Epistolă Dlui I. V., autorul "Primăverii amorului"

Epistolă Dlui I. V., autorul "Primăverii amorului" de Grigore Alexandrescu

Tu, care-ai fost din pruncie al muzelor favorit,
Și ca strămoșască-avere geniul l-ai moștenit,
Cântător al primăverii, ce ai darul a plăcea,
A fi-nalt cu deslușire, simplu fără a cădea,
Care lucruri mici de sine știi să le mărești frumos,
Și să nu zici niciodată cuvânt ce-ar fi de prisos,
Dacă mai gândești și astăzi cum atuncea socoteai,
Când hotărât de natură să fiu poet mă credeai,
Făr-a-ți vorbi de folosul bunelor tale poveți,
La a mea nedeslușire, alerg încă să mă-nveți.

Când nențeleasa natură, din sânu-i cel roditor,
Cu talentul poeziei naște pe un muritor,
(Fără să mergem departe, atât aș dori să-mi spui),
Hotărăște deodată și felul scrierii lui?
Mulți îmi zic cum că aceasta nu e de tăgăduit
Și că tot omul s-apleacă la ce este mai pornit;
Că acela ce-n tragedii face patimi a vorbi
Nu poate și-n elegie chinurile a descri.
Dacă iar în cea din urmă știi frumos să zugrăvești
Plăcerea, melancolia, amor, chinuri sufletești,
Al odei cei înfocate ton înalt nu poți să-l ții,
Nici să alergi pe-ale slavei pline de sânge câmpii.
Felurile-s osebite, și voiesc osebit dar:
Cine-n mai multe se cearcă, osteneala-i e-n zadar.

Eu dar, ce din cruda-mi vârstă, de când ochii am deschis,
Când a-nceput pentru mine al vieții amar vis,
Am iubit deopotrivă tot ce mi-a părut frumos,
Tot ce sufletul înalță și e minții de folos;
Poet cum pot a mă crede, când al lirei Dumnezeu
Încă nu vrea să-mi arate care este felul meu?
Tot ce-mi place mă aprinde, și-n minutul ce citesc
A putea lucra întocmai deocamdată socotesc.
Apoi vine cugetarea. Pe-al meu duh îl întreb: Știi
Dacă tu în felu-acesta ești născut sau nu să scrii?
Câte planuri astă aspră idee mi-a stânjenit!
Și din ce cărări plăcute cu putere m-a oprit!
Eu aseamăn a mea stare cu a unui călător
Care neștiindu-și calea, fără povățuitor,
Se oprește pe-o câmpie și, cu totul întristat,
Drumul vede, dar nu știe care e adevărat.
Pleacă, se întoarce-ndată, se pornește iar pe loc,

Pierde vremea prețioasă și aleargă-ntr-un noroc.
Astfel sunt și eu; ca dânsul totdeauna rătăcit.
Ca să nu-l pierd, lăsând drumul, poate când l-am nimerit.
Apoi nu ajunge-atâta, ci și chiar când mă pornesc
A lucra cu hotărâre, pe un plan ce îmi croiesc,
Nu pot păzi cuviința, nici c-un umblet măsurat
La sfârșit s-ajung de-a dreptul, fără să mă mai abat.
Dacă descriu o pădure, suma de copaci îi las
Și la un stejar mai mare trec cu un repede pas.
Dacă sunt într-o grădină, pe la flori de rând nu merg,
Ci la trandafir îndată și apoi la crin alerg.
Depărtarea cea mai mare, și ocolul cel mai lung
Un ceas nu mă zăbovește, fac trei pasuri și ajung.
Mărunțișurile-mi scapă, și ideile ce-mi vin,
Dacă-ncep cu o zâmbire, se sfârșesc cu un suspin.
Aplicarea îmi lipsește, și n-am darul însemnat
A strica și a preface câte sunt de îndreptat.
Fără astă slăbiciune ceva tot aș izbuti;
Osteneala și răbdarea pot orice a dobândi.
Însă eu, ca să mă apăr, las un lucru început
Și-ntr-un sfert stric câteodată ce-ntr-o lună am făcut.
De pământ trântesc condeiul, meseria o urăsc,
Și să nu-l mai iau în viață, eu mă jur și hotărăsc.
Dar precum Boileau zise: un astâmpăr nențeles
Nencetat se-mpotrivește hotărârii ce-am ales;
De urechi parcă mă trage, din somn noaptea mă deștept,
Și cu multă plecăciune rima mândră o aștept.
Patima inimii mele, chiar și străine nevoi,
A le pune pe hârtie sunt silit fără să voi.
Apoi când în elegie destul nu pot să vorbesc,
Și s-arăt fără sfială toate câte socotesc,
Vreun dobitoc îndată vine înaintea mea
Și-mi ridică cu lesnire sarcină oricât de grea.
Lupii, urșii îmi fac slujbă, leii chiar mi se supun,
Adevăruri de-un preț mare, când le poruncesc, ei spun.
Socotesc că putem zice, fără să ne îndoim,
Că e prea bun pentru fabuli veacul în care trăim;
Măcar că se află oameni care nu pricep deloc
Cum a putut să vorbească un sălbatic dobitoc,
Și care vin să te-ntrebe dacă e adevărat
Că în vremea veche câinii au vorbit așa curat.
Însă, cum știi foarte bine, adevărul deslușit,
Fără mască, între oameni lesne nu e priimit:
Și sub feluri de podoabe dacă nu îl tăinuiești,
Nențeleapta lui ivire poate scump să o plătești.

Tu dar, care-ai zis odată cum că neamurile-ncep
Prin poezie ființa și-a lor stare de-și pricep,
Slăbiciunea muzei mele vino a o îndrepta;
Căci de scriu astăzi în versuri, asta este vina ta.
Tu amorul poeziei mie mi l-ai însuflat,
Și exemple îndestule de ce e frumos ai dat.

Așa, când viitorimea, al nostru judecător,
Care fără de sfială, aspru, nepărtinitor,
L-al său tribunal supune pe războinicii vestiți,
Pe despoți și pe miniștri, scriitorii străluciți,
Va voi să cerceteze pe acei care întâi
Stătură începătorii româneștii poezii,
În rândul celor de frunte numele tău vom găsi,
Și a-ntemeierii cinste de la ea vei dobândi.
Sunt mult mai vrednici de slavă acei care au făcut,
În științi sau meșteșuguri, fericitul început,
Decât cei ce după dânșii, și de dânșii îndreptați,
Au ajuns desăvârșirea de exemple ajutați.