Fragment (George Coşbuc, 1)

Ea nu-i închide uşa, nu-l prinde de vestmânt,
Nu-l roagă şi nu-i cade cu hohot la picioare
Să-i zică : — „Stai, iubite !" Nu cată plângătoare
În ochii lui —

Năvalnic afară bate vânt,

De-al fulgerelor vuiet văzduhurile tună,
Dar dânsul vrea să iasă prin noapte şi furtună,
S-alerge fără ţintä, nebun, un om pribag,
Să fugă, să se ştie departe de-acest prag
AI casei locuite de cea mai rea femeie !
Nu-şi ia nici ziua bună, nu-i vrednic să-i deie
Nici mâna, căci pierirea e-nchisă-n mâna ei;
Nu vrea să-i vadă ochii sălbatici şi mişei!
Femeie e şi dânsa ! Gândirea-i e infamă,
Înşală, şi-i soţie, ea minte, şi e mamă !
A fost un mizerabil, efemeiat poet
Cel ce-a creat legenda lui Crist din Nazaret —
Pe-un Dumnezeu să-l nască satan ! E blasfemie
Să crezi în întruparea lui Crist dintr-o Marie !
Şi dacă e să credem poeţii pe cuvânt,
O dat-a fost ea numai Marie pe pământ,
Dar ea de milioane de ori e Magdalenă !
Vampir, când te iubeşte, şi-n ura ei, hienă —
Un demon !

El năvalnic a pus picioru-n prag.

Atunci din ochii veştezi de dornicul lui drag
Tăcând a şters femeia o lacrimă cu iia.
Şi el, el a vâzut-o ! Şi-n pieptul lui mânia
O clipă şovăieşte, rămâne-ncremenit—
Şi cum deştepţi din leşin pe om, când l-ai izbit
Puternic d-un perete, aşa era ! Colosul
De gânduri, la privirea femeii, s-a topit!
Şi galben la picioare-i s-aşterne furiosul.


L-a pironit acolo un strop, un singur strop
Când n-a putut tot cerul cu-ntregul potop !