Fragment (George Coşbuc, 2)

 
În vale văd căscioara cu streşină de brad;
Aud, tîrziu prin noapte, pîraiele ce cad
Cu vuiet de pe dealuri; şi-ntinsele păduri
În cor îşi cîntă doina, cu zeci de mii de guri.
Acum un trăsnet frînge cu hohot repetat
Un brad din faţa casei.

De vuiet deşteptat
Tresar şi-n chinul spaimei fiorii mă cuprind
Că nu te văd prin casă. Dar iată, vii zîmbind,
Şi caldă-ţi simt suflarea, pe-obrazul rece-al meu.
— „De ce să-ţi fie frică? E sfîntul Dumnezeu
Din cer, şi-acum vorbeşte cu brazii pe pămînt
A lui e şi furtuna, şi-a lui, iubite, sînt
Şi brazii. Şi nu face el rău la ce-i al lui...”
Parcă ştiam eu asta, şi nu-ndrăzneam s-o spui!
De ce să-mi fie frică?

Te pleci şi mă dezmierzi;
De drag, o, dragă mamă, mă afli şi mă pierzi
Din ochi; îmi iei o mînă şi-n mîna ta o strîngi
Şi-mi faci cu dînsa cruce pe piept, şi parcă plîngi.
Iar azi tu plîngi într-una... Ori poate-aşa cred eu,
Căci azi tu-mi eşti departe, şi tu, şi Dumnezeu!
(1896)