Dumnezeu (Hasdeu)

Dumnezeu de Bogdan Petriceicu Hasdeu

Revista nouă, an. VII, nr. 3, decembrie 1894.

Avez-vous entendu, quand la nuit est sans voiles
La vaste mer chanter sa chanson aux ètoiles?
Quelle musique, amis! Dieu parle en cette voix.
Sublime créateur de l’infini — son monde —
Dieu prête à l’océan cette basse-profonde
Et l’océan chante ses lois.
Bonsoir, amis! Ce Dieu, par qui le flot murmure,
Par qui tout prend naissance, et vit dans la nature
Qui fit ce qu’on ne peut ni comprendre ni voir,
Comme les flots des mers, comme les choeurs des anges,
Bénissez-le sans cesse et chantez ses louanges.
Au clair de lune, amis, bonsoir!

Iulia Hasdeu, Au bord de la mer

Aș vrea să smulg din mine un cântec, numai unul,
Un singur de pe urmă: copil întârziat
Ce nu se naște încă, dar, totuși, plin de viață,
Duioasa mumă-l simte sub inimă zvâcnind.

Un cântec, numai unul, acum la căruntețe,
Ca Făt-Frumos din basmul cu "fost-au fost un moș".
E gârbovit bătrânul, dar fiul cât un munte
Miratei lumi va zice: dintr-însul m-am născut.

Un cântec, numai unul... Când soarele-asfințește
P-un alt tărâm să treacă, eternul călător
Pământului îi toarnă lumini mai arzătoare
Și pleacă, iar odihna s-așterne pe pământ.

Un cântec, numai unul! Dar rima cea cochetă
Aleargă după tineri, și eu s-o prind nu pot;
Iar când, răutăcioasa, s-apropie de mine,
Gândirea mi-o cioplește ieșind ceva mai mic.

A, rimă răsfățată! Crezi tu că far’ de tine
Bătrânul nu-i în stare să-și taie din granit
Un cântec ce nu piere, un imn ursit pe veacuri,
Păretele ciclopic durat făr’ de ciment?

O rimă, ce-i aceea? E haina de paradă
C-un cârd de decorații smălțat și poleit,
Sub care toți d-a rândul îți par că-s dopotrivă,
Ș-adesea chiar piticul se leagănă măreț.

Nu-i poezie rima. Homer și-Anacreonte,
Virgiliu și Horațiu n-au stat a făuri
Pe "Tisa — plânsu-mi-s-a...", sonoare chițibușuri
Pe-o cârtiță menite s-o schimbe-n elefant.

Artistic e terțetul poemelor dantești,
Nu-i însă pentru Dante. Gigant cu zurgălăi!
Divina-i Comedie ar fi și mai divină
De i-ar lipsi aceste broboade pământești.

Shakespeare, Shakespeare cel mare, Shakespeare cel fără seamăn,
Al cărui geniu soarbe tot neamul omenesc
Precum cristalul prismei îl vezi sorbind lumina,
Shakespeare, când cată rimă, vai! nu mai e Shakespeare.

Tu fugi de mine? Fie! îți mulțumesc. Odată
Fugit-ai și de Milton cel orb și prigonit,
Ș-atunci, din neputință croindu-și o putere,
A scris el fără rimă sublimul Paradis.

Da, tu-mi plăceai și mie în vremile trecute.
Când te-acățam la versuri, cum fetele din sat
Acață la cosițe câte-un boboc de floare,
Măcar că fără benghiuri frumosu-i mai frumos.

Drăguță-i garofița cu frageda-i catrință
Din roșu și din galben, bucăți de catifea;
Drăguț e fluturașul, garoafă zburătoare,
Catifelat și dânsul, și dânsul efemer;

Dar nu-i garoafă bradul, nici acvila nu-i flutur
Lor nu le trebui roșu și galben și pestriț:
Prin singura-i mărime, se-nalță cel ce-i mare;
Cel mic se-nzorzonează, căci e pipernicit...

Un cântec, numai unul și cel mai de pe urmă,
Aș vrea să smulg din mine... Dar unde-i? Nu-l brodesc;
Acum îl simț aice, și-l simț deja departe,
Și-l simț că-i pretutindeni, și simț că-l simț mereu.

Eu nasc o cugetare, și dânsa-și ia avântul,
Nemic n-o mai oprește în spațiu sau în timp;
A mea-i și parcă-i alta, căci este fără margini;
A mea-i, și-i infinită, plutind-în univers,

E infinit în mine, nu omul cel de carne,
Nu hârca-i infinită, ci cugetarea mea:
Artistul făr-astâmpăr ce nentrerupt îmi joacă
Pe clapele din creier, cântând ca p-un clavir.

Și clapele tocite se prennoiesc, se schimbă;
La locu-i nu rămâne nici una dup-un an;
Dar eu sunt tot același prin tot ce cugetasem,
Prin tot ce cugeta-voi pe clape noi sau vechi.

Clavirul, când se strică, eu mă silesc a-l drege
Că m-am deprins cu dânsul, mi-e drag, m-am nărăvit
Când nu se mai acoardă, îl spulber cu mânie,
Sau fără supărare îl părăsesc și plec.

Și pleacă cugetarea-mi să-și cate alte clape
P-un alt clavir...
Poete! pășește mai încet!
Nu dezvăli deodată altarul nemuririi:
Lumina-i amețește pe cei nedumeriți.

În mine-i infinitul!... Dar eu și hotentotul
Un Cezar, un Platone, un Kant și-un eschimos
Suntem aceeași viță: la cel mai crud sălbatec
S-ascunde-n cugetare ceva nemărginit.

Când țes aceste strofe, eu simt că-i lângă mine
Un scapăr, o scânteie cu chipul lui Darwin,
Ș-adie peste capu-mi, șoptindu-i: "omu-i muscă!
Ce-i musca? ce-i o iarbă? și ce-i un bolovan?..."

Și-a dispărut; iar glasu-i, mai răsunând în juru-mi,
Cuvinte răsturnate mi-aduce: "musca-i om!
Din cremene-i o plantă, din plantă-i animalul,
Din om un înger naște, din înger un Isus...!"

Și cufundat în gânduri, privind cu zăpăcire
O peatră la picioru-mi rostogolită jos,
Eu o luai în palmă ș-o netezii cu milă,
Zicându-i: chiar în tine-i un punct din infinit!

Prin punct se-ncepe lumea. Un punct dimensii n-are,
Nemic mai fără formă și mai nepipăit;
Dar pune-l în mișcare, și linia se-ntinde,
Și linia-ți dă totul: deci, totul e-ntr-un punct.

Natura, firmamente, sistemele solare,
Cu toate câte-n ele și printre ele sunt,
Cu-ncetul se dezvoltă din puncturi ce se mișcă,
Din puncturi ce se mișcă plecând din Dumnezeu.

Din Dumnezeu plecate, și ele-s infinite:
Un punct nu se măsoară, fiind nețărmurit;
Din Forța cea mai forță plecând, și ele-s forțe:
Un punct zidește sfera, căci este centrul ei.

Nu-l înțelege mintea, nu poate să-l cuprinză,
Atât de mare este și-i pare-atât de mic:
Minunea fără care în veci nu s-ar pricepe
Tot ce se-ntemeiază pe-acest nepriceput!

Așa-n orice știință izvoru-i poezia.
Chimistul și-astronomul încalecă pe sfinx,
Împinși prin miriade de micuri infinite
Ce-i duc la infinitul cel mare: Dumnezeu.

Și ceea ce născuse p-acele miriade,
Și ceea ce le-nnoadă cu Unul infinit,
Și ceea ce le-atrage unite laolaltă,
Cea mai supremă lege e legea d-a iubi!...

Un cântec, numai unul și cel mai de pe urmă,
Voind să-l smulg din mine, l-am azvârlit în cer;
Din cer mi-l crâmpotește în creier cugetarea,
Dar nu-i întreg: sfârșitul rămase-n cer pribeag.

Și cugetarea-mi plânge, tânjind de umilință:
"Pân’ la final — îmi zice — nu-i chip să mă rădic;
Extazul singur numai atât de sus se-nalță;
Extazul, care leagă pe-un om cu Dumnezeu!"

Extazul.... ce-i extazul? O clipă seculară,
În care vezi atâtea trăite și trăind,
Încât un veac îți pare, nu vrei să crezi, și totuși
Știința-i nevoită să murmure: așa-i!

Când omul cade-n apă și-i gata să se-nece—
Trecând în panoramă pe denaintea sa
Întreaga-i viață, viața-i întreagă d-amăruntul
O simte-n clipa ceea, o clipă, nu mai mult.

Când p-un bolnav l-adoarme un doftor ca să-l taie,
Îi ciopârțește trupul, doar sufletu-n extaz
Nu știe de durere, petrece, cântă, joacă,
Trăiește luni o clipă, o clipă, nu mai mult.

Extazul n-are-a face cu clapele din creier,
Deși-n clavir răsună, spunându-i ce-a simțit:
O povestire lungă, cuvinte și cuvinte,
Măcar c-a fost o clipă, o clipă, nu mai mult.

Extazul mă răpește. Aud Divinitatea:
"Mă-ntrebi: ce-s Eu? iubire. Mă-ntrebi: ce fac? iubesc.
De n-aș urzi, pe cine Mi-aș revărsa iubirea?
Ca să iubesc, Mă sfâșii, urzind din Mine lumi!

Tot ce urzesc din sânu-Mi, e urzitor la rându-i.
Pornind din Mine, este un microcosmic Eu,
Ce l-am născut să crească în plină libertate:
Să se renască singur, mai sus și iar mai sus.

Un germen de voință se mișcă chiar în peatră.
E adormit, e leneș; o umbră de impuls;
Dar când se redeșteaptă, mijește-n peatră mușchiul,
Iar de la mușchi la Spirit — se-ntinde scara-n timp.

Cu cât voința este mai forte, mai călită,
Cu-atâta se iuțește s-ajungă mai curând,
Căci orice punct se-ntoarce pe sânu-Mi: să se-nșire
În salba de luceferi un nou mărgăritar.

Mi-e dragă chiar o peatră; dar un arhanghel! Dânsul
Din mușchi, prin suferințe de secoli necurmați,
Reintră iar în Mine, iubirea înmiită
Din tot ce el iubise în sutele de vieți!

Atâția tați și mume! atâția fii și fiice,
Surori și frați și soațe și neamuri și amici:
Iubiri de el trăite, trăite și rămase
Un ocean într-însul, iubit și iubitor!

Ș-aceste oceanuri se tot desfundă-n Mine.
Mă-ntrebi: ce-s Eu? iubire. Mă-ntrebi: ce fac? iubesc
De n-aș urzi, pe cine Mi-aș revărsa iubirea?
Ca să iubesc, Mă sfâșii, urzind din Mine lumi!

Arhangelii, din sânu-Mi porniți ca nește puncturi
De mii și mii de veacuri, apoi filtrați pe rând
Prin petre și prin plante, prin animali, prin oameni
Când se rentorc în Mine, triumfători atleți,

Cea rază de iubire, primită la plecare,
Mai vie și mai vie ș-acuma curcubeu,
Îi zbuciumă, îi fierbe, îi face să urzească,
Și Eu: din nebuloase îi las a cerne sori!

Iar când o omenire pe vruna din planete,
Căzuta-n deznădejde, Mă strigă-n ajutor,
Dintre arhangheli unul, ca Mesia, s-avântă,
Jertfindu-se să scape nevinovate oi!

Și jertfa-i îmi închină miresme iubitoare....
Mă-ntrebi: ce-s Eu? iubire. Mă-ntrebi: ce fac? iubesc,
De n-aș urzi, pe cine Mi-aș revărsa iubirea?
Ca să iubesc, Mă sfâșii, urzind din Mine lumi..."

Și când vorbea, Cuvântul, urnind acele puncturi,
Le răspândea din suflu-i, și fiecare punct
Lua câte-o figură, un calapod, o formă:
Materia se-ncheagă având o forță-n ea....

Extazul încetează. Poetul se deșteaptă.
Mai luminos se simte: și-n el, și-n preajma lui.
Frânturi din amintire în creieru-i s-așează,
Și gândul, ca să toarcă, apucă noul fir.

Materie și forță! Din Forța cea supremă
Ce-i numai forță, una, monadă fără țărm,
Orice se desfășoară, orice se desdrumează,
Rămâne forță, însă c-un strai de individ.

Și straiul se transformă. Prin vieți evolutive
Treptat se subțiază, ajunge străveziu,
Nepipăit, elastic, întrețesut cu forța,
A carii e pojghiță: un corp molecular.

Naturalistul, care din jos în sus învață,
Materie visează în universu-ntreg.
Din sus în jos cu fală privește filosoful,
Și-i pare numai forță. Se-nșeală amândoi.

Poetul singur știe, extaticul prin care
În jos zâmbește cerul, pământul plânge-n sus;
Și el, plăpândă harpă, vibrează totodată
Cu Dumnezeu-iubirea și cu iubirea-om...

Un cântec, numai unul și cel mai de pe urmă,
Voind să-l smulg din mine, îl azvârlii în cer;
Și ca să prind fugarul, zburat-am după dânsul:
Văzui eternitatea... De ce m-am mai întors?

De ce? Căci fiecărui e dată o solie.
Mai are pân’ la țintă apostolatul meu.
Răbdare, și-nainte! Când voi sosi la capăt,
Să cânt cu serafimii:
O, Dumnezeule!