Dunărea

Baladă, după Mörike

Pe Dunăre uşor plutea
O barcă, doi copii în ea,
El — de o parte, ea — de alta.

Ea zice: — Dragă, spune dar,
Ce lucru vrei să-ţi dau în dar?

Ea mînica şi-o sufleca
Şi peste apă se pleca.

Băiatul rîse şi, la fel
Pe apă s-aplecă şi el.

— Ah, dă-mi un dar, frumoasă Dună,
Tu, care eşti aşa de bună !

O mîndră spadă scoase ea,
De mult băiatul o dorea.

Băiatul însă-n mîni ce are?
O salbă de mărgăritare !

I-o aşeză în negru-i păr,
Părea-o prinţesă-n adevăr !

— Mai dă-mi un dar, frumoasă Dună.
Tu care eşti aşa de bună !

Copila mai încercă iară
Şi scoate-un scut de-oţel afară.

Băiatul rîde aiurit,
Şi-i scoate-un piepten aurit.

A treia oară ea încearcă,
Dar ah ! alunecă din barcă.

El sare după ea s-o scape,
Dar Duna-i fură între ape.

Îi pare rău de comoara ei
Şi se răzbună acum pe ei.

Pustie barca se scufundă
Şi soarele stă să s-ascundă,

Iar luna cînd ieşi pe deal,
Iubiţii morţi pluteau spre mal,
El — de o parte, ea — de alta.