Făt-Frumos (Bolintineanu)

 

Într-o zi cu dulce soare,
Drăgălașul Făt-Frumos,
Prin troiene de ninsoare,
Trece mândru și voios.
Pentru dalbe păsărele
Poartă arc săgetător,
Pentru fete tinerele
Poartă-n față flori ce-omor.
El zărește-o porumbiță
Cu cap mic și poleit;
Și, sub aripa-i liliță,
Cu săgeți o a rănit.
Pe troiene de ninsoare
Sângele s-a-mprăștiat
Și la razele de soare
În flori dulci a înviat.

– „De-aș avea o fetișoară
Cu cosițe gălbiori,
Rumenă și albioară
Ca cel sânge scurs în flori,
Și s-o fac să mă iubească
Măcar numai într-o zi;
Apoi moartea să sosească,
Că ferice aș muri!”

– „De te-i ține de cuvinte,
Eu pe fată ți-o voi da!”
Zice-ieșind ca din morminte
Un om negru în manta.

– „Dă-mi copila ce-mi lipsește,
Într-o zi, apoi să mor!"
– „Ai cu mine ș-o găsește,
Și te-mbată de amor!”

Omul negru îl conduce
Sub o stâncă-ntr-un palat,
Către-o fată albă, dulce,
Precum el a fost visat
Rumenă și albuliță
Și cu perii bălăiori,
Cu grumazi de porumbiță
Și cu flori pe sâniori.

– „Vin', cerească-nchipuire!
Strigă albul vânător,
Să mă-mbeți cu-a ta iubire,
Apoi fericit să mor!”
Copilița rușinoasă
Pleacă ochii suspinând
Și pe fruntea ei frumoasă
Trece mâna-i cugetând.

*

La palat e nuntă mare
Preoți, oaspeți sunt chemați,
Junii miri de desfătare
Și de-amor sunt îmbătați.

Dar, minune negândită!
Omul negru a sosit.
– „Iată pofta-ți împlinită!
Zise mirelui iubit.
Știi tu vorba de-altădată?
Iată fata; ești iubit.
Eu sunt moartea ne-mpăcată,
După vorbă, am sosit!”

– „Moarte!-nceată de-a mă cere!
Alții-n lume te-au chemat;
Mergi de curm-a lor durere,
Al lor plâns neîmpăcat!
Eu sunt june, sunt ferice;
Nu voi încă ca să mor!
Bucuria încă-aice
Înflorește cu amor!”
L-ale candelelor flăcări
Totu-n negru se îmbrăca;
Florile se schimbă-n lacrimi;
Cântecele înceta.