Două lacrîmi
De la Wikisource
| Două lacrîmi de Barbu Ştefănescu-Delavrancea |
Toată noaptea auzii Oltul. Ce mînie de apă !
Şi toată noaptea am visat... o jale dăpărtată... un popor revoltat...
Cine mă ţinea legat?
Nu puteam să mă mişc.
Să nu fii liber cînd alţii se bat... Grele sînt lanţurile...
Oh ! libertate, nimic nu e mai scump ca tine !
A doua zi sării în picioare. Lanţurile căzură răsunînd sinistru. Eram liber ! Ce fericit e omul liber...
A, nu, mă dăşteptasem...
Oltul vuia, vecinic în mînie.
Trebuia să-l văz, prea semăna cu un popor revoltat.
Ce măreaţă jale în imensitatea tăcută !
Plecai.
Şoseaua se încovoaie, între Olt şi dealurile cari se ridică unele peste altele, pînă se perd în înălţimi fumurii şi albastre. Aerul e limpede, tremurător şi viu; roua se întinde, ca un rizil presărat de diamante, pe dasupra pajeştilor. Cicorile, ca nişte ochi mari şi albaştri, veghează în valurile de fîneaţă nemărginită.
Oltul se înfurie izbindu-se de stînci; spumegă de mînie; se aruncă peste stînci şi cade în ochiuri iuţi şi adînci. Parcă-l sfredeleşte cineva. Cîte glasuri nu se ridică din apă ! Un plîns subţire, înghiţit de un gemăt; o şoaptă acoperită de un acord de orgă; un ţipăt desperat şi un marş funebru; şi din învălmăşala tuturor, un cuvînt fioros: "Vino !"
Cine a auzit această chemare a apelor şi nu s-a cutremurat?
Şi mergînd, dus pe gînduri, mi se păru că auz un glas argintiu... cîtă melancolie în acest cîntec ! Oltul prea e mare ca să fie aşa de blînd-melancolic.
Ascultai bine.
Pe un platou înalt, o biserică. O mulţime de cruci împrejurul ei.
Nu se vedea nimeni, dar d-acolo venea cîntecul.
Mă apropiai.
Mă oprii ca să ascult.
Ce glas divin ! e doină? e bocet? Se aud cîteva cuvinte... aceleaşi şi aceleaşi, repetate fără sfîrşit...
Mă suii pe platou.
O fată tînără, aplecată pe un mormînt, smulgea bălării, şi cînta, şi bocea.
Cînd mă văzu, tresări.
Se uită lung la mine.
Se rumeni, apoi plecă ochii în jos şi-şi scutură mîinile.
— Ce faci aici, surată? o întrebai eu, şi mi se bătu inima.
Genile i se lipiră de frunte. Ce ochi mari şi albaştri, ca două flori de cicoare !
— Îngrijesc alde părinţi... răspunse ea arătîndu-mi două cruci vechi de lemn.
— Aci odihnesc?
— Aci; şi le-am pus la cap doi vişini, şi amîndoi înfloresc, dar se scutură şi roade nu fac.
"Amîndoi înfloresc şi roade nu fac", îngînai eu, şi plecai ca să nu turbur odihna morţilor şi a unui suflet plin de restrişte.
A doua zi mă sculai şi mai de dimineaţă.
Pe acelaşi drum.
Şi iar auzii glasul, şi mi se păru şi mai trist... şi se duse tremurînd şi mai departe.
Într-o clipă fusei pe platou.
Ea smulgea bălăriile de pe două morminte alăturea cu celelalte. Şi crucile de lemn nu erau aşa de vechi.
Se uită blajin şi trist la mine.
— Ce faci aici, surată?
— Îngrijesc alde surori...
— Aci odihnesc?
— Aci; şi le-am pus la cap doi meri, şi amîndoi înfloresc, dar vîntul îi scutură şi roade nu fac.
— ...dar vîntul le scutură floarea şi roade nu fac...
A treia zi — nu se luminase de ziuă — mă sculai. Repede la platou.
Ascultai. Nimic.
Oltul venise mare. Ca un popor revoltat.
Ce trist se grămădesc crucile împrejurul bisericii...
Unde era acel glas tremurător şi melancolic? Nu mai avea pe nimeni de îngrijit? Dăstul, avea dăstul... pe cin' să mai îngrijească?
Aş vrut s-o văz, s-o întreb cine e.
Mormintele sînt aşa de triste fără cîntecul ei subţirel...
Mi se păru, sau crucile se mişcaseră din loc?... Păreau mai strîmbe. Două se plecaseră una spre alta, parc-ar fi voit să se sărute pe furiş, să nu le-auză nimeni...
Cînd ajunsei acolo, tresării.
Ea smulgea bălării de lîngă o cruce nouă.
— Azi n-ai cîntat, îi zisei eu, neştiind cum să încep vorba.
— Azi nu vroiam să vii... îmi răspunse ea.
— Frate?...
— Nu...
— Soră?...
— Nu.
— Dar cine?
— El... răspunse fata, şi două lacrîmi picurară pe mormîntul proaspăt.
— El... şi mi-a zis: "De ţi s-o urî cu străinii, să vii la capul meu"...
La capul lui, un măceş stufos cu ramurile încărcate cu răsuri uşurele.
Plecai...
Cine ar fi putut să turbure atîta melancolie şi iubire?...
