Flăcări potolite

E cald. De drum îndelungat
Picioarele de-abia-l mal ţin,
        Şi-i cale până-n sat!
El e flămând şi e-nsetat
        Şi-i slab, că e bătrân.

Tot dă către fântână zor.
Sub tei, la margine de drum,
        S-oprise pe răzor,
Aici la loc răcoritor
        Sfârşit stătea acum.

Pe-acelaşi drum de soare plin,
Să se ridice, şi-a crezut
        Că moare-n câmp aici,
Ca prins de friguri şovăi
        Şi-n urma a căzut.

Nevasta i-a murit; Şi-apoi
I-a ars şi casa; i-a trăsnit
        Deodată patru boi.
Trăia la praguri, şi-n nevoi
        Că-n urmă-a-nnebunit."

—„Nebun, din ce?" — „Cuvântul meu
Şi-al altora, e zvon prin sat ;
        Dar ştie Dumnezeu!
Din multe toate, — zic şi eu,
        Dar, urma, din băiat."

— „Era mişel?" — „Ba nu, deloc ;
Dar singur el a tot zorit
        Să-şi bage capu-n foc:
S-omoare p-un flăcău la joc.
        Şi-i dus de-atunci, fugit."
  
—„E dus de-atunci... Dar ce-au avut?"
— „O fată... vezi, că n-are rost
        Să spun de la-nceput.
Nimicun... ei!... şi ce-a făcut
        Destul de rău a fost.

De frica ocnei s-a răznit,
Şi-i dus de-atunci. Mai ştiu şi eu!
        Aşa i-a fost menit.
Dar bun băiat! De-o fi murit,
        Să-l ierte Dumnezeu."

Şi-au dat bineţe şi-au tăcut.
Străinul parcă se gătea
        Să plece,şi-ar fi vrut
Să fugă dac-ar fi putut —
        Şi sta şi se gândea.

Într-un târziu el a-ntrebat,
Privind aşa pe deal, răzleţ:
        —„Departe-i până-n sat?
Să nu vă fie cu bănat:
        Întreb, că sunt drumeţ."

— „Când eşti voinic, ţi-e dealu-ntins
Ca şesul ici... dar pentru noi
        E drum cu dinadins."
Şi-au stat tăcuţi, că i-a cuprins
        O jale pe-amândoi.

Şi iarăşi a-nceput cuvânt
Străinul, tremurat şi rar,
        Uitându-se-n pământ:
— „Am mai umblat pe-aci...dar sânt
        Amar de ani, amar!

Ştiam şi oameni..." El şi-a dus
Pe tâmple mâna-ngândurat:
        —„Şedea pe vale-n sus
Ion al Anei... cicä rus
        Din moşi; l-or fi-ngropat?"
 
— „Ion al Anei... L-ai ştiut
E mort de-un veac! Şi bun creştin,
        Tot cinste ne-a fäcut.
Dar multe, Doamne, l-au bătut
        I-a fost paharul plin."

—„Era bogat?" — „Era. şi-a fost
Cuminte om ; dar nu ştiu cum,
        Aşa i-a mers de prost.
E rău, când anu-ntreg ţi-e post,
        Şi masa când ţi-e-n drum.

Străinul parcă n-auzea
Cuvintele ; pe gânduri dus,
        Sta piatră şi tăcea.
Deodată, parcă făr-a vrea,
        Ridică ochii-n sus.

—„Nepoată ţi-e?" Şi-a arătat
Spre fată. — „Cresc copii si eu.
        E mă-sa colo-n sat,
Dar e rămasă de bărbat
        Şi-i tânără, şi-i greu!

Sunt văduv de vro zece ani,
Iar fata mea — mai bine-mi dau
        Averea la golani!
Când faci copii, îţi faci duşmani,
        C-atâta minte au!"

E gata moşul de plecat,
Şi spre străin întors apoi:
        —„Ţi-e drumu-ndelungat,
Şi-i noapte. De n-ai gazdă-n sat,
        Să vii să dormi la noi..."

—„Că n-am... dar uite, nu e vânt
Şi-i cald. Sub cap o mână pui,
        Dorm colea, pe pământ.
Îţi mulţumesc!" — „Păi, Dormnul sfânt
        Te poarte-n paza Lui!"


El trist privind in urma lor
Cum se duceau spre sat grăbiţi,
        Rămase gânditor
Şi frânt ca oamenii când mor,
        Cu ochi încremeniţi.

Când i-a pierdut din ochi, voi
Să se ridice, şi-a crezut
        Că moare-n câmp aici,
Ca prins de friguri şovăi
        Şi-n urma a căzut.

Târziu detot s-a ridicat,
Şi ochii-i se facură grei
        Ca celuî îmbătat —
Şi spre fântână s-a plecat
        Privind în fundul ei.

Apoi el scoase tremurând
Din traista-i un cuţit de-oţel,
        Şi, dus aşa de-un gând,
Strângea cuţitu-n pumn, câtând
        Cu-atâta drag la el!

Mult timp în mână l-a-nvârtit.
De patruzeci de ani purta
        Cu el acest cuţit:
Era pentr-un duşman menit —
        Ce dulce gând era!

Şi-acum... acum e de prisos!
Şi-ncet cu-ncetul desfăcut
        Din pumnul strâns vârtos,
Spre-adâncuri, vâjâind în jos,
        Cuţitul a căzut!

Tovarăş, drag! de patruzeci
De ani, ai fost viaţa lui!
        Şi-acum tu mort petreci —
Dar taina voastră-n veci de veci
        La nimeni n-o s-o spui!
 
Bătrânul s-a nălţat apoi,
Spre deal ca un copil privind ;
        Ah, dealuri scumpe, voi!
Bieţi ochii, slabi şi numai doi
        Puţine zări cuprind!

Cărarea asta, o ştia,
Şi colo stânca de-adäpost
        Pe ploaie-n vremea grea
Şi parc-acelaşi vânt bătea,
        Şi toate cum au fost!

E sat dincolo — drum umblat
Şi dealul mic, uşor să-l sui —
        Aici l-a legănat
Măicuţa lui, şi-aici în sat
        Sunt morţi părinţii lui!

Măcar din deal, aşa ca-n zbor,
S-arunce ochii-n jos spre văi,
        Spre sat, spre casa lor!
Vor fi bătrâni, ei poate mor.
        Şi-atunci erau flăcăi!

Dar nu... în sat el ce-ar căta!
El ştie tot ce-ar mai fi vrut
        Să ştie-n viaţa sa
Sunt morţi ai lui! El — un pierdut
        Mai bine-i poate-aşa!

Şi parcä neştiind nicicum,
Prin iarba el şi-a pipăit
        Toiagul său acum,
Şi-apoi porni... pe-acelaşi drum
        Pe carele-a venit!

Sosise noaptea. Din apus
Se răsfira fierbând un nor
        De-un rece vânt adus.
Zburau ţipând cucori pe sus
        Cu glas tânguitor.

Mereu se depărta de sat
Bătrânul, slab cu ochii plini
        De lacrimi şi bănat —
Mergea de-un gând nebun purtat:
        Să moară-ntre străini!