,1749 în Moldova.

În ianuarie 1857, Alexandru II, numi un comitet cu caracter privat de consiliere a împăratului, care în august 1857, înaintă împăratului varianta a treia a lui Levşin, fără însă, să şi-o însuşească. Au mai venit şi alte propuneri, din partea nobilimii, astfel că se stabili un fel de consens, prin care fostul şerb era emancipat, plătea răscumpărare direct pro-prietarului pentru locul de casă, grădină, şi un mic lot, într-o perioadă îndelungată, prin muncă şi bani, adică devenea un clăcaş, şi dacă avea nevoie de mai mult pământ, bazat pe condiţiile pieţii, trata direct cu proprietarul. În ianuarie 1858, Alexandru al II-lea, rebote-ză Comitetul privat, numindu-l: Principalul Comitet. În aprilie 1858, el înfiinţă un depar-tament oficial pentru emancipare. Îşi alege un colaborator cu vederi liberale moderate, pe nume Rostovtsev, care fusese de la început unul din membrii Comitetului Privat, şi care pusese la punct o propunere de emancipare a şerbilor, sub forma a patru scrisori către îm-părat, pe care acesta le tipări şi le trimise Comitetului Principal spre studiu, amendare şi eventual însuşire. Comitetul Principal era compus în mod intenţionat din reprezentanţi ai nobilimii, în frunte cu un cunoscut reacţionar Orlov, pentu că Alexandru al II-lea era în fond un conservator, care în procesul emancipării şerbilor, nu avea de gând să distrugă Rusia, aşa cum o moştenise de la înaintaşii săi, şi care de aceea, crease acest corp de avi-zare, care avea rolul să exercite un fel de frână, prin împărat, asupra întregii operaţiuni, dacă şi-ar fi luat prea mare avânt, din cauza elementelor liberale din departamentul eman-cipării. Tot acest Comitet Principal, avea rolul ca odată ce acceptase emanciparea aşa cum urma să fie decretată, să devină, în calitatea sa reprezentant al nobilimii, forul unde urmau să se oprească toate plângerile unei nobilimi care, dacă nu se ţinea cont de părerea ei – şi care în fond era proprietarul pământului ce se ceda şerbilor – putea foarte uşor să treacă la încercări de lovituri de palat.

În februarie 1859, Alexandru al II-lea, înfiinţă un Comitet de Redactare, sub preşidenţia lui Rostovtsev, având patru subcomisii: economic, justiţie, administrativ, financi-ar şi 8 experţi, în total 36 de persoane. În departamentul emancipării, numi în calitate de Ministru adjunct, un alt vechi liberal, Milyutin, care colabora strâns cu Rostotsev. În fe-bruarie 1860, Rostovtsev muri. În locul său fu numit contele Panin. În noiembrie 1860, varianta redactată, fu înaintată Comitetului Principal, unde Marele Duce Constantin, fratele împăratului Alexandru al II-lea, fusese numit preşedinte în locul lui Orlov care era bolnav, aşa că Marele Duce asigură trecerea variantei originale redactate, fără mari schimbări, pe data de 7 februarie 1861. Redactarea avizată de Comitetul Principal este trimisă, Consiliului de Stat, pe data de 9 februarie 1861, cu următoarea recomandare:

"Aceasta este ceea ce doresc, cer şi comand".

Împăratul Alexandru al II-lea, prezidă prima şedinţă a Consiliului de Stat, după care prin şedinţe zilnice, acesta reuşeşte şă termine lucrarea pe data de 11martie. Edictul a fost apoi rescris de Filaret, Mitropolitul Moscovei, votat în Senat pe data de 14 martie, şi publicat şi citit în toate bisericile Rusiei pe data de 17 martie 1861.

A fost evenimentul capital din istoria Rusiei, care a determinat schimbări care au fasonat societatea rusească până la revoluţia bolşevică din anul 1917.

În acelaş timp, a fost şi elementul extern, capital, care a permis domnitorului Alexandru Ioan Cuza să realizeze reformarea Principatelor Unite Româneşti. Europa în întregime, toate cele 4 Mari Puteri: Anglia, Franţa, şi mai cu seamă Austria şi Turcia, nu puteau să se opună reformelor din România, pentru că ar fi însemnat să se opună în acelaş timp şi reformelor din Rusia, ceea ce ar fi fost o imposibilitate. Nici o altă ţară din lume nu avea o alcătuire socială, mai asemănătoare cu cea a României decât Rusia. În istoria predată în şcolile din România, se scot în evidenţă numai războaiele comune ruso-româ-ne, în contra Turcilor. Ar fi fost necesar să se studieze, mai în adâncime şi organizarea socială a Rusiei, atât de asemănătoare cu cea a României.

[modifică] Unirea Munteniei cu Moldova din anul 1859 şi "Paranteza Cuza" 1859-1966

Convenţia de la Paris din 1858 urma să devină lege constituantă odată cu alegerea noilor domnitori, pentrucă Convenţia nu acceptase unirea celor două principate. Adunarea electivă moldoveană la 9 ianuarie 1859, înainte de a trece la alegerea noului domn, redactează o rezoluţie în care la punctul al doilea declară:

"II) Adunarea electivă declară înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor că unirea principatelor într-un singur stat sub un singur principe strein dintr-o familie domnitoare europeană, cerută în un glas de divanurile ad-hoc în zilele vrednice de aducere aminte din 7 şi 9 oct. 1857, a fost, este şi va fi întotdeauna dorinţa cea mai vie, cea mai aprinsă şi cea mai obştească a naţiei române".

Alegerea noului domnitor în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, asupra căreia se convenise de mai înainte se face în unanimitate. În Muntenia, Vasile Boierescu, pe data de 24 ianuarie, la deschiderea şedinţei Adunării Elective, cere să se constituie o şedinţă secretă, ceea ce se aprobă. Apoi într-un discurs înflăcărat îl propune pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Valahiei. Aprobarea alegerii a fost făcută cu cel mai mare entuziasm. Cuza obţine de la Turci şi de la puterile garante, aprobarea alegerii sale, precum şi unirea administrativă prin contopirea ministerelor şi a adunărilor nationale.

Cuza ştia că domnia sa, dacă nu va fi consolidată repede, va fi de scurtă durată, pentru că fusese ales pe un termen de 7 ani, dar şi pentru că înainte de alegerea sa din Moldova din 9 ianuarie 1859, semnase un act prin care se declara de acord să abdice în favoarea unui prinţ străin dintr-o familie domnitoare europeană. Consolidarea domniei sale nu putea veni de la clasa politică, oligarhia care singură avea drept de vot, pentru că aceasta era angajată total pentru aducerea unui principe străin în scopul stingerii luptelor dintre diferitele facţiuni care doreau să promoveze propriul lor domnitor. Pentru acest motiv, pentru Cuza exista o singură cale: creerea şi aceasta repede, a unei noi clase de alegători care să-i fie devotată. De aceia el devine cel mai mare reformator al României introducând o serie de legi dintre care cele mai multe au rezistat până în ziua de astăzi.

Cuza care moştenise două ţări, pentru a-şi realiza programul său de reforme, tre-buia ca în primul rând să creeze un stat centralizat şi asta în condiţiile unei opozitii extrem de puternice din partea ambelor tendinţe care divizau clasa politică, în ceiace se va contura foarte repede, drept partidul conservator şi partidul liberal- radical. El avea de luptat nu numai cu opoziţia celor două partide, dar avea de luptat şi cu elementele fanari-ote, încuibate în administraţie, în clerul bisericesc şi mânăstiri, dar mai cu seamă cu men-talitatea de tip fanariot a întregului popor. La alegerea sa, el a beneficiat de faptul că ne fiind încadrat în niciunul dintre cele două partide care îşi disputau puterea, fiind un naţi-onalist şi un patriot, a fost candidatul ideal pentru săvârşirea ‘Unirii’, în jurul căruia toţi s-au putut ralia,dar pe care toţi îl considerau ca pe un element de tranziţie, al cărui rol trebuia să fie de ‘cât mai scurtă durată’ şi fără să schimbe nimic din structura existentă, după părerea conservatorilor şi tot de ‘cât mai scurtă durată’, ca să facă loc partidului liberal-radical, după părerea celorlalţi.

Moştenirea cea mai durabilă rămasă de la fanarioţi era în domeniul juridic. Principele Alexandru Ipsilante, îl însărcinase pe Mihai Fotino să redacteze o "Privilnicească condică", publicată în 1780. Atât Constantin C. Giurescu cât şi A.D.Xenopol, apreciază că această lucrare singură şi este de ajuns pentru a-i câştiga lui Alexandru Ipsilante un loc de frunte printre domnitorii români. În 1817 apare în Moldova din iniţiativa domnului Scarlat Callimachi, codul Callimachi, redactat de braşoveanul Christian Flechtenmacher, inspirat după codul austriac dar şi cu inspiraţie.din codul Napoleonean. În anul 1818, din dispoziţia lui Ioan Caragea, în Ţara Românească, apare codul Caragea, redactat de Nestor Craiovescu. Amândouă aceste coduri s-au utilizat fără întrerupere până în anul 1865, când au fost înlocuite prin codul civil al lui Cuza. Acest cod al lui Cuza este încă în vigoare în momentul de faţă şi nu a fost modificat esenţial nici măcar în perioada comunistă.

Cuza, încă din primele zile ale domniei sale a întreprins măsuri pentru separarea puterilor în stat, ceeace constituie premiza de bază a incoruptibilităţii sistemului juridic. În acest scop, cere şi obţine de la Adunarea electivă, legea Curţii de Casaţie, care a început să funcţioneze la 11 februarie 1860, cu judecători inamovibili. Curtea de casaţie a funcţionat până la reorganizarea justiţiei de către comunişti în prima jumătate a secolului XX. Mult mai greu a fost să extindă sistemul inamovibilităţii până la tribunale şi judecătorii, aşa că a procedat la extinderea inamovibilităţii judecătorilor, treptat, numai în măsura în care cadrele de judecători se desbărau de mentalităţile regimului absolutist fanariot. Legat de sistemul legal, Cuza introduce un sistem de măsuri şi greutăţi, oficializat şi uniform şi de aceia a rămas zicala din popor: ‘ocaua lui Cuza’. Tot Cuza este acela care înfiinţează Curtea de Conturi,care era destinată să curme corupţia în administraţia de stat. Curtea de Conturi funcţionează şi în prezent.El este cel care de fapt pune bazele ‘statului de drept’ din România modernă.

Un alt domeniu de activitate legislativă pentru Cuza l-a constituit, organizarea administraţiei locale, în scopul descentralizării puterii. În acest domeniu el a promulgat două legi, legea organizării comunelor şi legea organizării judeţelor. Aglomeraţiile omeneşti cu cel putin 500 de locuitori, deveneau comune care aveau în grija lor, întreţinerea bisericilor, şcolilor, asistenţa socială, igiena publică şi poliţia locală. Comunele erau conduse de consilii alese în baza unui sistem censitar şi un primar numit de guvern dintre cei aleşi. Judeţele erau compuse din plase,conduse de un Pretor; alegerea la nivel de plasă, se făcea tot censitar dar censul era cel de la nivelul adunărilor elective. Dintre cei aleşi la nivel de plasă se alegeau câte doi delegaţi de fiecare plasă care forma consiliul judeţean şi dintre care se alegeau un număr de trei membri ai unui comitet permanent care conduceau treburile judeţului şi care aveau în fruntea lor pe prefectul numit de guvern. Organizarea pe plase s-a menţinut până la adoptarea votului universal, dar unele instituţii care depinseseră de plase şi care era necesar să continuie să fie aproape de populaţie, cum au fost Ocoalele Agricole şi Silvice s-au menţinut până după al doilea război mondial.

Astăzi primarul este ales de popor şi este reprezentantul statului în teritoriu, dar prefectul ocupă funcţia prin concurs. Chiar dacă acum votul este universal şi numai este censitar, expresie a progresului democratic, totuşi organizarea pe comune şi judeţe a lui Cuza, îmbunătăţită în cursul timpului a rezistat peste veacuri pentru că a reprezentat de la începutul ei, saltul de la organizarea feudală, la organizarea modernă a administratiei locale. Un stat modern, care prin definiţie are drept scop să servească şi să protejeze pe toţi cetăţenii este costisitor. Aşa că Cuza pentru a spori veniturile statului era nevoit să lărgească baza de impozitare şi ca atare nu putea lăsa în afara circuitului economic, cea mai mare avere străină care erau mânăstirile închinate la alte aşezăminte bisericeşti din afara ţării, din Grecia şi din Ierusalim.

Conflictul cu Biserica Ortodoxă, a fost deschis de la începutul domniei, încă din 1860, deoarece acesta era bastionul cel mai puternic al fanariotismului întrucât aproape toţi egumenii mânăstirilor erau greci şi întrucât cultura grecească ortodoxă în perioada fanariotă înlocuise în mare parte cultura bisericească slavonă, aşa că înoirea culturală românească în şcoli şi în biserică era împiedicată de rezistenţa bisericii tradiţionale, tribu-tară formelor străine şi îngheţată în timp şi mai cu seamă atârnată din punct de vedere ideologic şi cultural, administrativ, financiar şi erarhic de Patriarhia de la Constantinopol. Aceasta stare dura din anul 1359 în Valahia şi din anul 1387 în Moldova şi nu fusese alterată cu nimic în timpul stăpânirii Turcilor, care întotdeauna s-au sprijinit, şi din această cauză au sprijinit patriarhiile din Constantinopol şi Ierusalim.Lucrurile s-au complicat şi mai mult în timpul protectoratului Rusiei din secolele XVIII şi XIX, întrucât biserica ortodoxă grecească era aliata naturală a Rusiei în Ţările Româneşti.

Cuza prin faptul că a introdus legea şi în cuprinsul stăpânit de mânăstiri, precum organizarea comunelor din satele de pe domeniile mânăstireşti, reglementări între clăcaşii mânăstirilor şi mânăstiri şi restul legilor înoitoare care introduceau morală, disciplină şi economia, a determinat biserica moldoveană să se declare în stare de "profundă revoltă" încă din anul 1860. Mitropolitul prin cărţi de afurisenie, îndemnă poporul la nesupunere.

Atunci când în 1863, Cuza pune în aplicare legea secularizării averilor mânăstireşti, Patriarhia din Constantinopole se raliază la biserica naţională şi îndeamnă poporul la nesupunere. În anul 1864 conflictul cu biserica ortodoxa natională şi Patriarhia din Constantino-pole se transformă în război religios. Cuza pentru că introdusese calendarul gregorian în locul celui iulian, a fost acuzat de Patriarhia de la Constantinopole că doreşte să schimbe religia Greco-ortodoxă a ţării cu religia Catolică. În anul 1865, Cuza răspunde prin votarea legii autocefaliei bisericii naţionale româneşti, ceeace provoacă cea mai gravă infruntare dintre Cuza şi biserică, dar în acelaş timp îi şi pune capăt.

Toate aceste reforme din domeniul bisericii ortodoxe române, nu au pregatit trecerea la catolicism aşa cum pe nedrept era acuzat, dar cu siguranţă că, împreună cu reforma agrară au pregătit în mod decisiv calea care ducea la independenţa de stat a României. Reformarea bisericii româneşti, care dăinuia din anii 1359 în Muntenia şi din 1387 în Moldova, a pregătit calea pentru reforma agrară, reforma de bază a lui Cuza. Reforma agrară, este reforma de bază a lui Cuza întrucât a fost destinată combaterii suprapopulării, care dacă nu era rezolvată la timp, putea să distrugă toate rezultatele obţinute de poporul român pe cale evolutivă,dintre care cea mai importanta era‘Unirea’. Secularizarea averi-lor mânăstireşti, a procurat o bună parte din suprafaţa de pământ necesară împroprietăririi ţăranilor. Dar nici n-ar fi fost de conceput să se exproprieze moşiile boierilor, în timp ce proprietăţile mânăstirilor ar fi rămas neatinse.

Cuza Vodă care reprezenta curentul înoitor din comunitatea românească contemporană unirii s-a izbit din primul moment al domniei de rezistenţa Adunărilor elective. Din această cauză în cei trei ani cât a durat până la unificarea Adunărilor elective a fost nevoit să schimbe 8 guverne în Moldova şi 9 guverne în Muntenia. Pe data de 24 ianuarie 1862, primul guvern unificat, al Principatelor este format, având drept prim ministru pe Barbu Catargiu, un guvern conservator, expresie a majorităţii parlamentare conservatoare. Dar lucrurile nu s-au îmbunătăţit nici după ce s-a creiat un guvern şi o adunare uni-ficată. În sesiunea parlamentară 1862/63, Cuza Vodă înaintează Adunării un număr de 68 de proiecte de lege, din iniţiativă domnească, dar primeşte înapoi adoptate de Adunare doar 7, dintre care numai 5 au fost sancţionate şi promulgate, din cauză că celelalte 2 fu-seseră alterate substanţial. Guvernul conservator al lui Barbu Catargiu, atacă prevederea din Regulamentele Organice prin care li se dăduseră în proprietate ţăranilor: locul de casă, grădina şi via şi în folosinţă teren arabil în Muntenia 3 pogoane şi în Moldova 1,5 fălcii. El dorea să le retragă ţăranilor dreptul de folosinţă asupra terenului arabil. Pe data de 24 ianuarie 1862, Barbu Catargiu, după ce abia părăsise Adunarea unde tocmai se pronunţase în favoarea retragerii dreptului ţăranilor de folosinţă a terenului arabil, care fusese acordat de Regulamentele organice, este asasinat sub clopotniţa Mitropoliei, în condiţiuni care nu au fost elucidate nici până în prezent.

Cuza Vodă, profitând de tulburarea produsă de asasinarea lui Barbu Catargiu, care implicit antrenase slăbirea guvernului conservator, salvează dreptul de folosinţă al terenului arabil acordat de Regulamentele Organice ţărănimii, opunând dreptul său de veto şi numeşte un guvern minoritar care făcea parte dintr-un restrâns număr de deputaţi, un grup de centru, având drept prim ministru pe N Kreţulescu. Şi acest guvern capătă vot de blam pe data de 18 februarie 1863. La 14 octombrie 1863, Cuza Vodă numeşte pe M. Kogăl-niceanu să formeze noul guvern cu miniştri din afara Adunării. La 3 noiembrie 1863, se deschide sesiunea parlamentară. Cuza Vodă înaintează proiecte de legi care sunt votate de adunare cu amendamente aşa că domnitorul nu le sancţionează. La 12 noiembrie un ziar din Franţa publică un proiect de constituţie care să întregească Constituţia existentă acordată de Comisia de la Paris; această iniţiativă are darul să neliniştească Adunarea electivă care reacţionează cu ocazia răspunsului la mesajul tronului din 20 noiembrie 1863, atacând prin C.A.Rosetti din nou pe M. Kogălniceanu dar şi pe Vodă Cuza. Din punct de vedere constituţional, evident opozitia majoritară din Adunarea electivă, era în-dreptăţită să protesteze în legătură cu modul neconstituţional în care erau formate guver-vernele, dar având în vedere baza electorală de numai 3-4.000 de alegători dintr-o singură clasă socială, a boierilor, care aleseseră pe deputaţi şi care pretindeau să facă legi pentru o populaţie de cca. 5.000.000 locuitori, nu exista nici-o indoială că Vodă Cuza era mai îndreptăţit decât Adunarea electivă, să ţină seama de opinia publică şi să nu admită dominaţia unei oligarhii, produsul artificial al unei legiuiri necorespunzătoare. În acest context politic, un grup de 7 deputaţi de centru în cap cu I. Docan, la 13 martie 1864, înaintează o moţiune de blam în contra guvernului cu intenţia evidentă de a creia o criză de guvern ca-re ar fi permis,domnitorului să acţioneze în sensul dizolvării Adunării şi apoi să schimbe constituţia şi legea electorală în sensul lărgirii bazei de votanţi, pentru a obţine o Adunare legiuitoare reprezentând mase mai largi din cadrul populaţiei. Majoritatea formată din conservatori şi liberalii-radicali, care sesizaseră intenţia lui Vodă Cuza, nu au căzut în capcana întinsă de I. Docan şi resping moţiunea de blam în contra guvernului.

Încurajat de faptul, că părea evident că Adunarea electivă nu dorea să se lase dizolvată, M. Kogălniceanu depune la Adunarea electivă, pe data de 16 martie 1864, proiectul legii rurale. În linii mari proiectul de lege prevedea împroprietărirea ţăranilor pe ‘pogoanele legiuite’, adică în virtutea aşezămintelor agrare din 1851, care difereau de suprafeţele de pământ pe care le aveau în folosinţă efectiv, acestea din urmă fiind mai mici poate chiar cu jumătate şi care deci trebuiau să fie întregite până la nivelul ‘pogoa-nelor legiuite’ acolo unde era cazul; ’pogoanele legiuite’ se calculau în funcţie de numărul vitelor trăgătoare ale familiei de ţărani şi în funcţie de regiune. Ţăranii erau declaraţi eliberati de toate sarcinile feudale (dijmă, clacă, etc.) Se propunea o despăgubire a proprietarului de către ţăranul beneficiar al împroprietăririi, plătibilă în 20 de ani şi cu o do-bândă de 5%. Adunarea electivă obţine amânarea cu aproape o lună până la 13 aprilie, motivând că nu este întrunit cvorum-ul necesar discuţiilor, iar M.Kogălniceanu întrebuin-ţează acest interval de timp pentru a face publicitate largă proiectului de lege, prin publicarea lui în Monitorul Oficial, mergând până acolo încât este citit de preoţi in bisericile de la sate.

La data repunerii pe rol a propunerii de lege agrară, pe data de 13 aprilie 1864, M. Kogălniceanu se adresează Adunării elective cu următoarele cuvinte:

"Am venit în această adunare şi am zis că dacă ea tratează această cestiune ca o cestiune de avere, noi, ca Români o vom primi, o vom trata azi, mâine, în sfârşit până vom fi pe aceste bănci, ca o cestiune naţională, o cestiune din cele mai mari de la care depinde toată avuţia, independenţa şi forţa acestor 5 milioane de Români ce locuiesc în această ţară şi pe care dumneavoastră îi priviţi ca pe nişte paria".

Comisia raportoare, foarte puţin impresionată de apelul patriotic al lui Kogălniceanu şi care era formată din: L.Catargiu, D. Cornea, Ion Ghica, C. Cretulescu, I.C. Brătianu, raportor fiind Vasile Boerescu, propune împroprietărirea ţăranilor cu suprafeţele pe care le aveau efectiv în folosinţă şi nu cu pogoanele legiuite, ceiace reducea suprafaţa la cca. 4 pogoane de familie, adică la 1/2 din pogoanele legiuite şi uniform 4 pogoane la toate fa- miliile. Deasemenea se propun alţi termeni de despăgubire pe care moşierii trebuiau să le primească şi garanţia statului privind despăgubirile. Liberalii-radicali, depun propriul lor proiect de lege ceiace însemna că nici ei nu erau de acord cu proiectul guvernamental. M.Kogălniceanu face o încercare de conciliere, dar în chestiunea principală, a suprafeţei ce trebuia împroprietărită el le spune deputaţilor :

"Faceţi împroprietărirea şi de vreţi să vă binecuvinteze ţara întreagă […] nu intraţi cu prăjina în ogorul ţăranului […] nu măsuraţi […] Nu luaţi nimica din mâna ţăranului. N-aveţi dreptul".

Opoziţia – majoritatea formată din conservatori şi liberalii-radicali – propun o moţiune de blam. Kogălniceanu mai face o ultimă încercare şi propune votarea legii agrare si votul de blam guvernului în acelaş timp, dar opoziţia majoritară se menţine numai la votul de blam dat guvernului. Gh. C. Costaforu îi spune lui Kogălniceanu că dacă vrea să fie "un rege al ţăranilor", atunci îi trebuie un parlament care să-l susţină. Camera de acum, cu riscul de a fi "înegrit" cu epitetul de "oligarhic" îi va da numai un vot de blam; rezultatul votului: 63 pentru blamarea guvernului si 36 contra.

A doua zi, 14 aprilie guvernul nu se prezintă la Adunarea electivă şi deputaţii majorităţii plini de speranţă că guvernul M. Kogălniceanu, în urma votului de blam, va cădea şi va fi înlocuit cu unul nou, au surpriza să audă, pe data de 15 aprilie, când Kogălniceanu vine la Adunarea electivă, mesajul de prorogare al şedinţei următoare a Adunării pe data de 2 mai,datorită sfintelor sărbători ale Paştelui. Pe data de 2 mai Kogălniceanu vine la Adunare şi propune votarea legii electorale, dar Adunarea electivă refuză să lucre-ze cu un guvern căruia îi dăduse vot de blam. Având în vedere tumultul creiat de propu-nerea votării legii electorale, Kogălniceanu citeşte mesajul de dizolvare a Adunării elective semnat de domnitor. Prin acest mesaj de dizolvare a Adunării elective Cuza Voda a dat lovitura de stat, de care avea nevoie pentru a reforma Constituţia şi pentru a democra-tiza Adunarea deputaţilor naţiunii româneşti. Tot pe aceiaş dată de 2 mai 1864 s-a pecetluit "coaliţia monstruoasă" dintre partidul conservator şi liberalii-radicali, care avea drept scop răsturnarea lui Vodă Cuza.

Pe data de 4 mai, Cuza publică un decret prin care revizuieşte legea presei din 1 aprilie 1862, în sensul că nici un ziar nu poate apărea fără autorizaţia guvernului şi deasemenea introduce interzicerea criticării unor instituţii de stat şi bisericii. Consecinţa este că în foarte scurt timp, presa opoziţiei îşi încetează apariţia. Imediat după aceasta,Cuza supune noua constituţie care purta titlul de "Statutul desvoltător al Convenţiei de la Paris", pe scurt "Statutul lui Cuza" şi legea electorală, unui plebiscit. În noul act se adoptă sistemul bicameral pentru ca Cuza Vodă să poată controla Adunarea legislativă printr-un Se-nat în care sunt 64 de senatori numiţi de domn şi 9 senatori de drept. Adunarea legislativă era compusă din 160 de deputaţi aleşi, este drept censitar, dar cu un cens foarte mic mai ales la sate care a permis ca la plebiscitul prin care a fost aprobat ‘Statutul’ să se prezinte 754.148 cetăţeni care au votat astfel : 682.621 pentru, 1.307 contra şi 70.220 abţineri. Ini-ţial, Statutul, nu permitea interpelarea şi tragerea la răspundere a miniştrilor,dar în mesa-jul de deschidere al noii Adunări din 5 decembrie 1865, Cuza restituie aceste drepturi A-dunării legislative. Astăzi un regim politic care foloseşte măsuri dictatoriale pentru a da majorităţii populaţiei drepturi politice, uzurpate de o oligarhie, dar fără vărsare de sânge se numeşte, o ‘dictatură benevolentă’, sau aşa cum o numea P.P. Carp în epoca imediat următoare: ‘cezarism’ (Discursuri,1868-1888, I,Bucuresti, 1907, p. 26-27).

Iniţiativa legislativă, prin Convenţia de la Paris, era apanajul domnitorului, aşa că în fapt, lovitura de stat a lui Cuza, este o lovitură de stat numai după concepţiile noastre din ziua de astăzi, pentru că în realitatea de atunci, dizolvarea Adunării elective în vede-rea fie a unor noi alegeri după vechea lege electorală, fie în scopul adoptării unei noi legi electorale pe care Adunarea electivă nu voise a o discuta şi care deci era supusă unui plebiscit, era deasemenea apanajul domnitorului. Mai mult decât atât, înainte de dizolvarea Adunării elective,dominată de "oligarhia turbulentă", aşa cum o botezase Cuza, aceasta votase legea prin care se înfiinţa Consiliul de Stat, propus de Cuza, al cărui preşedinte era chiar domnitorul, care avea menirea de a redacta proiectele de legi în vederea depunerii lor la Adunarea electivă. Legea Consiliului de stat a intrat în vigoare la 2 iulie 1864.

În fapt sistemul politic în spre care Cuza impingea România, era sistemul demo-craţiei de tip prezidenţial, aşa cum este astăzi cel din Statele Unite, în care un preşedinte ales pe 4 ani, este şeful executivului (prim ministru) în acelaş timp fiind şi şeful statului (preşedinte), sistem care semăna cu situaţia lui Cuza, ales pe 7 ani în loc de 4, dar care în loc de titlul de preşedinte purta titlul de Prinţ. Totdeodată trebuie subliniat că sistemul electiv al şefului statului este sistemul tradiţional al românilor, sistemul ereditar introdus în România odată cu înscăunarea dinastiei de Hohenzollern, fiind o cotitură faţă de obiceiul pământului românesc, legea nescrisă românească.

Legea agrară conform cu ‘Statutul lui Cuza’, nu mai are nevoie de aprobarea Adunării elective, aşa că ea este promulgată de Cuza pe data de 14 august 1864.El devine deci singur responsabil pentru această lege în faţa istoriei. Prin această lege Vodă Cuza desfi-inţează clasa moşierilor cu sânge albastru sau moşierimea aristocrată şi deschide calea pentru ascensiunea moşierimii, burghezie rurală, întrucât toate legăturile de tip feudal dintre ţărănime şi moşierime din punct de vedere legal sunt curmate. De la această dată înainte legea cererii şi a ofertei – subliniez, in cadrul pieţii locale – are cea mai mare pu- tere asupra vieţii ţăranului şi deasemenea – subliniez, locul pe care i-l conferă inteligenţa sa nativă – determină în mod absolut locul său în cadrul noii comunităţi româneşti. Ca o consecinţă Vodă Cuza este responsabil pentru structurarea ţărănimii în două clase: cei care posedă (chiaburii) şi cei care posedă foarte puţin sau nu posedă nimic. Chiaburii sunt de fapt unităţile familiale economice, care au crescut boi de muncă din rasa sură de stepă, i-au înjugat la plug şi au transformat caracterul poporului român din şerbi a căror principală unealtă era sapa, în mici întreprizători cu o productivitate, cu cunoştinţe agricole şi de piaţă capitalistă, infinit superioară faţă de şerbi şi care ca atare îşi cereau dreptul la o viaţă mai bună şi la un loc în societate pe măsura capacităţii lor. Cuza are marele merit că a fost în stare să înţeleagă schimbările petrecute în comunitatea românească şi prin legea agrară, el este acela care reformează structura de proprietate, dând o formă legală, unei situaţii de fond, creată de evoluţia biologică a poporului român. Alte reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza sunt: îmbunătăţirea armatei, îmbunătăţirea învăţământului, conce-sionarea căilor ferate, abrogarea pedepsei capitale, inviolabilitatea persoanelor şi a locuinţelor, pe care nu le voi dezvolta, pentru că ele au fost studiate în multiplele lucrări istorice despre Cuza şi epoca sa, toate fiind de o importanţă capitală în evoluţia poporului român.

În luna iunie 1864, după ce pe data de 21 mai, obţinuse rezultatul plebiscitului menţionat mai sus, asupra Statutului, Vodă Cuza face o călătorie la Istambul pentru a obţine aprobarea Sultanului, suzeranul Principatelor Unite şi pe baza acestei aprobări, acordul puterilor garante. Primirea care i s-a făcut a rămas memorabilă. Pe lângă aprobarea pentru toate reformele sale, în plus i s-a dat învoirea ca pentru toate reformele cu caracter intern să nu mai ceară aprobare de la Sublima Poartă sau de la puterile garante. Iată cum exclamă Xenopol, la p.321 din volumul: Războaiele dintre Ruşi şi Turci.â

"Ce minunată este puterea ideilor ! Unirea pe care românii o îndeplinise <ră> în contra voinţei turcilor, învinsese până şi cerbicia sultanului, şi acesta, care mai înainte era ca un Dumnezeu pentru domnii români, primindu-i numai cât să-i sărute papucul, acuma nu se considera dezonorat a vorbi şi a trata cu domnul român, ca cu un om de o potrivă".

Nu putem şti ce ar mai fi realizat Prinţul Alexandru Ioan Cuza pentru binele României, dacă "monstruoasa coaliţie" dintre conservatorii lui Lascăr Catargiu şi liberalii-radicali ai lui Ion C. Brătianu, nu ar fi intervenit schimbând cursul istoriei printr-o lovitură de palat, care în noaptea de 22-23 februarie 1866, la ora 4 dimineaţa, l-a silit pe Prinţul Alexandru Ioan Cuza să abdice. Locul său a fost luat de o locotenenţă domnească compusă din: generalul Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu şi colonelul Haralamb. Cuza s-a expatriat, trăind în diferite oraşe europene, Paris, Viena şi a murit ca urmarea unei conges-tii cerebrale în anul 1873 la Heidelberg. El nu a fost uitat de români – a fost chiar ales deputat în Oltenia – dar a refuzat să se înapoieze în ţară, pentru a nu creia probleme Prinţului Carol I. În volumul, Putere politică şi democraţie în România 1859-1918, editura Albatros 1995, la p.73-74, domnul Apostol Stan, raportează un episod, petrecut numai la 3 ani după lovitura de palat prin care Cuza fusese răsturnat şi Carol I fusese adus în ţară de Ion C. Brătianu, adică la 28 ianuarie 1869, după cum urmează, citez :

"Ion C. Brătianu ceru lui Carol I, reintrarea în legalitate, adică o formaţiune ministerială concordantă cu structura politică a Camerei. Avertiza că în caz contrar, situaţia internă a ţării s-ar deteriora, ajungând la o ‘catastrofă’. Carol I, dimpotrivă devenise adeptul unui model de guvernare dominat de elementul pacinic şi chibzuit. Înfruntând ameninţările lui Ion C. Brătianu şi conştient – cum îl avertizase pe acesta – că un Hohenzollern nu putea fi răsturnat ca un principe "parvenit", aluzie la modul în care fusese îndepărtat Cuza Vodă – Carol I dizolvă Camera decretând alegeri în martie 1869."

O situaţie "copie xerox", cu cea înfruntată de Cuza în 1864, în care acesta fusese nevoit să dizolve Adunarea electivă dominată de o "oligarhie turbulentă", să introducă o lege electorală care să lărgeasca baza electorală de la 4.000 de votanţi, la impunătoarea cifră de 754.148 cetăţeni, atâţia câţi votaseră în plebiscitul lui Cuza. Diferenţa era că acum Carol I, în baza legii electorale introdusă de Cuza, avea posibilitatea să dizolve un parlament şi să recurgă la consultarea populaţiei, ceiace Cuza nu putuse să facă întrucât nu avusese la dispoziţie legea electorală pe care Carol I, o moştenise de la Cuza, dar pe care acesta a trebuit s-o creeze.

Este poate nimerit a compara opera politică înfăptuită de Vodă Cuza în România din timpul domniei sale (24 ianuarie 1859-22 februarie 1866) cu prima celulă vie care a apărut în univers, din care evolutiv, apoi s-au născut toate formele de viaţă, care au apărut şi rând pe rând au dispărut, dar care toate, formele de viaţă care există astăzi se trag sau îşi au origina în celula vie primordială. Toate reformele lui Cuza, de la cele mai mărunte, până la opera sa cea mai nepieritoare: reforma agrară, au stat la baza tuturor escaladărilor culturale şi civilizatorii pe care poporul român le-a înfăptuit în cursa sa de a ajunge din urmă popoarele care se aflau pe o treaptă de civilizaţie, şi culturală, superioară românilor.

Cât priveşte "parvenitismul" Prinţului Alexandru Ioan Cuza, vom arăta, pentru ca cititorul să poată judeca singur, ceea ce Octav-George Lecca, în cartea sa, Familiile Boiereşti Române, p.251. Libra, Bucureşti, 2000, ne transmite cu privire la familia Cuza. Ea, provenea dintr-o familie bizantină din sudul Balcanilor, întrucât în acea regiune, în secolele XIII-XIV, trăiau Cavalerii Cuzi, care s-au distins în luptele purtate de armatele bi-zantine. În Moldova, în 1716, este pomenit spătarul Cuza, care fusese spânzurat de domnitorul fanariot, Mihai Racoviţă, pentru vina că eliberase din închisoare pe fii săi, închişi din ordinul domnului, din cauză că erau partizani ai Sfântului Imperiu. Unul din fii spăta-rului spânzurat Cuza, pe nume Arghirie Cuza, sub alt domn, ajunsese la demnitatea de mare spătar. Fiul lui Arghirie Cuza, Ioan Cuza, ajunsese deasemenea mare spătar în Moldova. Ioan Cuza, a fost şi el executat, dar prin tăierea capului, în anul 1778, din ordinul domnitorului Constantin Moruzi, pentru "viclenie". Fiul lui Ioan Cuza, cel executat de Moruzi, a fost Nicolae Cuza, căminar. Fiul lui Nicolae Cuza, pe nume, Ioan Cuza, a fost şi el spătar în Moldova şi este tatăl Prinţului Alexandru Ioan Cuza. Mama prinţului Alexandru Ioan, Sultana, a trăit până la vârsta de 80 de ani şi a murit în anul 1865, când fiul dânşii, era încă prinţ al Principatelor Unite.

Pentru comparaţie, reproduc, începuturile dinastiei Hohenzollern, din lucrarea istoricului Edmond Taylor, The Fall of the Dynasties, Dorset Press, New York, 1989, p.141, următorul pasaj:

"Hohenzollernii fuseseră o familie de conţi feudali, a cărei baştină din Suabia nu se afla departe de aceea a Habsburgilor. În secolul XV, ei au urcat mai multe trepte în erarhia feudală, devenind Margrafi (Prinţi) de Brandenburg în Germania de nord. Conversiunea lor la credinţa reformată, le-a adus ca răsplată, teritoriile coloniale, care până la urmă au dat numele lor regatului lor ereditar: în 1525 un Hohenzollern a secularizat (noi am zice eliberat), pământurile Cavalerilor Ordinului Teutonic, şi le anexară la domeniile lor ca Ducatul ereditar al Prusiei."

Pe lângă multe alte legende cu privire la scurta domnie a lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), create de poporul român, a străbătut peste veacuri până la autorul acestei lu-crări, prin intermediul profesorului meu de istorie, de la liceul Mânăstirea Dealului, Alexandru Vasilescu, un catren, care arată popularitatea de care s-a bucurat acest mare reformator şi după moarte:

"Mă-nvinseşi Cuzo, vai mie!
Om mort cu putere vie,
Pe când eu, O! crudă soartă!
Om viu, dar cu putere moartă!"

Nu aş putea să precizez la care dintre duşmanii lui Cuza se referea catrenul de mai sus, dar aproape că nu are importanţă, pentru că erau atât de mulţi, încât catrenul de mai sus, li se potriveşte, tuturor celor care i-au urmat.

Reproduc ceea ce Regele Carol I, a consemnat în Memoriile…( pp. 272,273) sale, cu privire la funeraliile predecesorului său, domnitorul Alexandru Ioan Cuza:

"La moşia Ruginoasa, nu departe de Iaşi, se face înmormântarea principelui Cuza, cu toate onorurile militare şi altele; din ordin de sus ministrul de război şi doi aghiotanţi princiari au luat parte la ceremonia funebră, iar principele Carol a trimes principesei Cuza condoleanţele sale într-o scrisoare scrisă de mâna sa.[…] mai ales ţăranii, care n-au uitat că principele Cuza i-a improprietărit, au alergat cu miile spre a lua parte la această ceremonie…" .

▲ Începutul paginii.

Această lucrare a fost eliberată în domeniul public de către deţinătorul drepturilor de autor.