Dorințele partidei naționale în Moldova

Salt la: navigare, căutare
Dorințele partidei naționale în Moldova
de Mihail Kogălniceanu


Atât curților Turciei și Rusiei, cât și Europei întregi, sunt acum deplin cunoscute întâmplările din luna lui mart trecut. O petiție în 35 puncturi întemeiate pe principiile Organicescului Reglement, iscălită de mai multe sute de persoane din toate clasele sociale ale Moldovei, fu tratată de către domul Mihail Sturdza ca o rebelie manifestă si zugrăvită înaintea Puterilor ca o crimă contra driturilor lor. Crudele și nelegiuitele pedepse, săvârșite fără nici o judecată asupra multora din iscălitorii acestei nevinovate petiții, au revoltat toate inimile; ele sunt prea cunoscute spre a avea trebuință de a se înșira din nou. Curțile de Constantinopol și de Sankt-Petersburg, voind a cerceta starea lucrurilor din Principate și reformele de care au neapărată trebuință, au rânduit la fața locului ca comisari împărătești pe EE. LL Talaat Efendi și Duhamel.

De la 1 april și până acum, sfârșitul lui august, în toate tristele împrejurări ce au înconjurat țara, moldovenii au răbdat cu cea mai mare resignație (căci nu putem zice curaj) toate biciurile ce le-au venit și de la Dumuezeu și de la oameni. Cruda cârmuire a domnului, ridicarea tuturor garanțiilor legii, răpirea libertății și a averilor, lăcustele, holera, intrarea oștilor străine, și alte asemenea nenorociri, care pe altă nație ar fi adus-o într-o desăvârșită deznădejde și anarhie, toate aceste le-am suferit cu durere, însă cu răbdare, și țara fără guvern urmează încă a se guverna singură și de la sine; căci nu putem numi guvern pe acela ce-și mărginește atribuțiile sale numai întru a închide, a pedepsi, a jăcui în dreapta și în stânga, fără cuvânt, fără vină, fără dreptate. Scrupuloși de a ne ține pe drumul legal, noi ne-am împins moderația până la o vinovată molăciune, numai și numai ca să nu dăm domnului nouă ocazii de pâri și calomnii. Și cu toate aceste, moalea și moderata noastră purtare tot a fost tratată de purtare scandaloasă.

Când mai toți moldovenii, bântuiți de biciul holerei, erau răspândiți pe toată fața țării, când mai fieștecare familie era îmbrăcată cu doliu pentru pierderea unui părinte, unei soții, unui frate, unui fiu, urgia domnească îi ajunse până în azilurile lor. Mulți erau încă cu lacrimile pe obraz, mai mulți încă în patul durerilor sau de abia convalescenți, când se văzură loviți de liste de proscripții, ca în timpurile lui Marius și ale lui Sylla. Unii sunt sub pază opriți pe la moșiile lor, alții urmăriți din loc în loc ca niște făcători de rele, spre a fi închiși prin mănăstiri, sau aruncați peste hotar, toate aceste fără cea mai mică cercetare, fără cea mai mică judecată, în contra art. 358 și 433 din Organicescul Reglement. Terorismul dar astăzi domnește în Moldova, și moldovenii sunt osândiți a vedea în anul 1848 aceea ce niciodată, și în timpurile cele mai barbare, strămoșii lor n-au cugetat măcar. O țară întreagă este lăsată în libera și neîngrădita urgie a unui domn îmbătat de pofta răzbunării, aprins de setea de a desființa tot ce mai este bărbat de cinste și de bine, tot ce mai are curaj de a protesta în contra răului. Toate armele, toate mijloacele îi sunt bune, numai să poată ajunge la scop. Spaima, pedepsele, lovirea libertății și a intereselor materiale, pâri mincinoase, și chiar calomnia, chiar pamfletul, aceste sunt ticăloasele invenții, ticăloasele instrumente, cu care astăzi pretinde a-și urma guvernul. Spre aceasta, Măria Sa deșteaptă patimile cele rele, insuflă neîncrederea, ațâță pizma și zavistea, întartă stările sociale una asupra alteia, aprinde făclia discordiei și a războiului civil, clevetind pe acei ce nu-i poate găsi vinovați, imputându-le plecări retrograde, planuri reacționare, făcându-i aristocrați și declarându-se el, prin urmare, liberal. Clerul cu mitropolitul în cap, și care cu viața și-a plătit curajul arhipăstoresc, boierii cei mai însemnați, bătrâni și tineri, toți bărbații vrednici, amploiați, profesori, avocați, literați, clasa neguțitorească, toți aceștia, care constituează adevărata Moldovă, înaintea ochilor Măriei Sale, a agenților și a pamfletarilor săi, sunt aristocrați. Un asemene nume în dreptul său înțeles, ei îl primesc cu bucurie, căci aristocrație nu însemnează alta decât guvernul celor buni, și acesta nu poate să fie guvernul Măriei Sale domnului Mihail Sturdza v. v. Acești aristocrați, adică partida națională, clevetiți și prigoniți, opriți pe la moșii, fugăriți de către zbirii domnești, văzându-și țara ocupată cu armii străine, și prin urmare în neputință materială de a se întruni în pace, de a se pune chiar în relație cu acei trimiși de către curți spre a cerceta nevoințele țării, se văd dar siliți a arăta prin lumina tiparului care sunt planurile lor, care sunt reformele ce le socot mai neapărate pentru țară. Prin aceasta, noi nădăjduim că vom împlini un îndoit scop. Întâi, vom închide gura clevetitorilor ce ne învinovățesc cu plecări care sunt a lor, adică retrograde; și al doilea, vom arăta ambelor curți și Europei starea opiniei publice în Moldova, de vreme ce până acum comisarii împărătești au suferit ca domnul să țină departe de dânșii pe oricine ar fi îndrăznit să le vorbească altfel decât în struna domnească.

Când la 28 mart, obștea adunată în Iași din toate ținuturile Moldovei a cerut numai acele 35 puncturi întemeiate pe Reglement, ea prin aceasta n-a arătat că n-ar avea trebuință și de alte reforme mai radicale. Însă, tânguindu-se numai pentru ilegalități, ea vroia a fi reașezată în legalitate, ca atunci legal să-și poată da și alte mai mari îmbunătățiri. Timpul acesta a venit. Astăzi nu se mai atinge numai de îndreptarea abuzurilor și de izgonirea săvârșitorului lor. Căderea acestora îi ca și împlinită. Însă o chestie mult mai mare se ivește: regenerația Moldovei îngenuncheată sub Mihail Sturdza v. v., înzestrarea ei cu instituții analoage cu epoca noastră. În ființa a ambelor curți ce vroiesc a cunoaște spiritul Principatelor, în ființa Europei, care simpatizează cu noi, moldovenii ar fi vinovați înaintea lui Dumnezeu, a popoarelor și a lor însuși, dacă nu și-ar declara fățis, fară sfială, si în adevăr: Care sunt dorințele si nevoințele lor, care sunt instituțiile ce le socot neapărate pentru fericirea lor, și fără care nu poate să fie în țară nici pace, nici propășire.

Prin o asemene solanelă declarație, făcută cu vrednicie și cu unanimitate, moldovenii nu sunt rebeli, nu se pun în luptă cu nimeni. Ei sunt prea slabi spre a lovi driturile altora; dar cer ca și driturile lor să fie respectate, dacă este ca dreptatea, iar nu puterea să prezideze la soarta lor.

Înainte dar de toate, moldovenii protestă despre nestrămutata lor hotărâre de a nu lovi driturile cuiva; însă vroiesc asemene ca și alții să nu le jignească dreptățile ce le au înființate și închizășluite de sute de ani, pe care strămoșii noștri pururea și cu crude jertfe au știut a le păstra, și pe care și noi vroim a le lăsa întregi strănepoților noștri. Cel mai sfânt din aceste drituri este neatârnarea noastră dinlăuntru și prin urmare autonomia. Această neatârnare a fost întâia condiție a următorului tratat din 1512, prin care Moldova în domnia lui Bogdan, fiul lui Ștefan cel Mare, a cunoscut suzeranitatea Turciei, și anume: 1) Poarta recunoaște pe Moldova de pământ slobod și nesupus. 2) Legea creștinească, care se ține în Moldova, nu va fi nici odinioară călcată sau tulburată, ci încă norodul va avea slobode bisericile sale ca și înainte. 3) Poarta se îndatorește de a apăra pe Moldova de toți cei ce ar putea să o calce, păzind-o în starea întru care a fost mai înainte fără a i se face vreo nelegiuire, sau să sufere ca să i se facă vreodinioară cea mai mică dezbinare sau despărțire. 4) Moldova va fi stăpânită și cârmuită după pravilele și canoanele sale, fără să se amestece Poarta cât de puțin. 5) Domnii vor fi aleși de norod și întăriți de la Poartă, ca să stăpânească în cât vor trăi. 6) Domnii vor fi cârmuitori a tot pământul Moldovei și vor putea să aibă întru stăpânirea lor ostași cu plată de la sine, până la 20 000 pământeni sau oameni străini. 7) Moldovenii vor putea ține și cumpăra o casă la Țarigrad pentru șederea capichihaelilor lor, unde vor putea face și o biserică. 8) Turcii nu vor putea cumpăra pământuri în Moldova, ori a avea case sau a se așeza, nici a avea sau a face geamii nici într-un chip. 9) Domnul împreună cu tot norodul, pentru semn de supunere, va avea purtare de grijă a trimite pe tot anul prin doi boieri ai Moldovei la Poartă, și 4 000 bani roșii, 40 șoimi și 40 iepe fătătoare. Aceste toate se numesc peșcheș, adică dar. 10) În vreme de oștire, domnul Moldovei, asemene după cum i s-ar porunci de la Poartă, va fi ajutor cu oștile sale la slujba împărătească. Acestași tratat s-a mai întărit și la 1530 de către Soliman cel Mare și toate hatișerifurile și firmanurile Porții în urmă slobozite s-au întemeiat pe acesteași capitulații; acestea asemene s-au cunoscut și de toate tratatele încheiate între Turcia și Rusia, care, declarându-se ocrotitoarea driturilor noastre, s-a îndatorit prin urmare a ne apăra și cel mai sfânt drit, ce este neatârnarea noastră dinlăuntru.

În adevăr, lasând a vorbi de tratatul încheiat între Petru cel Mare și Dimitrie Cantemir, în 13 aprilie 1711 [1] (adică cu două sute de ani în urma capitulației Moldovei către Poarta otomană, și care dovedesc că Moldova a fost privită de Curtea Petersburgului ca stat suveran, deși tributar, iar nu ca provincie, cum o declară acum depeșa din 19 iulie 1848, căci atuncea n-ar fi putut încheia tratat cu o provincie), prin care tratat reformatorul Rusiei cunoștea domnului Moldovei titlul de autocrator și țării o deplină neatârnare. Rusia, prin tratatul de la Kainargi din 1774, cunoaște pe stăpânitorii Moldovei și Valahiei de suverani [2] și prin urmare și țările de staturi suverane.

Pe acest tratat în care pentru întâiași dată prințipul mijlocirii Rusiei în favorul Principatelor este stipulat (însă numai încât aceasta se poate ierta de către considerația prietenească și luările aminte ce Puterile au unele pentru altele [3] sunt întemeiate și toate celelalte tratate încheiate între Rusia și Turcia pentru Principate.

Tratatul de Iași din 29 decembrie 1791, prin art. 4, nu cuprinde în adevăr altă nimica decât întărirea condițiilor cuprinse prin tratatul de Kainargi și prin convenția explicativă din 10 mart 1779. Tratatul de București din 16 mai 1812, prin art. 5, întărind tratatele și convențiile de mai înainte, nu le face altă modificație decât că puterea protectriță, adică Epitropul, își însușește și unește către staturile sale jumătate din țara protegată, din averea orfanului, adică toată Moldova din stânga Prutului [4], în contra principiilor a orice drit public și privat.

Actul separat al Convenției de Akerman, încheiat în privința Principatelor, cuprinde anume aceste cuvinte despre dritul românilor de a-și da legiuirile ce li s-ar cuveni: "Tulburările întâmplate în anii din urmă în Moldova și Valahia, aducând cea mai grea vătămare rânduielii în diversele ramuri ale administrației din lăuntru, domnii cu respectivele lor divanuri vor fi datori a se ocupa fără cea mai mică întârziere de măsurile trebuitoare, spre a îmbunătăți starea Principatelor încredințate lor; și aceste măsuri vor fi obiectul unui regulament general pentru fiecare provincie, care îndată se va și pune în lucrare". Tot acest act cunoaște vechiul drit al românilor de a-și alege domnul cu primirea generală a locuitorilor. Proclamația feldmarșalului Witgenstein, adresata în 8 mai 1828, în numele M. S. I. Neculai, către locuitorii Țării Românești și Moldovei, făgăduiește Principatelor o existență legală și statornică după vechile drituri. Art. 5 din tratatul de Adrianopol din 1829, care au realizat făgăduințele feldmarșalului și a răsplătit în parte jertvile făcute Rusiei de către români de la Petru cel Mare încoace, cuprinde: "Principatele se vor bucura de o slobodă lucrare a credinței lor, de o desăvârșită siguranție, de o administrație națională neatârnată, și de o întreagă slobozenie de comerț".

Hatișeriful publicat la întronarea domnilor celor dintâi numiți, după tratatul de Adrianopol, cuprinde de asemenea: "Domnii vor întocmi slobod toate pricinile din lăuntru ale Principatelor lor, sfătuindu-se cu ale lor divanuri, fară a se putea aduce vătămare drepturilor ce s-au închezășluit acestor țări, prin deosebitele tratate și hatișerifuri, și nu vor fi supărați întru cea din lăuntru a lor ocârmuire, prin nici o poruncă împotrivitoare acestor drituri". Acestași hatișerif mai adauge: "Aceste două Principate vor avea drepturile celei de sine-și legiuiri ș. c. l.".

În puterea dar acestui drit de neatârnare din lăuntru, de autonomie, întemeiat pe titlul Moldovei de stat suveran, pe o întrebuințare de veacuri și pe toate tratatele, partida națională cu întreaga și plina convicție arată că Reglementul organic nu poate nici într-un chip să facă fericirea țării, și ca puternică dovadă despre aceasta este ispita de șaptesprezece nenorociți ani. În adevăr, lăsând a zice că acest Reglement, prin mai multe ale sale dispoziții, este contrariul spiritului tuturor tratatelor și lovește și driturile Turciei și Moldovei, dar apoi are două metehne de căpetenie, care anulează celelalte ale sale hotărâri, menite spre a ferici țara. Aceste metehne sunt:

1. Prin dispoziția sa încheietoare ce zice că: "Pe viitorime orice schimbare domnul ar voi să facă în Reglementul organic nu va putea să aibă loc, nici a se pune în lucrare decât după înadinsă împuternicire a Înaltei Porți, cu împreună unire a Curții Rusiei. Reglementul ridică deodată Moldovei toate driturile ce le păstrase de la capitularea sa și care ni s-au fost închezășluit de toate tratatele vechi și nouă, și ce este mai rău si mai nenorocit, că o lovește cu imobilitate în contra legilor progresului și a perfectibilității pentru care toate popoarele sunt făcute. Când o nație nu înaintează, ea dă înapoi, și aceasta în veacul nostru este mai adevărat decât orișicând. Reglementul însă silindu-ne, că pentru cea mai mică prefacere, chiar în cea mai neînsemnată lege de poliție, să cerem înadins împuternicirea a Î [naltei î Porți cu împreună unire a Curții Rusiei, ne osândește a fi staționari; și starea de pe loc, imobilitatea este moartea unei nații. Este cunoscut câtă opoziție a întâmpinat această adăugire la articole Reglementului din partea obșteștei Adunari a Țării Românești; și răspunsul ei din 21 iulie 1837 la nota din 17 iulie același an a general-consulului Rusiei, este cea mai manifestă protestație în contra dezbrăcării nației de dritul ei de autonomie. Obșteasca Adunare a Țării Românești n-a cunoscut dar niciodată această fatală adăugire; și redacția jurnalului, prin care Adunarea obștească a Moldovei a primit-o, dovedește că aceasta s-a făcut după prea înaltă încuviințare (en vertu d'une sanction supręme), iar nu din libera sa voință. 2. A doua meteahnă capitală a Reglementului este că acesta, în loc de a regula (precum însuși numele său arată misia ce trebuie să aibă) după spiritul timpului vechile instituții ale Moldovei, a dărâmat și a desființat toate legiuirile țării; ne-a tăiat toată relația cu trecutul, fără a ne întemeia prezentul. O lege fundamentală a Țării trebuie însă să fie o plantă indigenă, expresia năravurilor și nevoințelor nației. Aceasta însă nu este Reglementul; el este redigat în timpul ocupației armielor rosienești, după instrucții străine, sub prezidenția consilierului de taină rosienesc Mințiaki, de către doi boieri numiți de prezidentul plenipotent al Principatelor si numai de către alți doi boieri numiți de divanul țării, adică de vreo câteva persoane, iar nu de adevărata Adunare națională a țării. Aceste toate se dovedesc prin chiar jurnalul-prefață, ce este pus înaintea Reglementului Moldovei, din 29 iulie 1829, și iscălit de prezidentul comitetului Mințiaki, visternicii Iordachi Catargiu și Costachi Cantacuzino, vornicii Costachi Conachi și Mihalachi Sturdza, și secretarul și redactor aga Gheorghe Asachi. Sfârșitul acestui jurnal, prin chiar cuvintele sale, arată modul și mijloacele cu care s-a făcut acest Reglement. "Noi, mădulari ai comitetului pentru secția Moldovei, am deschis seanțele noastre la București 29 iulie 1829, sub prezidenția domnului de Mințiaki, înzestrat cu instrucții privitoare către aceste îmbunătățiri, și ne vom ocupa cu toate părțile ce trebuie să compună acest Reglement; și făcând din fieștecare câte un cap de o parte, îl vom supune, îndată ce va fi pregătit și redigat, cercetării Excelenței Sale domnului Prezident plenipotent, până când toată lucrarea reformei pentru Moldova va fi cu totul sfârșită". Reglementul dar nefiind nicidecum expresia voinței moldovenilor, nerăspunzând la nevoințele țării, neîntemeiat pe acele legiuiri vechi care, cu toate greutățile timpurilor și ale împrejurărilor din afară sute de ani ne-au păstrat naționalitatea, nici au putut, nici poate să facă fericirea țării noastre. De aceea dar vroim a ne întoarce la acele instituții, a cărora origine este din pământul nostru, care în timp de cinci veacuri le-am avut, și pe care vroim numai a le adapta după luminile și trebuințele epocii. Pentru că ele au oareșicare asemănare cu constituțiile altor popoare, să nu socoată cineva că sunt imitații și împrumutări, un plagiat al propagandei democratice și socialiste, cum ar vrea nota cabinetului rusesc din 19 iulie să le numească; să nu se ieie după forme și după termine. lnstituțiile ce le vroim sunt curat ale țării noastre în cea mai mare parte, și aceasta o dovedesc istoria și acturile publice ale românilor.

Aceste instituții pe care partida națională le socoate ca neapărate și singurele mântuitoare pentru țară sunt următoarele:

1. Neatârnarea administrativă și legislativă în toate cele din lăuntru, fără amestec a orice puteri străine. — Considerațiile de mai sus au dovedit pe ce drepturi se întemeiază acest princip fundamental.

2. Egalitatea drepturilor civile și politice. — Prin aceasta, moldovenii s-ar întoarce la un vechi și mântuitor prințip. În vechea Moldovă, toți erau deopotrivă; căci însăși vecinătatea era numai un abuz introdus din țari străine, precum o declară formal actul obșteștii Adunări din 6 aprilie 1749, cuprins și în Reglementul Organic, art. 435. În Principate nici una din stările sociale nu era privilegiată; toți românii puteau ajunge la boierie, adică la funcții publice, căci una și alta însemna tot una. Acestași princip, deși îmbrobodit cu multe abuzuri și excepții în practică, există încă și astăzi în teorie; a decreta dar aceleași drepturi civile și politice pentru orice român (cu oareșicare restricții legale) ar fi a împiedica ura între deosebitele clase ale societății și prin urmare ruina desăvârșită a țării. 3. Adunarea obștească compusă de reprezentanții tuturor stărilor societății. — Așa erau vechile adunări ale românilor; și iscăliturile puse sub vestitul act al dezrobirii vecinilor din 1749, pomenit mai sus, dovedesc destul dritul ce aveau toate stările, adică toate interesele țării, de a fi reprezentate în Adunare. Prin urmare, Adunarea obștească de astazi (chiar nefiind înrâurită de guvern), neînfățișând decât interesele unei stări, adică a boierilor, trebuie modificată întrastfel, ca să fie reprezentate în ea cele de căpetenie interese ale țării, adică proprietatea, comerțul, slujbele făcute statului, capacitatea și agricultura. 4. Domnul ales din toate stările societății după vechiul obicei. — Aceasta iarăși nu este o inovație; istoria dovedește că fieștecare român putea fi chemat la domnie. Petru Rareș în minutul alegerii sale era pescar. Constantin Cantemir era de abia serdar; și unul și altul au fost mari si buni domni. Acest drit pentru întâiași dată s-a restrâns în clasa boierilor celor mari și până la rangul de vornic, de catre vornicul Mihail Sturdza, unul din redactorii Reglementului din 1832. 5. Lista civilă proporționată cu veniturile și mijloacele țării. — Astazi Măria Sa Mihail Sturdza v. v. primește de la țară 1 600 000 lei, când venitul țării se suie deabia la 10 000 000 lei; prin urmare trage în folosul său a șasea parte din veniturile publice; și așa 250 000 de moldoveni trăiesc și muncesc pentru a ține pe un singur om. Pe lângă această însemnată sumă, domnul a știut a-și mai trage și venitul exportației grânelor, care se suie la suma de 600 000 lei; încât această listă civilă, făcând proporția micilor venituri ale țării, este cu mult mai mare decât lista civilă a celor mai mari suverani ai Europei. 6. Responsabilitatea miniștrilor și a tuturor funcționarilor în funcțiile ce ocupă. — Acesta este un princip prea feritor și atât în interesul țării, cât și al domnului însuși. El este cunoscut și de Reglementul de astăzi, art. 137, Anexa Q. XVIII, și 282. Miniștrii trebuie să fie răspunzători înaintea obșteștii Adunări, potrivit vechiului obicei. Vezi Magazinul Daciei, tom. I, pag. l26.

7. Libertatea tiparului. — Tiparul, în orice timp, a fost liber în Moldova; și până acum nici într-o legislație veche sau nouă nu se află vreo lege care să-l oprească sau să-l mărginească măcar. Dimpotrivă, la întrebarea făcută de prezidentul plenipotent la 1830, în timpul ocupației rosienești, ce legi sunt în Moldova pentru tipar, este declarația Divanului împlinitor, adică a autorității celei mai înalte a guvernului că în țara Moldovei tiparul n-a avut niciodată altă cenzură decât religia și moralul public.

8. Răsplătirile naționale date de către nație prin Adunarea obștească, iar nu prin domn. — În țările românești, unde decorații nu sunt, și rangurile se oboară, singurele răsplătiri sunt bănești; ca cheltuieli dar ele nu pot fi făcute decât de către Adunarea obștească, după chiar Reglementul de astăzi, art. 54 și 117 și Anexa E. X.

9. Reprezentanții țării în tot timpul mandatului lor să nu primească funcții, cinstiri de la guvern. — Servilismul Adunărilor obștești de la 1832 și până acum, compuse în cea mai mare parte de deputați funcționari, care în mandatul lor privesc numai un mijloc de a dobândi înaintare în funcții, ranguri mai înalte, răsplătiri bănești, nișamuri, cere neapărat această reformă feritoare de corupție.

10. Publicitatea seanțelor Adunării obștești și a tribunalurilor. — Princip recunoscut și de către Reglement, art. 327, pe lângă vechiul obicei al țării, care s-a păstrat și până astăzi, deși intr-un chip imperfect.

11. Dritul inițiativ și de petiție pentru Adunare. — Dritul inițiativ este cunoscut de Reglement, art. 57. Dritul petiției este iertat de către obiceiul vechi și nu este oprit prin nici o lege nouă.

12. Reprezentantul țării la Constantinopol ales de către Adunare dintre români. — Reprezentantul țării de astăzi este străin, în contra chiar a Reglementului, art. 403. El trebuie să fie ales de către Adunare, pentru ca să reprezenteze la Înalta Poartă interesele țării, iar nu interesele domnului, precum se întâmplă cu agentul de astăzi, dl Vogoridi, socrul Măriei Sale Mihail Sturdza v. v. și care de 14 ani înaintea Curții Suzerane nu numai a ascuns, dar încă a prigonit interesele Moldovei. 13. Închizășluirea libertății individuale și a domiciliului. — Aceste drituri sunt închizășluite de hrisovul lui Ioan Sturza, 1 april 1828, și de Reglement, art. 358 și 433, însă numai boierilor, dar și pentru aceștia sunt numai pe hârtie. Domnul, cu sau fără Sfatul administrativ, în contra tuturor drepturilor vechi și nouă, sub cuvânt de măsuri de ordin public, închide, surghiunește, depărtează peste hotar, fără cea mai mică judecată, dovedind și prin aceasta că o lege publicată, dar nepăzită este o lege moartă. Libertatea individuală și domiciliul trebuiesc dar închizășluite pentru toți românii făra deosebire. 14. Instrucție egală și gratuită pentru toți românii. — Acest princip este cunoscut prin hrisoavele lui Grigore Ghica v. v., prin Reglement, Anexa F. LXVI și LXVII și prin dispozițiile departamentului din lăuntru, în ministeria răpos. logofăt Lupu Balș. Principul însă trebuie dezvoltat și pus în lucrare. Fieștecare oraș și sat trebuie să aibă școala sa, ca fieștecare român să poată primi instrucția la care îl cheamă facultățile sale. 15. Întemeierea unei garde urbane și rurale. — Această gardă, întâi puterea țării, deși în urmă degenerată, a existat până la introducerea Reglementului; spre a împuțina numărul slujitorilor, care sunt un izvor de abuzuri și de împilări pentru locuitorii săteni, și mai ales spre a avea o garanție temeinică pentru averile materiale și morale, și pentru păzirea țării și a fericirii publice, garda este neapărată. 16. Întemeierea juriului pentru pricini politice, criminale și de tipar. — Această instituție, provenind din pruncia societății, păstrată și împrumutată de toate popoarele, care o privesc ca cea mai mare garanție pentru siguranța și libertatea cetățenilor, au avut-o și românii moștenire de la vechii germani, și au păstrat-o până la introducerea Reglementului în procesurile civile. Chiar și sub domnul loan Sturza v. v. fieștecare împricinat ce era a se înfățișa înaintea divanului domnesc avea dreptate, pe lângă mădulările divanului, să-și aleagă și alți câți boieri vroia, care împreună cu ceilalți îl judeca. În cele criminale, juriul era obștește adoptat de români; și există chiar un tratat încheiat între Stefăniță Vodă, nepotul lui Stefan cel Mare, și Sigismund, riga Poloniei, pentru întrebuințarea juriului în procesurile supușilor micști. La pricinile de hotărituri, juriul alcătuit de purgari, adică concetățeni, era asemenea întrebuințat. Astăzi dar când chiar acele nații care nu cunoșteau încă juriul îl adoptă ca închizășluirea cea mai sigură și mai priincioasă, pentru ce numai românii nu s-ar întoarce la o instituție strămoșească atât de prețioasă!

17. Desființarea pedepsei de moarte și a bătăilor trupești. — Epoca în care viețuim face de prisos orice comentar întru aceasta.

18. Întemeierea unui ordin de avocați spre libera apărare atât în cele civile, cât și în cele criminale. — Așezământul pentru vechili din 1839 a pus temelia ordinului avocaților în proțesurile civile. Trebuie însă ca și în cele criminale să li se dea dritul apărării, care este primit atât de legile împărătești ce au încă putere în țară, cât și de art. 346 din Reglement. O organizație dar mai temeinică este trebuincioasă.

19. Întemeierea ministeriului public. — Așezarea avocaților cere neapărat și a procurorilor, care și există în Țara Românească.

20. Reforma tribunalelor și inamovibilitatea judecătorilor. — O mare parte a îngenunchierii țării se poate atribui tribunalelor. Rău organizate, rău compuse, sub înrâurirea directă a domnului, în loc de a fi organul și expresia dreptății, ele nu sunt decât instrumentul strâmbătății și al venalității și nu înfățișază nici o garanție împricinaților. Reforma lor și mai ales inamovibilitatea judecătorilor, cerută și de art. 285 al Reglementului, sunt dar de toată nevoia.

21. Neamestecarea domnului în ramul judecătoresc și aducerea în împlinire a sentințelor fără întărirea sa. — Domnul prin însăși ființa sa de domnitor trebuie să se țină departe de luptele judecătorești ale particularilor; căci prin amestecarea sa în ele nu face decât a-și comprometa influența suverană. El nu trebuie, prin urmare, decât a privighea la marșa justiției, iar nu și la darea ei; caci altmintrele dreptatea n-ar fi decât un instrument în mâinile domnitorului, precum a și fost în mâinile Măriei Sale Mihail Sturdza v. v. Câte hotărâri date de către divanul domnesc în conglăsuire de șapte mădulări, și care după art. 363 al Reglementului rămân pentru veci sfinte, șed de la începutul domniei sale neîntărite și neaduse la împlinire și câte alte asemenea s-au sfărmat și nelegiuit s-au trimis în noua cercetare a tribunalelor! 22. Desființarea a orice tribunaluri și comisii excepționale. — Aceste chiar după Reglementul de astăzi nu sunt tolerate; însă, în contra acestuia, guvernul de față în mai multe rânduri s-a slujit de ele. 23. Libertatea culturilor. — Moldova a avut pururea de fală de a cunoaște libera întrebuințare a tuturor culturilor. Religiile prigonite în alte țări au găsit pururea în țara noastră un azil sigur; și pământul românesc este singurul care nu s-a udat cu sânge vărsat în războaie religioase. 24. Ridicarea morală și socială a clerului ortodox. — Formarea clerului și aducerea sa într-o stare îmbunătățită și însuflețitoare de respect este una din cele mai mari și sfinte îngrijiri ale fieștecărui guvern pătruns de datoriile sale către popor. La români, guvernul de 14 ani n-au făcut nimică pentru cler, care cu toate veniturile cele mari și cu toate mijloacele și legile ce sunt de față, și anume art. 415 din Reglement, s-a lăsat în înjositoarea condiție în care se afla și mai înainte. Clerul de jos mai ales este atât de parăsit, încât este de mirat cum poporul a mai păstrat încă vreun simtiment religios. 25. Organizarea clerului catolic pentru românii de această religie. — Peste 50 000 români sunt catolici. Până acum, guvernul nu s-a ocupat nicidecum cu educația atât morală, cât și religioasă a lor. Clerul lor este străin și nu se ingrijește de către stat. Este dar neapărată trebuința ca și acești fii ai patriei să tragă parte din folosurile publice. Clerul lor trebuie dar organizat și ținut, ca toate celelalte cleruri cunoscute, cu cheltuiala statului. Vechii domni o cunoșteau aceasta prea bine și singurul venit ce biserica catolică are în Moldova îi vine încă din vechile dănuiri domnesti. 26. Drepturi politice pentru orice compatrioți de orice credință creștină. — Astăzi numai ortodocșii cred a avea drepturi politice, dritul de a stăpâni moșii etc. lstoria și actele publice ne dovedesc însă că în timpurile dinainte și catolicii se foloseau de asemene drituri. Și încă astazi dintre moldovenii catolici sunt unii care au ajuns la întrebuințarea driturilor politice și alții stăpânesc moșii încă din vechile dănuiri. Sunt mai multe sate răzășești locuite de catolici. Drepturile politice, și aceasta o cere epoca, trebuie dar date la toți românii de lege catolică, protestantă, ariană etc.

27. Emancipația graduală a israeliților moldoveni. — Marele număr de israeliți străini veniți în Moldova, ignoranța adâncă în care această stare se află cere ca guvernul să se ocupe neadormit cu această chestie importantă pentru țară; trebuie ca prin măsuri umane și progresive să se opereze cât mai în grabă fuzia israeliților și prefacerea lor într-o stare de cetățeni folositori ai statului.

28. Înturnarea către stat a averilor mănăstirilor închinate la locuri străine. — Toate averile dănuite de către evlavioșii noștri domni locurilor de jos sunt condiționate. Ținere de sobor, de școli, de spitaluri, de case de nebuni, de mese pentru săraci, aceste sunt principalele condiții din care însă nici una nu s-au ținut de către părinții greci. O singură mănăstire închinată nu mai ține sobor; mai multe sunt prefăcute în case de arendatori și ocupate de mireni, bunăoară mănăstirile Buhalnița și Aron Vodă. Celelalte condiții sunt tot așa de puțin păzite. Călcarea acestora se dovedește prin actele dănuitorilor ivite în parte în procesurile orașului Botoșeni cu mănăstirea Sf. Niculai din Păpăuți, a școalelor publice cu mănăstirea Trei-Ierarhilor etc. Întrebuințarea însemnatelor venituri a acestor mănăstiri este un scandal public. Ele trebuie dar trase numaidecât spre folosul statului, ca prin ele să se poată ușura sarcinile publice. Iar locurilor de jos, spre pomenirea dănuitorilor, se va trimte pe tot anul făclii, tămâie, untdelemn și însuși bani; căci ar fi un păcat național de a lăsa așa averi publice în mâinile unor călugări străini, pururea rebeli la legile țării ce-i îngrașă de atâte veacuri, și care de la 1832 și până astăzi se împotrivesc încă de a răspunde statului mica dare hotărâtă prin art. 79, IV al Reglementului.

29. Dritul fiecărui ținut, oraș și comună de a-și controla administrațiile prin sfaturile ținutale, municipale și comunale. — "Privigherea asupra a tot ceea ce se atinge de fericirea unui oraș nu poate fi mai bine încredințată decât acelor care câștigă mai cu deosebire folosurile din el", zice chiar Reglementul, Anexa H. Cu toate aceste, ocârmuirea intereselor comunale, deși dată prin acestași Reglement sfaturilor comunale, a rămas pururea în mâna administrației centrale, care și cu aceste venituri a făcut aceea ce a făcut cu tote veniturile țării, încât a omorât cu totul viața municipală în Moldova. Trebuie dar dat fieștecărui ținut, oraș și comună dritul ca, prin respectivele sale sfaturi, sa-și controleze interesele locale, fără amestecarea puterii centrale. Aceste sfaturi ar învia din nou viața municipală și interesul pentru lucrul public; și prin urmare, înaintând bunăstarea comunelor, orașelor și ținuturilor, ar face și bunăstarea țării întregi. Trebuie dar priimit de princip, că tot ce se poate face pe loc să se facă de către puterile locale. 30. Desființarea a orice dări asupra exportației productelor naționale. — În vreme când în alte țări guvernele se silesc de a înlesni chiar prin premii exportarea productelor naționale, guvernul Moldovei, chiar în contra legiuirilor înființate, s-a silit a-i pune stavile. Așa, în contra art. 65 al Reglementului, și cu toate protestațiile Adunării obștești, a pastrat poșlina asupra grânelor, pentru că ea este lăsată în libera dispoziție a Măriei Sale Mihail Sturdza v. v. și-i formează o a doua listă civilă. Spre dezvoltarea dar a agriculturii și a negoțului vitelor, care sunt cele de căpetenie izvoare a bogăției noastre naționale, trebuie desființate orice dări asupra exportației grânelor, vitelor și fabricatelor naționale. 31. Reforma codicelor civilă, comercială și criminală și a proce- durii lor. — Reforma codicelor, deși cerută și de art. 426 din Reglement (și cu anume rostire ca aceasta să se facă de o comisie mixtă, numită de guvernele ambelor Principate, spre a da amânduror țărilor o singură și aceeași legislație civilă și penală), de abia a început în anii trecuți, însă în chipul strâmt și viclean care caracterizează sistemul și toate îmbunătățirile guvernului de astăzi. De abia partea întâi a codicei civilă este pregătită, însă trebuie curățită de adăugirile și schimbările făcute de Măria Sa domnul Mihail Sturdza.

Cea mai neapărată însă reformă este aceea a codicei criminale, care face rușine epocii și Moldovei. Procedura civilă și criminală trebuie asemene radical prefăcută; căci colecția ofisurilor și dezlegărilor judecătorești, publicată de Măria Sa domnul Sturdza, fără mai înainte încuviințare a Obșteștii Adunări în contra art. 56 din Reglement, este numai un nămol de strâmbătăți și de interesuri particulare aduse la teorii de legiuiri generale.

32. Întemeierea legilor de poliție și a așezămintelor penitenciare potrivite cu veacul. — Starea de față a poliției, întemeiată numai pe vroința și interesul funcționarilor însărcinați cu acest ram delicat al adminstrației, și mai ales jalnica și neomeneasca tratație a nenorociților închiși, lipsiți de orice căutare, și lăsați în cruda dispoziție a temnicerilor, cer neapărat reforma sistemului de astăzi.

33. O lege energică pentru secarea corupției răspândită în țară de către guvernul de astăzi. — Abuzurile care au adus țara în ticăloasa stare în care se află astăzi explică trebuința unei asemene legi.

34. Înlesnirile comerțului și libertății muncii prin: 1. Promulgarea legilor de credit spre a asigura plătirea datoriilor fără excepție de persoane. 2. Întemeierea unei bănci naționale și de escontă și a caselor de păstrare. 3. Așezarea de școli profesionale. 4. Deschiderea canalurilor și drumurilor de comunicație. 5. Regularea tarifurilor și 6. Mai ales desființarea a orice beilicuri, cărături și havalele, precum la drumuri publice etc. Toată munca publică trebuind a fi făcută cu bani. -Toate aceste îmbunătățiri practice n-au trebuința de un mai departe comentar.

În privirea acestor mântuitoare instituții, propuse de partida națională, nu în folosul său în parte, ci în folosul nației întregi, intitulații aristocrați, de la sine și cu bucurie se leapădă de privilegiile ce le au, sau prin moștenire, sau prin legile înființate, și se primesc:

I. A se oborî orice ranguri și privilegiuri personale sau de naștere. În Țările Românești nimic n-a fost moștenitor, afară decât proprietatea și numele familiei. Ca în toate staturile Orientului, nobleța este necunoscută: căci boieria nu însemnează decât funcție publică, la care fieștecare român poate ajunge după chiar legile de astăzi. Boieria de abia în timpurile nouă a luat mersul unei noblețe, nepotrivite și contrare cu toate instituțiile țării. Boieria chiar astăzi nu se poate câstiga decât prin slujba către stat, și nu dă alt drit decât acel al elecției și al eligibilității, precum și al scutirii de bir, care asemene este numai un privilegiu personal. Boieria este dar personală, pentru că feciorul de boier ce nu are rang nu se poate alege deputat și fiii săi sunt birnici. Dritul de elecție și de eligibilitate păstrându-se, și încă întinzându-se, iar scutirea de bir nemaiputându-se păstra pentru nimene, la ce ar mai trebui rangurile de logofăt mare, vornic mare, spătar și șătrar, niște titluri seci care de mult nu mai reprezenteaza funcțiile la care erau lipite. Ele dar astăzi trebuiesc oborâte ca niște rămășițe ale timpurilor feudale și care odată trecând granița, sunt necunoscute întregii Europe și, prin urmare, nu procură titularilor nici măcar deșarta glorie ce prin tractiruri aduc încă cuvintele de ducă, conte și baron. Logofeții cei mari, vornicii, agii, banii, pitarii și alți asemene boieri de astăzi pot fi, și vor fi și fără aceste titluri, în capul nației prin cultura, bogăția și iubirea lor către patrie. Multă vreme dar vor avea încă spre a nu se teme de concurenție; singurul lucru ce le rămâne să facă este să păstreze prin merit aceea ce până acum au avut numai prin privilegiu. Rangurile dar, adăugim încă, ca niște jucării date numai deșertăciunii, trebuiesc desființate; căci a păstra o nobleță, o aristocrație acolo unde există, se înțelege; dar a o crea la anul 1848 acolo unde n-a fost niciodată, ar fi o prea mare nebunie, și de care românii vor ști a rămâne străini. II. A face parte la îndatoririle, sarcinile și dările statului, prin urmare a se supune la contribuție generală, fieștecare în proporția facultăților și a averii sale. În vechea Moldovă, toți moldovenii luau deopotrivă parte la însărcinările statului; toți plăteau birul sângelui, toți contribuau la dările publice, logofătul cel mare, cât și cel de pe urmă sătean, fieștecare după mijloacele sale. O singură excepție era făcută în favorul funcționarilor mari ai statului, pe câtă vreme erau în funcții lucrative, de la vel-logofăt până la vel-stolnic, pentru că această scutire le era singura leafă. De abia domnul fanariot Constantin N. Mavrocordat, vroind a trage în partida sa pe boieri, adică funcționari, pentru ca mai lesne să poată împila poporul, oborî acest princip de dreptate, și introduse clase privilegiate, adică scutite de bir. Pentru întâiași dată prin hrisovul său din mart 1737, se hotărî ca "boierii de la vel-logofăt până treti-logofăt, atât dumnealor cât și fiii dumilor-sale, nu numai când vor fi întru dregătorii, ce și lipsiți fiind de dajbe mazilească ce da pe an să fie slobozi și iertați", însă și aceasta cu condiție "pentru că de sub legăturile dajdiei slobozindu-se și odihnindu-se, mai cu fierbinte sârguială să se afle către slujbele și poruncile stăpânești".

Această excepție, o dată făcută, toate clasele înstărite au mijlocit a se folosi de ea; și astăzi toate greutățile și dările statului, în contra a orice dreptăți, razimă numai pe acel mai sărac, pe acel ce n-are ale lui decât trupul său, adică pe locuitorul sătean: numai acesta plătește pe domn, care nu știe de dânsul, pe administrator care-l fură, pe judecător la care niciodată nu cere dreptate, pe slujitor care-l ține sub bici, pe militar care n-are ce să-i apere, căci țăranul n-are nimic al lui sub soare, nici măcar bordeiul unde își odihnește obositele mădulări.

Atât dreptatea, cât și epoca în care viețuim, nu mai puțin și chiar interesul bine înțeles al patriei, cer dar neapărat ca să ne întoarcem la vechiul și mântuitorul princip al contribuției generale; pentru că numai din libera și deopotrivă dezvoltare a tuturor puterilor statului și întrebuințarea lor spre folosul general, atârnă fericirea țării.

Obștesc și adevărat patriotism însă poate să fie numai acolo unde patria iși tratează fiii cu o deopotrivă dreptate și dragoste, supuindu-i la aceleași îndatoriri și drituri. IIl. A jertfi în folosul statului banii despăgubirii scutelnicilor, păstrându-se ca pensie numai acei pentru nevoiași, văduve și orfani. De îndată ce rangurile și privilegiurile se desființează, de la sine cade și această despăgubire pentru un privilegiu trecut; și apoi acest condei al bugetului, împărțit la mai multe sute, dă beneficianților un venit prea puțin însemnat, când, întrebuințat întreg, ar putea să aducă țării un folos mult mai mare. IV. A se desființa robia de pe pământul românesc, cu despăgubirea numai acelora ce ar cere-o. Un stat constituțional cu robi ar fi o monstruozitate. Dezrobirea țiganilor statului și a mănăstirilor rostită de Obșteasca Adunare, în anii trecuți, trage de la sine și dezrobirea țiganilor particulari; căci un princip nu poate să fie primit de bun pentru unii, și aruncat de rău pentru alții. În seanța din 5 august 1746, Obșteasca Adunare a Țării Românești zicea că "ea nu cunoaște mai greu și mai mare păcat decât a avea pe frații noștri întru Cristos sub jugul robiei noastre, de vreme ce sf. Evanghelie ne zice: iubește pe aproapele tău ca însuși pe tine. Ca următori dar acestei porunci, nu trebuie să robim pe frații noștri. Căci robia n-a fost de nici un folos, ci încă un obicei de mare pagubă sufletelor noastre, rămasă fiind de la strămoși ca un blestem asupra capetelor noastre. Aceea ce dar cu mai mult de o sută de ani o ziceau strămoșii noștri nu vom zice-o și noi astăzi în veacul luminilor, și am putea oare răbda de a avea robi, noi, care voim a fi o nație liberă? V. A se oborî boierescul și a se face proprietari pe toți gospodarii săteni, dându-se însă o dreaptă despăgubire vechilor stăpâni ai pământului. Această despăgubire și modul ei se vor hotărî de către cea întâi Obștească Adunare, aleasă după noul chip arătat la art. 3 al reformelor de mai sus. Puterea și fericirea unui stat se află în puterea și în fericirea mulțimii, adică a nației. O nație însă, care numără numai trei mii de oameni înzestrați cu drituri și averi, singurii adevărați cetățeni, nu merită acest nume. Moldova însă n-are mai mulți cetățeni; căci toți ceilalți care peste acești trei mii de privilegiați și până la un milion și jumătate formează populația țării, sunt numai niște locuitori dezbrăcați de toate driturile, de toată buna stare materială și intelectuală și supuși numai dărilor și greutăților țării. Locuitorii săteni sunt, mai ales, în cea mai ticăloasă stare, nefiind decât niște instrumente de muncă în mâinile guvernului, ale proprietarilor și ale posesorilor de moșii, în practică lipiți încă pamântului, pe care de sute de ani îl lucrează în folosul altora, și prin urmare întorși la vecinătate. În toate reformele bune sau rele, câte s-au făcut până acum pentru țară, în timpurile mai nouă nimică nu s-a statornicit pentru această numeroasă și nenorocită clasă, nădejdea și puterea patriei; ba încă Reglementul, în loc de a-i îmbunătăți, i-a asprit și mai mult ticăloasa soartă. Omenirea, dreptatea, interesul țării și chiar interesul proprietarilor de moșii cer dar neapărat îmbunătățirea radicală a acestei stări, prin desființarea boierescului și prefacerea țăranilor în mici proprietari, dându-li-se pământurile pe care le-au înrodit cu sudorile lor. Omenirea pentru că nu este omenesc ca omul să exploateze pe om, ca cei mulți să fie instrumentele de muncă ale celor puțini, și ca un popor întreg să-și jertfească viața în folosul unora, în contra principiilor evanghelice și ale adevăratei libertăți. Dreptatea, pentru că desființând boierescul și întemeind proprietatea între locuitorii săteni, ar fi a îndrepta crudele strâmbătăți ale veacurilor trecute. Este istoricește dovedit că, în timpurile din început, mai fieștecare român era proprietar și că numai sila și puterea celor mari au dezbrăcat pe o mare parte din sateni de pamânturile și de chiar libertatea lor [5]. Și chiar în zilele de astăzi, câte moșii răzășești s-au desființat prin silă și strâmbătate? Interesul țării, pentru că proprietatea este cel mai puternic instrument de civilizație și dacă vroim serios să ne civilizăm țara, trebuie să avem mulți proprietari. Numai o țară ce are mulți proprietari este tare; căci numai acolo unde este răspândită iubirea pământului, este răspândită și iubirea patriei. Astăzi însă pentru ce țăranul și-ar iubi și și-ar apăra o patrie unde el nu are nici un drept, ci numai îndatoriri și sarcine? Interesul particular al proprietarilor, pentru că pragmatic se poate dovedi că desființarea boierescului nu numai n-ar împuțina, dar încă în curând ar spori prețul pământului, prin înmulțirea populației și libertatea muncii; și că, prin urmare, o falce le-ar da un venit mai mare decât astăzi le aduce două fălci; pentru că este știut că munca liberă îi mai roditoare decât munca silită, adică boierescul și pentru că, în sfârșit, proprietarii s-ar vedea scutiți și de multe îndatoriri ce au către muncitori, spre pildă: de a-i hrăni în vreme de foame, de a le plăti birul în timp de lipsă etc. În tot felul dar boierescul trebuie desființat, ca rămășiță a robiei, ca contrariu veacului, ca însărcinător și pentru acel ce-l face și pentru acel ce se folosește de el, și, în sfârșit, ca înlesnitor asupririlor și arbitrarului și, prin urmare, exersând o înrâurire rea asupra caracterului și moralității locuitorilor săteni, puterea cea mai mare a unui Stat. Boierescul este desființat în Transilvania, în Bucovina și Țara Românească; cum dar, decât prin silă s-ar mai putea ținea în muncă pe românul din Moldova, când el vede pe frate-său din învecinatele țări liber și bucurându-se de toate driturile cetățenești? Sila însă n-ar face decât a înrodi sămânța de ură ce începe a se răspândi asupra stăpânilor de moșii. De datoria dar și de interesul acestora este ca să depărteze primejdia, ca nu din excesul numai al răului să iasă binele; iar întâmplările din Galiția să le slujească de o cumplită și mântuitoare pildă. Astăzi mai toată Europa au oborât munca silită, numită robotă, clacă, boieresc, sau cu orice altă numire. Chiar în Turcia, și anume în Bosnia, augustul nostru suzeran a desființat-o. Cum dar numai Moldova ar putea să se împotrivească acestei reforme adevărat europeană, tocmai Moldova, care din pricina învecinării cu Bucovina și Transilvania, desființarea boierescului și apropriația țăranilor este o chestie de siguranție publică, de pace, de viață, în sfârșit, și care prin urmare trebuie hotărâtă cât mai în grabă? Căci nimene din acei ce vroiesc binele țării nu ignorează că timpul face necontenit mai grele de hotărât chestiile ce sunt de-a pururea prelungite pe altădată. Pașnica dar hotărâre a chestiei apropriației țăranilor, astăzi încă ușoară, într-un an va fi mai grea, și în doi va fi cu neputință. Ea astăzi atârnă încă de la noi; să luăm dar seama, ca în curând să nu se hotărască fără de noi și cu vărsare de pâraie de sânge!

Pe lângă aceste radicale instituții, singurele care ne pot regenera patria, apoi partida națională mai propune una, ca cunună tuturor, ca cheia bolții, fără care s-ar prăbuși tot edificiul național: aceasta este Unirea Moldovei cu Țara Românească, pe temeiul puncturilor de mai sus, și care se vor putea modifica de către Adunarea Obștească Constituantă a ambelor țări unite; o unire, dorită de veacuri de toți românii cei mai însemnați, a amânduror Principatelor, o unire pe care, după spiritul timpurilor, cu armele în mână au vroit să o săvârșească Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, care și ajunsese a se intitula: Cu mila lui Dumnezeu, Domn al Țării Românești, al Moldovei și al Ardealului. Prejudețele veacului și intrigile străinilor până acum au stăvilat această unire. Astăzi, însă, împrejurările ne sunt mai favorabile ca să putem realiza aceea ce strămoșilor noștri le-a fost cu putință numai de a dori. Prejudețe și antipatii naționale nu mai sunt de mult între noi. Chiar străinii n-ar putea cu drept a ne fi contrari, fiindcă această unire n-ar jigni driturile nimănui. Turcia este acum deplin convinsă că, deosebindu-se de timpurile trecute și de părinții lor de a fi strâns uniți cu Imperia otomană, și că singura lor mântuire este de a se ține sub egida integrității Turciei, închezășluită de marile Puteri ale Europei. Unirea Principatelor, întărindu-le pe aceste, ar întări însă și legăturile care se lipesc către puterea suzerană; și iarăși numai legăturile cu această din urmă pot să facă pe români puternici prin neatârnarea Turciei, care închizășluiește pe a noastră. Căci Turcia, prin dritul suzeranității sale, este îndatorită a ne apără și libertatea noastră. Cât pentru Rusia, chiar în imputările și amenințările ce face românilor prin depeșa din 19 iulie trecut, ca tot ce se întemeiază pe vechile trataturi; prin aceasta însă ea nu numai că nu slăbește, dar încă întărește driturile românilor, căci tocmai pe tratate și aceștia se întemeiază spre a reclama autonomia lor și dritul de a-și uni țările. În zadar depeșa ministerială zice că Principatele nu pot să-și prefacă regimul administrativ, fără încuviințarea ambelor Curți de vreme ce au îndatoriri pozitive către puterea suzerană, cât și către puterea protectriță, căci articolul 5 al tratatului de Adrianopol, pe care Rusia însăși își întemeiază reclamațiile, prin chiar cuvintele sale, cunoaște românilor vechile capitulații, și, prin urmare, și cea dintâi condiție a acestora, adică dritul autonomiei. "Fiindcă principatele Moldova și Țara Românească, zice acest articol al tratatului, în urma unei capitulații s-au pus sub suzeranitatea Înaltei Porți, și fiindcă Rusia a chezășluit fericirea lor, s-a hotărât ca ele să ție toate privilegiile și slobozeniile ce li s-au fost învoit, sau prin capitulațiile lor, sau prin tratatele încheiate între aceste două imperii, sau prin hatișerifurile slobozite în deosebite vremi" etc. În zădar, asemene aceastași depeșă face românilor o crimă din dorința lor de a-și împreuna țările, zicând că Rusia nu poate ierta de a vedea, în locul ambelor Principate, ivirea unui nou stat etc. La acestea va răspunde iarăși Rusia, adică chiar Reglementul făcut de ea, și pe care ea astăzi vroiește prin baionete a-l impune românilor. În adevăr, acest Reglement, făcut după instrucțiile sale, sub prezidenția unui amploiat al său, redigat de oameni aleși de ea, singur invită pe români de a se uni, rostind lămurit că noile instituții nu li s-au dat decât spre a pregăti și a aduce în împlinire această unire. "Începutul, religia, zice Reglementul Moldovei, art. 425, cap. IX, obiceiurile și asemănarea limbii locuitorilor acestor două Principaturi, precum și trebuințele ale ambelor părți cuprind din însăși descălecarea lor elementurile nedespărțitei uniri, care s-a împiedicat și s-a întârziat de întâmplătoarele împrejurări. Mântuitoarele folosuri ale rodului ce s-ar naște din întrunirea acestor două nații sunt netăgăduite. Elementurile întrunirii moldoromânilor se află așezate prin acest Reglement, prin asemănatele temeiuri ale administrației acestor două țări." Așadar, chiar când românii n-ar fi gândit la folosurile ce le-ar veni prin unirea Principatelor, acest articol ar fi fost în destul spre a-i lumina despre adevăratele lor interesuri. Tot acest articol este cel mai bun răspuns, cea mai mare dezvinovățire ce ei pot face la imputările depeșei din 19 iulie. Ei dar lasă ministerului împărătesc al Rusiei de a explica contradicția manifestă ce este între acest articol al Reglementului din 1830, opera sa, care singură ne sfătuiește unirea Principatelor, și între depeșa sa din 1848, care din această unire ne face crimă. Acestea sunt singurele mântuitoare instituții care pot introduce în Principate liniștea, pacea și buna stare materială și intelectuală și, prin urmare, a le aduce acea fericire pe care Rusia a închezășluit-o românilor în fața Europei. Turcia, prin mai multe dovezi, ne-a arătat că nu ne este contrarie: în adevăr, ea simțește că este atât interesul său cât și al nostru, ca România să fie tare și neatârnată în cele din lăuntru, și aceasta a declarat-o prin mai multe acte publice. Iată ce zice unul din cele mai luminate organe ale sale, jurnalul din Constantinopol, din 26 iunie trecut: "În Valahia și Moldavia, curțile suzerană și protectriță au trimes fieștecare un comisar extraordinar, spre a se încredința acolo de starea lucrurilor și a liniști duhurile, precum și a întări, dacă ar fi trebuință, driturile ce ele au din trataturi. Noi nu socotim că ar rezulta din misia reprezentanților din ambele curți ceva care să fie în opoziție cu interesele Principatelor și duhul convențiilor. Epoca noastră are de cel întâi caracter triumful dritului asupra tăriei, și se deosebește prin aceasta însuși de timpurile de mai înainte. Este statornic, că înaintea unei bune dreptăți, dritul celui mai slab are tot aceeași putere ca și dritul celui mai tare. Dar aice nu este locul de a pomeni acest adevăr; nimene, negreșit, nu-l tăgăduiește. Turcia, care se arată liberală acolo, unde suveranitatea sa este plină și întreagă, n-are, după cum știm, cea mai mică dorință, lucrând ca curte suzerană, adică cu un mai mic grad de putere, de a se depărta de la fireasca sa dreptate. În Turcia și în Principaturi este această convicție intimă și foarte mântuitoare, că adică dacă păstrarea legăturilor ce sunt între Turcia și Principate este trebuincioasă acestora din urmă, neatârnarea lor nu este mai puțin trebuitoare celei dintâi; și din această convicție izvorăsc neapărat relații nu numai de prietenie, dar încă de dreptate, care sfătuiesc de a întări necontenit, și nu de a slăbi tot ce ține de existența staturilor tributare și la securitatea puterii suzerane. A încheia din această dreaptă apreciație că Turcia nu poate nici nu trebuie să se împotrivească la îmbunătățirile ce Principatele judecă folositor de a introduce în legile lor, este un lucru ușor și logic. Turcia nu are drit și încă mai puțin interes de a se împotrivi la aceasta, și când ea a învățat atât și învață în toate zilele a estima cât prețuiește neatârnarea staturilor, negreșit că nu ea tocmai ar putea avea ideea de a o jigni cât de puțin. Nu este asemenea de socotit, urmează același jurnal, că aceea ce curtea suzerană nu va face, se va face de către curtea protectriță. Driturile acestea sunt mărginite ca și driturile celeilalte, prin deosebitele tratate ce formează temelia constituției de acum a Principatelor. Caracterul ei chiar arată natura misiei sale. Dacă vreo putere oarecare ar vroi să strâmtoreze sau să împuțineze neatârnarea lor, sau să exerseze asupra lor o apăsare care ar fi primejdioasă intereselor lor, după cererea ce i s-ar face de ele sau din una din ele, ar avea loc întrebuințarea protecției sale. Ce noi zicem de curtea protectriță, vom zice-o încă mai bine de curtea suzerană, căreia codica națiilor dă o superioritate de drit și, prin urmare, o datorie de obligație mai mare. Acția ambelor curți privesc mai mult primejdiile din afară ce ar putea să amenințe Principatele, decât direcția din lăuntru a trebilor lor. Aceasta se dovedește lămurit din actul anexat la articolul 5 din tratatul de Adrianopol iscălit la 1829, și în care este zis, pentru ceea ce privește Moldo-Valahia: "Că domnii vor ocârmui slobod pentru tot ce se atinge de trebile din lăuntru ale țării, și că ei nu vor fi opriți în ocârmuire prin nici o poruncă împotrivitoare driturilor lor". Această stipulație este potrivită cu dritul gintelor. Iată ce zice întru aceasta Vettel : "Un stat slab care pentru siguranța sa se pune sub protecția unui mai puternic, și se îndatorește, spre recunoștință, la mai multe îndatoriri în echivalentul acestei protecții, fără însă a se dezbrăca de guvernul și suveranitatea sa, prin aceasta nu contenește de a figura între suveranii ce nu cunosc altă lege decât dritul gintelor".

Aceste drepte considerații, întemeiate pe adevărata stare a lucrurilor, pe duhul tratatelor și pe dritul gintelor, arată îndestul care sunt driturile, datoriile și rolul Rusiei către Principatele Românești. Nu este însă de prisos de a adăogi și următoarele facturi, trase din nepărtinitoarea istorie:

A fost o vreme când Valahia și Moldova, deși de sute de ani puse de bunăvoie sub suzeranitatea Înaltei Porți, păstrau încă mai toate libertățile ce le fuseseră asigurate prin tratatele lui Mircea și al lui Bogdan. Amândouă țările aveau deplină neatârnare, ocârmuiri și domni naționali, hotarele, instituțiile și religia sfânt respectate, și, în sfârșit, toate driturile și însușirile a două staturi suverane, destul de puternice, pentru ca alianța lor să fie căutată de cei mai mari monarhi ai Europei. Impăratul Germaniei și țarul Rusiei rivalizau spre a dobândi prieteșugul și cooperația acestor Principate, ocârmuite de domnii Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir. Aceasta era la anul 1711, când Petru cel Mare se hotărî de a pune în lucrare planurile sale de cucerire asupra Turciei. Spre aceasta el propuse și făcu trataturi cu Valahia și Moldavia, și războiul fu declarat Inaltei Porți. Moldova fericită și bine organizată, după mărturisirea a însuși reformatorului Rusiei [6], se jertfi pentru coreligionarii săi. Pacea însă cea de la Prut fu totuși încheiată. Sute de familii, din cele mai întâi ale țării cu domnul Cantemir, jertfe ale râvnei lor, își părăsiră patria; și ambele Principate fură lăsate de către Petru cel Mare nenorocitei lor soarte. Atunci Turcia, spre a le pedepsi de plecarea lor către o imperie străină, le dădu (mai ales pe Moldova) în prada tătarilor, le călcă în picioare vechile trataturi, le înconjură hotarele cu cetăți turcești, zidite pe pământ românesc cu bani și cu muncă românească, tăie pe domnul Brâncoveanu cu toată familia sa (căci Cantemir era fugit), și puțin lipsi ca Principatele să se prefacă în pașalâcuri.

Umbre de domni fură păstrați, însă și aceștia numiți numai dintre grecii Fanarului; căci, de la 1711, domni pământeni nu se mai suiră pe robitele tronuri ale Moldovei și Valahiei. Așa, aceste nenorocite țări, cu pierderea celor mai mari și sfinte drituri, plătiră cea întâi alianță a lor cu Rusia ortodoxă! O mai bună răsplătire românii nu avură pentru celelalte ale lor îndelungate și dureroase jertfe către Rusia, în războaiele ce aceasta a mai avut cu Turcia, într-un timp de aproape de un veac. În a doua campanie, de la 1736 până la 1740, când feldmarșalul Münich intră în Moldova, țara cu mitropolitul în cap îi ieși înainte, primi armia rosiană ca o armie de frați, o hrăni ani întregi, o spori cu trupe românești, și-i dădu, în sfârșit, ajutor și ospitalitate. Când însă se încheie pacea, mitropolitul Anton și cu alte sute de familii fură din nou siliți a-și părăsi turma și țara. Iar Moldova fu iarăși lăsată pradă răzbunării Turciei, fără nici o apărare din partea Rusiei, căci Münich, în retragerea sa, spre răsplătire se mărgini a da lașii în jaful oștenilor săi, amenință orașul cu foc dacă nu i s-ar da o nouă sumă de bani, luă spre aceasta pe caimacamii țării în fiare până la Hotin, și când trecu Nistrul, "a trimis, zic istoricii contemporani, de a robit mulți oameni din ținuturile Hotinul și Cernăuții și-i împărțea ca pe dobitoace; unii luau bărbații, alții femeile, alții copiii, și-i vindeau unii la alții, fără leac de milă, mai rău decât tătarii" [7]. În a treia campanie de la 1769 până la 1774, românii au dat Rusiei aceleași dovezi de credință și de ajutor, prin arme, oameni, proviant; ei au împreună lucrat atât de mult cu oștile împărătești în contra Turciei, încât Înalta Poartă spre pedeapsă, prin o fetva a marelui Muftiu a dat Moldova și Valahia în prada oștilor sale, dându-le voie să jefuiască, să ardă, să taie, fără îngrădire. Imperatrița Ecaterina prin manifestul său din 16 decembrie 1769, citit de șase ori prin bisericile românești, făgăduise statornic că va apăra în veci Principatele despre turci. Pacea de la Kainargi s-a făcut însă; suveranii Moldovei și Valahiei s-au întors Turciei, ca răsplătire pentru pustiirea țărilor și pentru pâraiele de sânge românesc vărsat pentru Rusia; și o a treia oară mii de moldoveni, comprometați, își părăsiră patria lăsată răzbunării Turciei, și din nou dezbrăcată (cu toată protecția Rusiei, și numai din pricina Rusiei) de puținele drituri ce-i mai rămaseră nejignite; și ce este mai mult, cu toate cererile mitropolitului și a Obșteștii Adunări, pentru integritatea Moldovei și cu toată protestația domnului Ghica V. V., care pe urmă spre pedeapsă fu și omorât, Rusia smulse Bucovina și o dădu ca dar aliatei sale, Austriei.

Rusia a întreprins asupra Turciei a patra campanie, acea de la 1787 până la 1791.

În vreme când cei mai însemnați boieri ai Moldovei și Valahiei, jertfe ale simpatiei lor pentru curtea de Sankt-Petersburg, erau unii dezbrăcați de averile lor și alții prin porunca sultanului închiși în insulele arhipelagului, în mănăstirile Bulgariei și ale Atosului, în Albania și în temnițele Constantinopolului [8], amândouă țările sufereau toate greutățile unui război cumplit, fiind teatrul a sângeroaselor lupte dintre austro-ruși și turci. Pacea de lasi se încheie, fără însă să aducă patriei noastre vreo fericită prefacere. Biata țară, pustie și prefăcută în cenușă, fu întoarsă Turciei cu oareșicari închezășluiri, care niciodată nu s-au păzit; căci atât Moldova, cât și Valahia, tocmai pentru râvna lor pentru Rusia, a urmat a se trata de către Inalta Poartă ca niște țări haine, pururea gata, precum din nenorocire au și fost, de a se uni cu imperia coreligionară în contra suzeranului lor.

O a cincea campanie se deschise asupra Turciei, acea de la 1806 până la 1812. Cine ignorează, căci faptele sunt mai contemporane, toate nenorocirile, toate greutățile, toată pustiirea, ce Principatele, și mai ales Moldavia, au pătimit în acest crunt război, care n-a ținut mai puțin decât șase ani. Ușurarea însă și răsplătirea la încheierea păcii de București fu luarea a jumătate de Moldova de către acea putere protectriță, pentru care românii s-au fost jertfit în atâtea rânduri. Basarabia se întrupă cu Rusia, și puțin era ca proprietarii moldoveni să se vadă lipsiți de chiar moșiile ce le rămăseseră din a stânga Prutului. A trebuit bunătatea personală a împăratului Alexandru, pentru ca să le lase această mângâiere pentru înjumătățirea patriei. Incorporația însă a Basarabiei este cel mai bun răspuns la depeșa din 19 iulie, care zice că: "Trecutul răspunde pentru vremea de față. Mai mult decât odată în timpuri de mai nainte, noi(Rusia) am ocupat totul sau o parte a Principatelor, și credincioși parolei ce daserăm despre aceasta mai înainte, noi le-am deșertat, de îndată ce s-au împlinit condițiile ce am fost pus pentru retragerea noastră". Aceasta este numai scurta descriere a jertfelor făcute Rusiei de către români, de la Petru cel Mare și până la epoca celei de pe urmă campanii asupra Turciei din 1828. A tăgădui aceste jertfe ar fi a tăgădui însăși istoria. Însă spre nu a fi învinovățiți de rea credință, trebuie să arătăm și folosurile protecției, de când aceasta s-a asigurat Principatelor. În adevăr, prin tratatele de Kainargi, Iași, București și Akerman, Rusia, dobândind dritul de a apăra aceste țări despre asupririle Turciei (căci aceasta numai este principul și datoria protecției), ea în mai multe rânduri a reclamat ca Poarta să puie oareșicare îngrădire sistemului său de a sărăci cu totul Moldova și Valahia, — am văzut din ce pricină. Așa marele vizir, după cererea cabinetelor de St. Petersburg și de Viena [9], a slobozit la 1783 un sened care oborea mai multe abuzuri; la 1802 sultanul a mai dat un hatișerif împărătesc care cunoștea eptaetia domnilor, desființarea birurilor nelegiuite, necălcarea hotarelor și mijlocirea consulilor rusești, la întâmplare când Poarta sau domnii ar călca dreptățile Principatelor. Convenția de Akerman a mai sporit încă aceste privilegiuri. După aceste s-ar crede că Principatele câstigară mult prin asemenea închezășluiri, și că dacă ele nu redobândiră vechile lor drituri, dar măcar bunăstarea dinlăuntru a lor înflori. Pentru ce însă simpla expunere a faptelor dovedesc cu totul dimpotrivă? Moldova în vremea protecției a pierdut Bucovina și Basarabia. Valahia, cu toată protecția, fu necontenit călcată de pașii mărginași. Domnii, deși prin trataturi asigurați, că nu vor putea fi detronați, fără vină dovedită și fără știrea ministrului rusesc, totuși fură schimbați pe an și pe lună, ca niște simpli funcționari turcești. Cât pentru starea dinlăuntru a Principatelor cu toată privegherea a consulilor-cenzori ai Rusiei, abuzurile ajunseseră la sistemă, și ticăloșia nu mai avu margini. Cu toate stipulațiile dobândite de Cabinetul de St. -Petersburg în favorul românilor, birurile se împlineau de opt ori mai mult decât erau legiuite; Adunările Obștești erau numai niște nume deșerte; podvozile domnești, zaherelele pentru Constantinopol, havalele și beilicurile de salahori pentru cetățile turcești, cherestelele pentru admiralitate, toate aceste în opoziție cu hatișeriful din 1802 își urmau neîngrăditul lor drum. Veniturile publice erau lăsate în libera dispoziție a domnilor, fără nici un control, toate posturile publice se vindeau ziua mare; eforiile școalelor, ale caselor binefăcătoare și ale spitalelor se prefăcuseră în izvoare de chiverniseală, și câte alte asemenea abuzuri, care aduseră mai ales pe locuitorul sătean la nevoia de a-si părăsi bordeiul, spre a se face hoț sau a bejeni în Turcia. Neorânduiala și ticăloșia era în toate [10]. Iată starea Principatelor sub auspiciile protecției rosienești de la 1774 și până la 1828, căci toată isprava stăruințelor ei se mărgini numai în niște deșerte stipulații pe hârtie, care în faptă nu se păziră niciodată. În asemenea împrejirări nenorocite se deschise a șasea campanie asupra Turciei, acea de la 1828, și care, pentru Moldavia și Valahia, prin ocupația militară, se prelungi până la 1834. Suferințele românilor și jertfele făcute de ei Rusiei în această de pe urmă campanie, au întrecut pe toate cele din veacul trecut. Este cu neputință de a da măcar o slabă idee despre ticăloasa stare a Principatelor, în anii 1828 și 1829. Întreaga sărăcie a locuitorilor și totala pustiire a țării, acestea fură rezultatul greutăților de a ține o armie de mai mult de 200 mii soldați, și a biciului ciumei și a holerei, aduse de către oștiri, una de la Sud și alta de la Nord. Răul era atât de mare, încât însuși generalul Kisselef, numit prezident plenipotent al MoldoValahiei, nu-l putu tăgădui în cuvântul ce făcu boierilor Țării Românești, în 14 noiembrie 1829. A trebuit îndelungați ani, nespusa fecunditate, și nenumăratele izvoare ale acestor provincii, pentru ca ele să-și poată vindeca ranele, și a se întoarce la starea lor de mai nainte. Cu toate acestea, românii luară parte vie la război, și sângele lor, mai ales în Valahia Mică, curse în toate luptele dintre ruși și turci; căci toți aveam încă încredere în făgăduințele Rusiei, și cu bucurie ne jertfeam țara, viața și averea așteptându-ne răsplătirea la încheierea păcii. Această pace mult dorită se și făcu la Adrianopol în 2 septembrie 1829. Rusia astă dată se arătă dreaptă și umană. Prin porunca M. S. împăratului Neculai, plenipotenții săi, în condițiile păcii, fură cu o deosebită luare-aminte pentru driturile Principatelor. Prin art. 5 al tratatului și prin un act osebit, Rusia și Turcia cunoscură și întăriră Principatelor Capitulațiile prin care acestea s-au fost pus sub suzeranitatea Înaltei Porți toate privilegiile și slobozeniile ce li s-au fost învoit atât prin capitulații, cât și prin tratatele încheiate între ambele imperii sau prin deosebite hatișerifuri, și prin urmare o deplină siguranție, o administrație națională neatârnată, libertatea comerțului, alegerea domnilor pe viață si, cu primirea generală a locuitorilor, nevătămarea pământului Moldovei și Valahiei de către oștirile turcești, înturnarea către aceste țări a cetăților și a locurilor de pe malul stâng al Dunărei, ocupate de către turci, învoire ca guvernele românești, ca unele ce au toate driturile unei neatârnate dinlăuntru administrații, să așeze un cordon de sănătate și carantini despre Turcia, și să aibă oști regulate, al cărora număr să se hotărască de către domn cu respectivele lor Adunări, după temeiul vechilor pilde, desființarea tuturor dărilor în natură către Poartă, precum: zaherele, cherestele, salaori și alte havalele, în locul acestora hotărârea unui simplu bir (după principul vechilor capitulații). Și, în sfârșit, dritul de navigație cu steagul și pașaporturi naționale [11]. Și după toate acestea, Rusia închezășluia fericirea Principatelor: și M. S. împăratul Neculai, prin vestitul său manifest din 19 sept. 1829, arătând Europei binefacerile nouei păci, făcea și românilor, ca o dreaptă răsplătire a jertfelor lor de un veac, această personală și solanelă declarație: "Ingrijirea noastră s-a întins asemenea asupra soartei noroadelor de o religie cu noi, supuse stăpânirii otomane. Vechile privilegiuri ale Principatelor Moldovei și Valahiei au luat formală întărire și fericirea lor s-a statornicit prin nouă folosuri".

Cu bucurie ne oprim ochii asupra acestei epoce care se părea a răsplăti îndelungatele acte de râvnă și credință ale părinților noștri către Rusia. La încheierea păcii, la asemenea auguste făgăduințe, entuziasmul și recunoștința noastră era fără margini, și după numele lui Dumnezeu, numele împăratului Neculai era cel mai adorat între români! Reforma abuzurilor veacului trecut, vindecarea relelor războiului săvârșit, organizarea și, prin urmare, regenerația Principatelor, fură încredințate contelui Kisselef, care și-a lăsat o neștearsă aducere-aminte în inimile românilor. La apelul făcut de acest nobil bărbat, toți alergară spre a contribua la renașterea patriei. Toți jertfiră interesul particular, privilegiurile și driturile moștenite. Răii se făcură buni; și în binefăcătoarele sale planuri, prezidentul plenipotent nu întâlni pretutindeni, de la stările cele mai înalte până la cele mai înjosite, decât abnegație și râvnă. Societatea dar, în curând se reorganiză. Românii nu fură ingrați; ei încă astăzi fac un apel la suvenirile generalului Kisselef; aducă-și inima sa aminte de viile păreri de rău, care i-au întovărășit purcederea din Principate la 1834. Recunoștința către monarhul Rusiei era atunci asemenea generală în țară, căci toți românii aveau încredere în viitorul patriei lor, a căreia fericire se închezășluise atât de solanel. Pentru ce însă această măgulitoare încredere se pierdu în curând, pentru ce toate nădejdile de fericire se nimiciră, pentru ce toate închezășluirile tratatului de Adrianopol nu izbutiră decât la asuprire, la abuzuri, la corupție și la o obștească nenorocire? Pentru ce, în sfârșit, binecuvântările s-au schimbat în blestemuri, și românii, care la 1830 erau atât de recunoscători protecției, astăzi o resping ca o cumplită nenorocire ce atârnă pe țara lor? Vina nu este a românilor, ci a acelora care, dintr-o mântuitoare apărare, au făcut o nesuferită apăsare! Bunele cugetări ce prezidară la redacția articolului 5 al tratatului de Adrianopol în curând se retraseră, și driturile asigurate românilor prin același articol se călcară de către aceeași putere, care le închezășluise. Reglementul organic care, prin actul separat al tratatului, se impunea Turciei, ca expresia dorințelor celor mai de frunte locuitori ai Principatelor, se redigă după instrucții străine de functionari ruși, sau de oameni aleși de guvernul rusesc, și revizia sa de către Adunările Obștești se făcu sub auspiciile baionetelor. În curând, ca capăt unei asemenea libere constituții, se punea fatala adăogire [12], ca pe viitorime, orice schimbare domnul ar voi să facă în Reglementul organic nu va putea să aibă loc, nici a se pune în lucrare, decât după înadinsă împuternicire a Înaltei Porți, cu împreună unire a Curții Rusiei, articol care anulează de odată toată autonomia recunoscută Principatelor nu mai târziu decât prin tratatul de Adrianopol, și care (însușind și Rusiei deopotrivă drituri cu Turcia) jignesc și driturile de suzeranitate ale Înaltei Porți, când aceasta nu s-a îndatorit a cunoaște aceste instituții decât cu condiția lămurită, adică: numai în atâta, încât pomenitele Regulamenturi nu vor face vreo atingere dritului suzeranității Înaltei Porți.

Însă acestași Reglement, bun, rău, cum era, trebuia respectat și de unii și de alții. Tratatele de Akerman și Adrianopol hotărăsc ca domnii să se aleagă de către țară, și cap. I al Reglementului prescrie chipul alegerii. Rusia însă, ea cea întâi, calcă aceste legiuiri, și prin un nou tratat (din 29 ghenarie 1834, încheiat la Sankt-Petersburg), stipulează: că domnii Moldovei și Valahiei se vor numi de către Curți, numai pentru astă dată, și ca un caz cu totul particular. Așadar, Rusia singură dă cea întâi pildă a nepăzirii Reglementului; și noii domni numiți de ambele Puteri, iar nu de nație, urmează în curând unei asemenea pilde! Ca moldoveni, noi nu vom vorbi decât de rolul protecției în Moldova, de la intrarea în domnie a M. S. Mihail Sturdza. Când, la iulie 1834, ocupația militară a Rusiei conteni în Principate, era de nădăjduit, și conform și cu tratatele, că și guvernul Rusiei va conteni, spre a face loc administrației naționale neatârnate. Schimbarea însă a fost numai în nume; ocârmuirea rosiană tot urmă și urmează și astăzi, cu deosebire, că în loc de un Kisselef, avem pe domnul Mihail Sturdza. Turcia căreia, ca suzerană, codica națiilor îi dă un drit mai mult prin trataturi, este îngrădită de a se amesteca în cele dinlăuntru ale Principatelor; și credincioasă legăturilor sale, ea de la 1834 respectează neatârnarea administrației noastre. Rusia, al căruia singur drit este de a ne apăra, când Poarta ar vroi a se amesteca în această ocârmuire, și căreia nici un tratat nu-i dă putere de a înrâuri și a povățui trebile noastre dinlăuntru, prin consulii săi, este adevărata ocârmuitoare a Principatelor. În adevăr, de la 1834 și până astăzi, ce măsură obștească se adoptează în țară, ce lege se propune Obșteștii Adunări, se întărește și se pune în lucrare, înainte de a se primi învoirea ministerului rosienesc; ce funcționari măcar se orânduiesc fără primirea consulilor-cenzori? Ș-apoi ni se zice că avem administrație neatârnată, adunare legiuitoare, instituții naționale! Consulii sunt totul; ei prescriu și priveghează marșa lucrărilor, căci Turcia suzerană n-are măcar dritul dat puterilor străine de a avea în Principate agent care să observeze starea lucrurilor. Dar dacă această influenție extralegală a Rusiei, în ocârmuirea noastră dinlăuntru, ar avea măcar de țel de a priveghea la păzirea legilor, la izgonirea abuzurilor, la oprirea a tot ce poate jigni acea fericire făgăduită nouă. Aceasta însă nici n-a fost, nici nu este; ea n-a slujit decât a apăra pe domnul Sturdza și abuzurile sale. Cine nu cunoaște astăzi pe Măria Sa, acest zaraf învelit în haine domnești, o lipitoare care a supt toată avuția țării, un stârv care a corupt tot ce a avut nenorocire de a-l apropia, și chiar pe fiii săi, un șerpe care cu balele sale a otrăvit pe moldovenii cei mai vrednici, un crocodil ale cărui lacrimi mincinoase vroiesc a înșela pe Dumnezeu, după ce nu mai pot înșela pe oameni, o ființă a căruia inimă, dacă mai are, nu bate decât la sunetul aurului, nesimțitor la orice ocară publică, surd la plângerile compatrioților săi, orb la nenorocirea țării sale, pe care a sărăcit-o și a vândut-o. Pe un asemenea mârșav, spionul său de la 1828, Rusia l-a pus domn moldovenilor. Pre acesta, consulii săi de 14 ani au îndatorire de a-l apăra în contra glasului unui popor întreg, căci țara încă până acum n-a găsit în Rusia apărare și îndurare. Au fost unii din consuli care, ca creștini și ca oameni drepți, au ridicat câteodată glasul în favorul românilor. Ministerul din Sankt-Petersburg ori i-a rechemat, ori le-a impus tăcere. Din această împrejurare, cine a mai putut găsi dreptate și apărare la reprezentantul puterii protectrițe? Curajosul deputat izgonit nelegiuit din Adunare, boierul surghiunit sau închis fără judecată, proprietarul dezbrăcat de moșia sa de către însuși domnul, locuitorii săteni goliți până la piele de oamenii domnești și luați sub biciurile lor găsit-au vreodată punere la cale la consulat, căruia în zadar îi arătau că cutare tratat este jignit, că cutare articol din Reglement este călcat? Jeluirile și protestațiile lor slujeau numai a înmulți delele cancelariilor rusești, și singurul răspuns ce li se da era că consulul nu putea pentru un particular să deconsidereze autoritatea domnească, și că Moldo-Valahia avea un guvern neatârnat! Ajutat de asemenea cuvinte, și mai mult de tăcerea agentului Rusiei, domnul a călcat toate instituțiile țării și din popor a ajuns a face o gloată bună numai de a-i umple lăzile cu bani, de a-i zidi palaturi, de a-i face grădini, de a-i lărgi și a-i lucra moșiile, o turmă de oi, în sfârșit, bună de tuns până la sânge, și căreia sub aspre pedepse îi este oprit măcar de a plânge, de a jelui și de a-și arăta pătimirile și ranele! Ocârmuirea de 14 ani a acestui vampir, care în analurile țării n-are deopotrivă, n-a avut alt țel decât de a-și întemeia puterea și avuția pe corupția și sărăcia obștească. Ca să ajungă la un asemenea sfârșit criminal, el pe cliros ori l-a compus de creaturile sale, ori l-a defăimat, sau l-a lăsat în întuneric și neștiință, pentru ca să-i omoare duhovniceasca înrâurire. Pre bărbații cei mai vrednici și cu mai reputație de virtute s-a silit a-i cumpăra, și pe acei ce nu i-a putut dobândi i-a prigonit în interesuri, i-a clevetit, le-a găsit vini închipuite și i-a închis, lăsându-i să viseze la dreptate și la libertate prin mănăstiri, locașurile lui Dumnezeu prefăcute de dânsul în închisori ale tiraniei. Tinerimii i-a pus în spate toate calomniile, înfățoșând-o ca imorală, ca netrebnică, ca însuflețită de simtimente primejdioase, și s-a silit de a o ține departe de orice trebi ale statului, spre a nu-i da măcar prilej de a arăta ce vrea și ce poate. Tiparul și orice organ al opiniei publice l-a ținut înădușit, ca nu cumva adevărul să iasă la iveală. Poporul l-a îndobitocit, netolerând facerea școalelor, desființând pe acele întemeiate, sau izgonind din ele orice doctrini naționale și luminătoare. Posturile statului le-a încredințat numai la acei care nu urmau altei legi decât poruncilor sale, ticăloase mașini, robi ai literei, creaturi înjosite și gata la toate mârșăviile, și așa a așezat o clasă de birocrați, necunoscuți încă în țară, și a cărora soarte este în mâinile sale, căci în tot minutul poate să-i trimită la ocnă sau la spânzurătoare; și din acești ticăloși, împodobiți cu ranguri și cu decorații, a alcătuit Adunarea Obștească, ce este menită a reprezenta țara! Spioneria a organizat-o pe o treaptă înaltă, ca parte importantă a administrației statului, și a introdus-o până și în sânul familiilor, spre a putea afla toate tainele, spre a se folosi de toate slăbiciunile, și a ațâța în toate clasele intriga, ura și corupția. Ei bine, pe un asemenea om, care pentru veci a necinstit protecția, Rusia ni l-a dat de ocârmuitor, și cu toate strigătele poporului, cu toate dovezile ale nelegiuirilor sale, cunoscute de toată Europa, de mai mult de 14 ani îl ține domn. Și să nu zică Rusia că ea nu știe despre aceste ticăloșii: Adunările Obștești s-au ales cu știrea consulilor, boierii s-au închis și s-au surghiunit sub ochii lor, răzeșii s-au dezbrăcat de moșiile lor, țăranii s-au încărcat cu beilicuri oprite de Reglement, casele publice s-au prădat de Măria Sa, toate aceste s-au făcut în ființa agenților Rusiei, toate aceste li s-au arătat cu degetul. Patrusprezece ani Moldova s-a jeluit, a răbdat și a așteptat în zadar ziua dreptății. Cancelariile consulaturilor de Iași și de București, a ambasadei de la Constantinopol, a ministerului de la St.-Petersburg, sunt pline de petițiile, memoarele și protestațiile moldovenilor, și la toate aceste li s-au răspuns cu cea mai indiferentă tăcere, tăcere de care domnul s-a folosit, căci îi era o încurajare ca să urmeze în drumul tras. Protecția Rusiei dar, în toată această îndelungată vreme, a fost dată persoanei lui Mihail Sturdza și abuzurilor sale, iar nu țării, iar nu legilor!

Însă când după 14 ani de durere, de răbdare, de lacrimi, Moldova cu atâta mai mult își simți nenorocita soarte, cu cât mai mult văzu pe celelalte popoare ale Europei, pe chiar frații din Bucovina, reformându-și instituțiile și dându-și altele potrivite cu veacul și cu nevoințele lor, când, zic, și Moldova își ridică glasul, atunci M. Sturdza se folosi de prilej, spre a arăta că, pe lângă toate celelalte viciuri, avea și acela de a fi crud. Pacinica manifestație din 28 mart avu loc. Nu se cerea decât stricta păzire a Reglementului, cât de defectuos și de antinațional este, și, prin urmare, o Adunare Obștească legiuit aleasă, ca prin aceasta să se poată desființa fără zgomot și zdruncinare abuzurile sub care geme țara, și a se opera totodată și reformele ce sunt neapărate pentru fericirea ei. Sturdza se folosi de nota contelui de Nesselrode din 15 mart către dl de Kotzebue, prin care se arăta domnilor Moldo-Valahiei vroința M. S. împăratului Neculai, ca ei să oprească cu energie orice mișcare revoluționară din Principate; și ajutat de o asemenea împărătească vroință, el dintr-o manifestație făcută numai în contra abuzurilor sale, închipui o revoluție de principii, și ca un tigru neîmpăcat își răzbună strașnic asupra dușmanilor săi politici. Sturdza bătu, legă, închise pe acei ce cereau numai păzirea unei legi solanel jurată de el la întronarea sa, și în ființa general-consulului Rusiei, treisprezece tineri ca revoltanți fură depărtați peste Dunăre, nejudecați, ca când în Moldova n-ar fi fost legi, tribunaluri și închisori; iar depeșa ministrului rusesc fu împrăștiată în public, ca mângâiere pentru acei bătuți, surghiuniți și deportați. Veni generalul Duhamel, comisar M. S. împăratului Neculai, trimis spre a sprijini ordinul legal. Acest ordin s-a sprijinit într-acest fel că, pentru că am îndrăznit numai a ne jelui comisarului suzeranului țării, despre ticăloșiile domnului, un nou număr de cei mai însemnați boieri s-au văzut arestați pe la moșie, ca pricinuitori de scandal; și Mihail Sturdza întărit de ajutorul moral ce-i trimisese M. S. împăratul Neculai, și-a îndoit asprimile și abuzurile! Și pentru că frații noștri din Țara Românească, expuși la acele nenorociri, jertfe ale aceluiași rău, nu le mai putură răbda, și se sculară în contra pricinei lui, o armie rusească a intrat în Moldova; și pe lângă toate biciurile de care am fost loviți, lăcustele, seceta, epizootia, holera, criza comercială, cruda ocârmuire a domnului, noi acei mai răbdători suntem osândiți unui nou bici, aceluia de a avea o ocupație militară, și de a pregăti hrană pentru acei ce pregătesc fiare pentru frații noștri... și pentru noi! De trei luni de zile, de când această armie se află în țară, ce legalitate și ce respect către persoane și către proprietate s-a păzit? Fără mai înainte declarație, țara s-a pus în stare de război. Proprietățile s-au făcut prada oștirilor și a creaturilor domnești însărcinate cu îndestularea lor; hambarele s-au spart; semănăturile încă necoapte s-au luat de pe câmpuri în putere, și sărăcia obștească s-a făcut izvor de bogăție pentru câțiva ticăloși! Persoanele n-au fost mai bine respectate; boierii, unii închiși sau puși în fiare, alții siliți de a-și părăsi casele prefăcute în cazarmii sau spitaluri, și de a fugi peste hotar. Locuitorii săteni, cu sila smulți de la câmpeștile lor îndeletniciri și luați la beilicuri și podvozi pentru slujba armiei rosienești! Nici arhiereii, nici clerul, care ar fi trebuit să fie respectați de către reprezentantul și armia împăratului ortodox, n-au scăpat terorismului obștesc. Mitropolitul... Moldova știe ce sfârșit a avut. Un alt arhiereu este silit să-și părăsească patria. Preoții se închid pe la cazarmii, Vlădica de Roman se răpește din episcopia sa și nejudecat, închis în mănăstirea Soveja (unde poate acum își sfârșește zilele), în contra articolului 413 din acel Reglement, pe care Rusia cu armele voiește a-l păstra, articol care lămurit rostește că: la întâmplare de politicească greșeală, care sunt aceste: când vor întărta răzvrătire cu tulburarea norodului, și când se vor împotrivi la poruncile domnului, acele legiuite și cunoscute de Obsteasca Adunare, pe temeiul pravilelor și al Reglementului, la o așa întâmplare, comitetul cercetătorilor numitelor învinovățiri se va alcătui de doisprezece arhierei din ambele Principaturi și de doisprezece boieri din acei mai cu ipolipsis, aleși de către Obșteasca Adunare. Și raportul comitetului de cercetare mai sus zisă, de cunoscuta vinovăție, se va încheia pe mulțimea glasurilor, se va întări de către domnul și se va trimite la patriarhul, spre catarisire, etc. Nici una din aceste închezășluiri nu s-a păzit, nici pentru episcopul de Roman, nici pentru alte fețe duhovnicești, asemenea pedepsite. Și așa biserica ortodoxă a lui Cristos, în arhiereii și preoții săi cei mai vrednici de cinste, este batjocorită de către un domn fără cuget, sprijinit de comisarii și armia împăratului ortodox!

Și când moldovenii, văzându-și jertfele de un veac, așa de rău răsplătite, adică: că protecția Rusiei de la 1774 și până la 1828 a fost numai nominală; iar de la 1834 și până acum a slujit numai abuzurilor lui Mihail Sturdza, au început a cerceta izvorul răului, și suindu-se de la efect la cauză, cu durere și adâncă durere s-au încredințat că toată pricina nenorocirii țării și a lor este protecția Rusiei, falsată în principul și în aplicația sa, atunci, spre cumplită pedeapsă, pentru o asemenea întristătoare descoperire, făcută de o nație batjocorită în toate driturile, în toate legile, în toate simpatiile sale, contele de Nesselrode a împărtășit Europei depeșa sa din 19 iulie trecut, care deosebindu-se de toate manifesturile, proclamațiile și făgăduințele făcute românilor de Rusia, într-un period de mai mult de una sută ani, adună asupra capului nostru ocara, învinovățirile cele mai ridicole, un nămol de aserții și pretenții, unele mai nedrepte decât altele, și ne contestă chiar aceea ce Rusia nu ne-a dat și, prin urmare, cu drept, nu ne poate lua, adică: existența noastră politică, driturile ce le păstrăm de la capitulațiile strămoșilor noștri către Poarta otomană, drituri toate înființate când Rusia încă nu cunoștea măcar hotarele noastre — da încă să ne proteagă, — și, în sfârșit, chiar naționalitatea noastră, chiar numele nostru de români! Insă ce trebuie să ne mângâie este că depeșa contelui de Nesselrode strică mai mult Rusiei decât nouă românilor; ea îi oboară pentru veci influența ce până acum a exersat în Orient, numai prin simpatiile ce a știut a-și păstra între popoarele creștine, supuse Porții otomane, simpatii care în mare parte au fost pricina biruințelor ei asupra Turciei. Las' că cu o rană nevindecată, ea jignește pentru totdeauna inima românilor, dar apoi își înstrăinează și pe toate celelalte popoare coreligionare. O! voi, frații noștri în dureri și în nădejde, voi, bulgarilor, voi, rumelioților, voi, toți acei care ca noi cu pustiirea țărilor voastre, și cu sângele, averea și truda voastră, în toate campaniile trecute, ați fost împreună cu noi piedestalul pe care Rusia și-a întemeiat colosala putere, cu care ea astăzi se slujește spre a ne împila, ascultați ce mângâiere pentru cele trecute, ce speranță pentru cele viitoare vă dă Rusia: "Dacă românii, zice, acest act, în numele unei închipuite naționalități, a căreia origine se pierde în întunericul timpurilor, se vor despărți de Turcia (o despărțire la care românii nici nu gândesc), atunci în puterea aceluiași princip, sub înrâurirea aceleiași dorințe, în curând și Bulgaria, Rumelia și toate neamurile de limbă deosebită, din care Imperia otomană se compune, vor pretinde asemenea a se emancipa", etc., etc. Așadar, chiar când Turcia astăzi ar vroi și ar socoti că este de folosul și interesul său însuși, ca să vă dea și vouă, ca și nouă, niște instituții mai liberale, o organizație mai națională potrivită marilor și dreptelor principuri ale epocei noastre, Rusia ortodoxă, aceea care se zice protectoarea noastră, ca și a voastră, cu armele în mână va opri pe Turcia să fie dreaptă, generoasă, liberală cu voi și cu noi, zicând că aceasta ar jigni driturile sale, interesele sale, cinstea sa, și că siguranția sa cere ca noi să fim în veci nenorociți. Voi dar, care mai credeți încă în ajutorul Rusiei, pilduiți-vă de la protecția ce ea ne dă nouă, românilor, și apoi mai nădăjduiți dacă puteți! Vedeți câte imputări, câte învinovățiri, câte aserții, unele mai neadevărate decât altele, adună această depeșă asupra capului nostru. Am vroit, ni se zice, noi moldovenii, să ucidem pe domnul Mihail Sturdza, ca și când ar fi între noi o ființă destul de ticăloasă, care să vrea să-și pângărească mânile într-un sânge așa de spurcat, sau ca când un popor întreg poate să fie răspunzător pentru fapta unui desperat. Ne impută că avem emisari în Basarabia, și că voim să revoltăm această provincie în contra Rusiei, noi, acei care pe noi singuri nu ne putem apăra, noi acei care pentru chiar interese de avere și de familie nu putem străbate în acea țară ermetic închisă, și în care — chemăm mărturia guvernatorului de acolo și a consulatelor rosienești — defiem pe orișicine să ne dovedească că a găsit măcar umbra unui propagandist românesc. Ne pârăște înaintea Europei, că vroim "a constitua sub numele de regatul Daco-Român un nou stat despărțit și neatârnat, la formația căruia chemăm pe frații noștri din Bucovina, din Transilvania și din Basarabia", ca când Moldova și Țara Românească, ce nu-și pot apăra chiar pământul lor însuși, chiar puținele dreptăți ce le-au rămas încă necălcate, ar fi în stare și ar putea să facă nebunia de a se pune deodată în război cu Austria, cu Ungaria și cu Rusia, și toate acestea spre a reconstitua vechea Dacie! O învinovățire atât de ridicolă, care n-ar merita să vie de la un guvern, ce poruncește la șasezeci de milioane de oameni, și are peste un milion de baionete! Și după toate aceste imputări, unele mai de râs decât altele, apoi depeșa ne contestă și chiar aceea ce Rusia nu ne-a dat, și nici ne poate, prin urmare, lua, ne contestă driturile care le avem de la strămoșii noștri, ne contestă naționalitatea, care o avem de la Dumnezeu, o naționalitate de opt milioane de români, pe care o avem de 18 veacuri, și care a rezistat tuturor viforelor ce au trecut peste țările noastre, într-această lungime de timp. Noi n-avem drit să ne numim români și nici nu trebuie să cerem ca să ni se respecteze naționalitatea, acei care în veacul de mijloc, sub guvernele și domnii noștri, am fost valul creștinătății în contra islamismului, noi al cărora pământ este un pământ de moașteni, pentru că fieștecare parmac din el este adăpat cu sângele mucenicilor morți pentru lege și patrie, noi, care în vreme de patru veacuri am dat lumii pildele cele mai strălucite de curagiu și de patriotism, care am fost avangvardia creștinătății, și cu sângele nostru am contribuit la păstrarea civilizației europene. Astăzi, în epoca învierii celor mai slabe naționalități, noi n-avem drit să proclamăm naționalitatea noastră de români cu care ne-au cunoscut veacurile trecute. Noi n-am fost nimica, noi n-avem istorie, noi n-avem țară, noi n-avem drituri; căci tot ce suntem, și cea mai mare parte a folosurilor asigurate patriei noastre le suntem datori protecției binevoitoare a Rusiei; ca când înaintea celei întâi veniri a rușilor în țările noastre, înaintea tratatului de la Kainargi și a celor următoare, noi n-am fi avut capitulațiile noastre, noi n-am fi avut drituri respectate de Turcia, noi n-am fi avut domni mult mai naționali decât acei de astăzi, guverne mult mai neatârnate decât acele de acum — libere numai cu numele, — ca când religia noastră ar fi fost prigonită, ca când moșiile noastre nu le-ar fi stăpânit strămoșii noștri, și legile noastre nu s-ar fi făcut în pământul nostru. Toate aceste, dovedite prin istorie, toate aceste de o cunoștință obștească, n-au fost, și Rusia singură ne-a dat tot. Ea a izgonit pașii din țările noastre, ea a risipit geamiile înălțate în locul bisericilor noastre, ea ne-a dat dritul să ne stăpânim moșiile, până atunci în mâinile turcilor, ca în Serbia și Grecia, ea a izgonit alcoranul din legislația noastră; ea ne-a dat, în sfârșit, o patrie și un guvern național, și de aceea Rusia ne declarează astăzi că: Moldova și Valahia sunt numai niște curate și simple provincii, care au de împlinit atât către puterea suzerană, cât și către puterea protectriță, îndatoriri pozitive, de la care ele nu pot a se sustrage fără mai înainte învoire a ambelor curți. Și după toate aceste, Rusia ne declară că noi nu avem măcar drit de a năzui la acea Europă, pentru a căreia religie și civilizație strămoșii noștri au vărsat atâtea pâraie de sânge, la acea Europă, care în mai multe rânduri ne-a cunoscut existența ca staturi și dritul de țări autonome. Chestiile Libanului și ale Egiptului s-au putut hotărî de către Puterile Europei; numai pentru noi, popor creștin și asuprit, Europa nu poate să interveneze nici în numele omenirii, nici în puterea dreptăților sale și ale noastre; și aceasta pentru că tratatele încheiate între Înalta Poartă și Rusia n-au nimic comun cu tranzacțiile pe temeiul cărora este întemeiat dritul public al Europei; că driturile Rusiei sunt întemeiate în Orient pe trataturi care în Occident nu există, și că după aceste trataturi numai Turcia și Rusia au dritul de a regula condiția ambelor provincii a Moldovei și Valahiei!

Și pentru că asemenea învinovățiri, departe de tot adevărul, pentru că asemenea teorii contrarie cu orice drit al ginților, cu tratatele noastre cu Poarta Otomană, cu chiar tratatele ce Rusia are încheiate cu Turcia, pentru că asemenea pretenții de autoritate exclusivă asupra soartei noastre — pretenții contrare dritului omnipotent al Europei, — nu ne plac, pentru că avem de datorie națională de a le respinge, pentru că ar fi a ne osândi singuri la o sinucidere politică, dacă dinaintea Europei n-am protesta în contra lor, Rusia, prin depeșa sa, încheie a ne face ingrați pe noi, românii, care cu înșesită pustiire a țărilor noastre, cu sângele nostru, cu sărăcia familiilor noastre, cu primejduirea țării și a driturilor noastre, cu pierderea Bucovinei și a Basarabiei, am slujit Rusiei și am ajutat-o în toate campaniile sale ca să-și sporească pământul, puterea și influența! Noi, care Rusiei nu suntem datori decât cu o slabă și mică restituție a driturilor ce am pierdut din pricina credinței noastre către dânsa, noi îi suntem ingrați și uităm că Rusiei suntem datori cu binefacerile poziției și astăzi. Aceasta poate să fie, însă lăsăm lumii să judece, dacă se poate zice că poziția noastră de astăzi ne înfățișează ceva binefaceri!

Dacă dar românii sunt ingrați către Rusia, apoi ce este ea către noi, ea care spre răsplătirea îndelungatelor noastre dovezi de credință și crudelor noastre jertfe nu ne-a dat decât o protecție ce în veacul trecut a fost o iluzie, și în veacul acesta un jug nesuferit? Recunoștința este un simtiment ce nu se poruncește, ce nu se poate cere cu sila de la un individ, și cu cât mai puțin încă de la o nație. Recunoștință dar nu vom putea avea niciodată pentru acea putere, care cu numele de ocrotitoare ne ține în lanțuri, care sub brațul său de fier ne apasă într-atâta, încât ne înădușă, care ne apără numai abuzurile, care ne contestă chiar driturile ce nu le avem de la dânsa, și pe care ea numai ni le-a închezășluit, care în Valahia amenință să întrebuințeze armele în contra tinerei libertăți, iar în Moldova, sub împărăteștile sale vulturi, umbrește o fiară atât de spurcată ca Mihail Sturdza! Poporul român nu este ingrat; el pururea a plătit înzecit binele ce i s-a făcut, istoria o dovedește. Recunoștință poporul român poate dar simți, însă numai pentru acea nație, care și-ar întrebuința influența și armele spre apărarea neatârnării, libertății și driturilor sale, pentru ca sub scutul acestora să poată ajunge la acea bunăstare și la acea dezvoltare materială și intelectuală la care este și el chemat. Numai pentru o asemenea nație dreaptă și adevărat protectoare poate dar poporul român să aibă recunoștință. Dacă dar Rusia dorește să merite și să dobândească din partea românilor acest sentiment, contenească apăsătoarea și machiavelica politică ce, de la 1832 mai ales, păzește către noi; și nu mai facă din tratatele sale o punte pe care trage Principatele de sub suveranitatea nominală a sultanului sub adevărata suveranitate a țarului. Într-această stare de lucruri, care este dovedită prin 16 ani de practică, prin arbitrara amestecare a generalilor și a consulilor rusești în toate trebile dinlăuntru ale Principatelor, prin punerea trimișilor turcesti într-o poziție cu totul secundară și nebăgată în seamă, românii au toată dreptatea a se lepăda de o protecție, a căreia Rusia este cea dintâi care i-a denaturat prințipul; căci dacă ar urma de a suferi mai mult o asemenea protecție, ei n-ar face decât de a schimba un jug mai ușor în contra altuia mult mai greu. Politicește, cum a zis foarte bine redactorul "Gazetei de Transilvania", am sta cu o asemenea ocrotire mult mai rău, decât am fost cu o sută de ani mai înainte, și cu atâta mai mult că Turcia, aceea pe care părinții noștri pururea au jertfit-o Rusiei, se arată astăzi cu mult mai dreaptă și mai mărinimoasă decât această de pe urmă putere, căreia am făcut atâtea și atâtea îndelungate și sângeroase slujbe; și că dacă mai avem a ne mai teme de un despotism, negreșit că nu este de acel care ne-ar veni de la Constantinopol!

Principul protectoratului rusesc este numai de a apăra Principatele în contra pericolelor ce le-ar veni din partea Turciei, este numai de a îndatori pe această din urmă putere să păzească driturile românilor. Oficial, așa singură, Rusia și-a cunoscut natura protecției. În adevăr, când prin tratatul de Kainargi, Rusia și-a mijlocit dritul de a interveni prin miniștrii săi în favorul Principatelor la Înalta Poartă, n-a fost aceasta numai spre a stavila apăsarea Turciei? Când prin tratatul de Akerman, Rusia a cerut ca domnii să fie păstrați o eptaetie, și să poată liber ocârmui cele dinlăuntru ale țărilor lor, n-a fost iarăși spre a depărta abuzurile Turciei și amestecarea ei în administrația Principatelor? Când prin tratatele de Adrianopol și de Petersburg a îndatorit pe Poartă să recunoască Reglementul făcut în timpul guvernului rosienesc, n-a fost aceasta iarăși numai ca să mijlocească în numele Principatelor de la Turcia întărirea acestor legi fundamentale, zugrăvite ca expresia vroințelor și lucrărilor celor mai întâi locuitori ai țărilor românești și, prin urmare, întemeiate pe driturile de autonomie ale acestora și închezășluite de Rusia? Acesta este tot rolul protectoratului; căci nicăiri în aceste tratate nu i se vede prefăcut principul și aplicația; nicăiri nu se rostește că el are să se schimbe în suveranitate, nicăiri nu se hotărăște, că aceea ce nu este iertat Turciei suzerane — adică de a se amesteca în trebile dinlăuntru ale Principatelor și de a călca, prin urmare, capitulațiile lor — este iertat Rusiei, numai garanta acestora. Ei bine, ce până acum Cabinetul din Sankt-Petersburg a făcut numai oficial, numai pe hârtie, facă-o astăzi și în faptă, fie adevărat protector. Românii au dovedit îndestul de vederat, că ei nu pot fi fericiți cu Reglementul, și că simțesc trebuința de a-și da alte instituții mai naționale, mai drepte, mai potrivite cu secolul și cu nevoile lor materiale și intelectuale. La întâmplare, când Turcia s-ar refuza — în contra capitulațiilor — să recunoască românilor dritul de a-și da aceste instituții, Rusia împlinească-și datoria de ocrotitoare, puie la mijloc puternica sa mijlocire, și silească pe curtea suzerană să respecteze driturile de autonomie ale românilor. Iar nu când Poarta nu cere mai bine decât ca Principatele să fie libere, puternice și fericite — căci acesta este și interesul său, — Rusia, cu puterea baionetelor sale, să o oprească de a fi dreaptă și liberală, și ca culme a nedreptății apoi să declare înaintea Europei, că este pentru dânsa chestie de drituri, chestie de cinste, chestie de interese politice, ca românii să fie dezbrăcați de driturile, de autonomia, de naționalitatea, de chiar existența lor, și că ei în veci să fie nenorociți! Și apoi mai pretinde încă și recunoștință! Rusia a închezășluit fericirea Principatelor, zice rostit tratatul de Adrianopol. Fericirea unui popor este însă numai în bunăstarea sa materială, morală și intelectuală. Aceasta ne lipsește de tot; spre a o dobândi, avem trebuință de o bună legislație și de o bună administrație. Cum dar le vom putea avea, dacă nu ne va fi iertat să ne dăm instituțiile ce ni le pot pregăti? Reformele însă, ce atât Valahia cât și Moldavia doresc, și de care mai înainte am dat o scurtă privire, sunt curat pământești, pentru că au originea lor în pământul nostru, și mântuitoare, pentru că sunt drepte pentru toți. Ele asemenea nu jignesc pe nime, nici în cele din afară, nici în cele dinlăuntru. În cele din afară, românii, chiar să vrea, n-ar putea să fie apăsători. În cele dinlăuntru, prin aceste instituții, ei nu pretind nicidecum de a înjosi clasele cele înalte — precum oareșicari dușmani ai binelui ar vroi să înșele opinia publică, — ci numai de a ridica clasele cele apăsate. Nimeni prin aceste îmbunătățiri nu se poate afla jignit, decât acei care în interesul statului privesc numai interesul lor, decât acei care exploatează nenorocirea și sărăcia poporului, spre fericirea și îmbogățirea lor în parte. Nouăle îmbunătățiri, o mai adăogim încă o dată, n-au alt țel decât de a pune dreptatea în locul privilegiului, dragostea în locul urii, între deosebitele clase, și obșteasca mulțumire și fericire în locul obșteștii întristări și nenorociri, ce domnește astăzi, de la o margine a Principatelor la cealaltă.

Înalta Poartă a cunoscut atât de bine neapărata nevoie a îmbunătățirii stării politice, materiale și intelectuale a românilor, încât de mult, și înainte chiar ca aceștia să-și fi exprimat dorințele lor ea și-a rostit bunele sale plecări și via dorință ce are de a vedea lărgită sfera libertății și a neatârnării lor, într-un chip potrivit cu epoca noastră, și cu însuși interesul Turciei.

"Nu ar fi vrednic de epoca în care viețuim, urmează a zice același jurnal de Constantinopol, pe care l-am citat mai sus, și conform cu tendința liberală ce se manifestează pretutindeni într-un chip așa de vederat, ca libertatea individuală să fie mai bine închezășluită; ca starea țăranilor să fie îmbunătățită atât către proprietari, cât și către guvern, începând cu oborârea boierescului; ca să se hotărască reforma școalelor spre a se primi în ele poporul ce zace în neștiință; ca să se ocupe cu educația morală a clerului; ca miniștrii să aibă o libertate de acție mai mare, spre a întemeia responsabilitatea lor; ca cenzura să fie oborâtă; ca debatațiile judeciare să fie publice; ca să se introducă îmbunătățiri în proceduri și în sistemul penal; ca corupția slujbașilor să fie de nu nimicnicită, ce ar fi greu, dar măcar restrânsă precât cu putință; ca să se așeze o bancă națională în interesul comerțului și al industriei, etc.? Cine ar putea să se găsească jignit cu aceste măsuri și cu multe altele ce este de prisos de a le arăta? Negreșit că nu generalitatea moldovenilor. Ele dimpotrivă ar fi pentru dânșii un izvor de bunăstare, de vrednicie și mai ales de orânduială, căci cu cât egalitatea și dreptatea se statornicesc între toate clasele unui stat, cu atâta se sporesc și elementele mulțumirii și siguranției generale. Popoarele în MoldoRomânia sunt însetate mai mult decât în orice altă epocă de vrednicie, de libertate și de bunăstare, și în viile lor dorințe către o mai bună soarte, ele sunt încurajate de către isprăvile marilor mișcări ale Europei, pe care le simțesc prin un fel de electricitate, ale cărora conducători sunt pretutindeni, deși nevăzuți. Lucrând așa, Principatele n-ar face decât a întrebuința driturile ce le au din constituțiile ce li s-au dat pentru graduala lor dezvoltare, și a se conforma la spiritul tratatelor speciale ale curților suzerană și protectriță, care n-au și nu pot avea intenții împotriva fericirii Principatelor. Ele nu vreau decât aceea ce vroiesc guvernele rezonabile: unirea în libertate, o rânduială în propășire. Această îndoită condiție să se împlinească în reformele ce sunt de făcut, și nimeni va avea a se teme că ar găsi din partea curților un refuz de ajutor, și încă mai puțin acturi care ar fi de natură de a împiedica marșa pașnică și legală a acestor țări". O ispită de trei luni în Valahia, și de șase luni mai ales în Moldavia — cu toată urâcioasa și ticăloasa ocârmuire a domnului Sturdza, care pe orice alt popor l-ar fi adus la actele cele mai desperate
— au dovedit îndestul că românii înțeleg foarte bine poziția lor, și că simțesc că ei nu pot ajunge la redobândirea driturilor lor decât prin mijloacele cele mai pașnice, și prin o strânsă împreună înțelegere cu Turcia. Românii nu doresc nimică mai mult decât acele ce vedem cuprinse în rândurile de mai sus. A reîntemeia relațiile lor cu Poarta Otomană în spiritul capitulațiilor lor, recunoscute și de Rusia, a depărta din ocârmuirea dinlăuntru orice influență străină, primejdioasă și ilegală, potrivit autonomiei lor, asigurată prin aceleași capitulații, a-și da toate îmbunătățirile materiale și intelectuale, de care simțesc că țara lor are neapărată nevoie a uni amândouă Principatele, spre a scăpa de îndoitele și însărcinătoarele cheltuieli ale ținerii a doi domni, a două ministerii, a două administrații și a două ștaburi ale oștirii, și totodată a scăpa, poate, prin aceasta, și de două izvoare de corupție — o Unire, care este dictată atât de vederat prin aceeași origine, limbă, obiceiuri și interese, încât ea este încuviințată de însuși acel Reglement, pe care Rusia, cu armele în mână, îl sprijinește — iată dorințele, iată cererile românilor. A le refuza aceste reforme, a-i sili să se ție de starea lucrurilor de astăzi, de instituțiile nedrepte și eterogene care îi împilează, este a vroi a-i aduce într-un noian de nenorociri, și a-i arunca într-o prăpastie de discordii civile, de revoluție și de anarhie; căci istoria lumii a dovedit prin mai multe lecții cumplite, la ce mijloace de deznădăjduire popoarele aleargă, spre a-și arăta și a-și îndestula nevoințele, când li se pune piedică de a le dobândi pe o cale liniștită și pașnică. Dacă dar Rusia, în adevăr și fără fățărie vroiește fericirea Principatelor, nu mai oprească cu brațul său de fier nobila hotărâre a Turciei de a fi dreaptă și generoasă, și nu mai calce driturile românilor, ea care ar trebui să fie cea dintâi să le sprijinească. Bunul împărat Ferdinand al Austriei a închezășluit fraților noștri români-bucovineni și transilvăneni naționalitatea lor, autonomia provincială și toate driturile constituționale menite de a înălța la rang de nație și de oameni liberi. Cum dar noi, moldovenii și muntenii, putem să fim mulțumiți de soarta noastră, noi acei îngenuncheați sub toate abuzurile și asupririle dinlăuntru și din afară, cum putem să fim recunoscători Rusiei, ea care ne contestă autonomia, ce a fost cea întâi condiție a capitulațiilor noastre cu Înalta Poartă, ea care își atribuie dritul de a ne impune legi și de a hotărî toate cele dinlăuntru ale noastre, și după toate aceste ne contestă chiar istoria, ca cu aceasta să piară și aducerea-aminte a jertfelor ce i-am făcut, ne contestă chiar naționalitatea, a căreia bază istorică n-a existat niciodată, o naționalitate închipuită, a căreia origine se pierde în întunericul timpurilor, așa zice depeșa contelui Nesselrode, și așa șapte milioane de români, cu un trecut de optsprezece veacuri, cu o istorie atât de strălucită, și care arată lumii luptele îndelungate ce a ținut, și pâraiele de sânge ce a vărsat pentru crestinătate și civilizație, cu niște bărbați ca Mircea, ca Huniad, ca Ștefan, ca Mihai, și cu atâtea alte nume mari, ce au contribuit la chiar luminarea Rusiei, și așa acești șapte milioane de oameni ce vorbesc aceeași limbă, ce au aceeași origine, aceeași istorie, aceleasi obiceiuri, nu sunt nație, nici trebuie să reclame respect pentru naționalitatea românească, astăzi când vedem cele mai slabe, mai neînsemnate și mai adormite naționalități, deșteptându-se din letargie la căldura veacului al nouăsprezecelea, ca niște flori ce din mijlocul omătului se deschid la razele soarelui de primăvară. Nu așa a fost însă tonul manifesturilor trecute, nu așa a fost cuprinsul făgăduințelor ce de către monarhii Rusiei, Ecaterina II, Pavel, Alexandru și însuși Maiestatea sa împăratul Nicolai I, s-au dat românilor, atunci când aceștia se provocau să se scoale în contra Înaltei Porți, în contra agarinenilor și păgânilor, și să jertfească țara, viața și averea lor, spre a ajuta la sporul armelor pravoslavnice [13] și oare cu pierderea Bucovinei și a Basarabiei, cu primejduirea țărilor noastre de a fi prefăcute în pașalâcuri, cu comprometarea driturilor noastre, cu pâraiele de sânge vărsate în campaniile turcești, cu înșesita pustiire a pământului nostru, toate acestea întâmplate numai din pricina credinței și a jertfirii părinților noștri pentru Rusia, oare în numele sfintei dreptăți, în numele lui Dumnezeu și al aceleiași legi, care ne este comună cu Rusia, nu suntem îndrituiți să cerem de la Maiestatea Sa împăratul Nicolai, realizarea atâtor solanele făgăduințe, date de atâția auguști monarhi, și împlinirea acelei fericiri, închezășluite nouă prin tratatul de Adrianopol, și prin chiar împărăteasca parolă, cuprinsă în vestitul manifest din septembrie 1829? Sau trebuie să ne îndoim de o parolă atât de înaltă? Noi știm însă că autocratorii Rusiei pururea au ținut să păstreze încrederea popoarelor în înaltul lor cuvânt, ca la expresia a orice dreptăți și a orice legi în imperia lor. Românii cu fală își aduc încă aminte de parola dată asemenea unui moldovan de cel mai mare monarh al Rusiei, lui Dimitrie Cantemir, de către Petru cel Mare care, la îndemnarea ce i se făcea de a fi necredincios făgăduinței făcute unui domn ce și-a vândut țara pentru dânsul, și de a-l da în mâinile turcilor, a răspuns aceste nemuritoare cuvinte, vrednice de a figura în litere de aur în cabinetele tuturor suveranilor: "Voi da mai bine tot pământul ce se întinde până la Kursk, că îmi va rămâne încă nădejdea de a-l redobândi; dar pierderea parolei mele n-aș mai putea-o îndrepta. Nici nu pot să gândesc de a o călca și de a da pe un principe ce și-a părăsit domnia pentru dragostea mea. Noi navem al nostru decât cinstea, a lipsi cinstei ar fi a conteni de a fi împărat!"

Cu durere am citit depeșa Cabinetului rosienesc din 19 iulie, care, ca grozava inscripție ce Dante pune pe porțile iadului, ne zice: Lasciate ogni speranza, o! voi, ch'entrate aqui.

Cu adâncă durere am fost siliți să respingem învinovățirile sale, și să-i refutăm nedreptele aserții. Însă noi, românii, suntem pe calea cinstei și a dreptății; o sfântă lege ne îndatorește ca să nu lăsăm să se înrădăcineze în opinia publică niște false imputări, niște pretenții de drituri fatale conservației noastre de nație liberă și numelui nostru istoric. Noi nu ne temem de adevăr; și de aceea curat și tare ne arătăm durerile și apăsarea la care cu disprețul dritului ginților suntem osândiți de către o putere străină, căreia n-am făcut decât bine. Depeșa din 19 iulie așează niște principuri, dezvălește niste teorii de drituri cu totul deosebite de limbagiul ce Rusia a ținut până acum în trecutele sale manifesturi și trataturi. Și o armie a intrat în Principate spre a pune în practică nouăle drituri ale protectoratului. Într-o asemenea tristă împrejurare, românii s-ar fi sinucis politicește, dacă n-ar fi ridicat glasul lor a protesta în contra nepilduitului abuz de putere, sub care naționalitatea și existența lor ca stat se amenință de a se cotropi. Rusia, puternică prin milionul său de baionete, s-a adresat guvernelor și publicului Europei. Românii tari numai de bunul lor drept au îndoită datorie de a se îndrepta către acest mare tribunal al lumii, și de a reclama dreapta sa hotărâre între Tărie și Drit, între asupritor și asupriți. Românii au adevărul și dreptatea în partea lor, unul și alta dovedite prin chiar mărturisirile Rusiei cuprinse în toate manifesturile, proclamațiile și făgăduințele sale date părinților lor într-un veac și jumătate. Dumnezeu și oamenii să judece faptele noastre, și apoi să ne osândească, dacă ne socoate de crimă îndrăznirea că ne apărăm driturile naționale. Noi însă înaintea Europei întregi protestăm în contra a orice asupriri, ce s-ar face patriei noastre din partea Rusiei, și fără frică declarăm, că noi nu cunoaștem Rusiei dritul de a hotărî despre soarta noastră. Prin răbdarea și tăcerea noastră noi nu putem să lăsăm în întuneric dreptățile țării noastre; și de nu am isprăvi altceva, dar măcar istoriei să vroim să păstrăm gloria naționalității noastre! În tot cazul bun sau rău, să nu deznădăjduim însă; să avem credință în viitorul nostru. O nație asupra căreia au trecut huni, goți, avari, vandali și alte atâtea seminții străine, o nație care optsprezece veacuri, cu toate atacurile timpului, cu toate năvălirile barbarilor, a rezistat și s-a ținut până astăzi, o nație de șapte milioane de români, nu este cu putință ca să fie osândită de către providență să piară tocmai astăzi în secolul naționalităților. Numai să avem vrednicie, statornicie și unire. Să nu ne descurajăm, mai ales de relele timpuri, de norii trecători ce se pot ivi pe orizontul țărilor noastre. Pentru popoare, ca și pentru individe, suferințele nu sunt totdeauna pierdute; adesea ele sunt menite de a le întări energia, de a le spori râvna, de a le forma caracterul. Prin urmare, prin bărbăția noastră în nenorocire, să ne arătăm vrednici de fericirea și de libertatea ce Tatăl Cel-de-sus, de la întemeierea lumii, a pregătit tuturor popoarelor, și care, prin urmare, curând sau târziu trebuie să vie și românilor. Să gândim că acest nume strălucit, ce l-am moștenit de la stăpânitorii lumii, ne impune mari datorii, și prin urmare, oricum să ne fie cartea norocului, să trăim și să murim români, aducându-ne aminte de marea îndatorire și de frumoasa făgăduință, ce de pe patul său de moarte ne-a lăsat Ștefan cel Mare: "Dacă dușmanul vostru v-ar prescrie condiții rușinătoare, atunci mai bine muriți prin sabia lui, decât să fiți privitorii împilării și ticăloșiei țării voastre! Dumnezeul părinților voștri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale, și va scula dintre voi pe cineva, care va așeza iarăși pe urmașii voștri în libertatea ți puterea de mai nainte!"


[1] Țara Moldovei cu Nistrul să-i fie hotarul și Bugeagul; și cu toate cetățile tot a Moldovei să fie. Bir țara să nu dea. Titlul Domniei să fie: Seninatul Domn al Țării Moldovei, Samoderjeț, adică singur stăpânitor, și colegator, adică prieten țării moschicești. Extract din tratatul de pace din 13 april 1711. Vezi Cronica lui Ioan Neculce, p. 341, și Fragments tirés des chroniques moldaves et valaques, p. 46.

[2] De a învoi suveranilor ambelor Principate al Moldovei și al Valahiei de a avea fieștecare pentru sine lângă Înalta Poartă agenți(chargés d'affaires) creștini de legea grecească, care le vor căuta trebile, și acești agenți se vor îngriji de interesele ziselor Principate și vor fi tratați cu priință de către Înalta Poartă, care îi va privi însuși, cu toată a lor puțină importenție, ca oameni bucurându-se de dritul gintelor și prin urmare feriți de orice asuprire. — Art. XVI. 9. din tratatul de Kainargi. Este o reproducție a art. 7 din tratatul Moldovei din 1512; căci moldovenii au avut pururea capichihaele sau agenți la Constantinopol.

[3] Înalta Poartă se primește încă că după împrejurările în care se vor afla ambele mai sus zise Principate, miniștrii Curții Imperiale a Rusiei să poată vorbi în favorul lor; și Înalta Poartă se făgăduiește de a lua în privire aceste reprezentații, potrivit considerației prietenești a luărilor aminte ce Puterile au unele pentru altele. No. 10 al aceluiași art. și tratat. Acest punct, prin convenția explicativă a tratatului de Kainargi, încheiată în 10 mart 1779, mărginește anume dritul Rusiei de a mijloci pentru Principate: "Curtea Imperială a Rusiei, din partea sa, făgăduiește de a nu întrebuința dritul de mijlocire ce este păstrat ministrului său în tratatul de pace în favorul ambelor Principate, decât numai pentru păstrarea nejicnită a condițiilor specificate în acest articol". Adică libertatea religiei, întoarcerea către proprietari a moșiilor din raielele Brăilei, Hotinul și Bender, respectarea clerului, regularea birului, păzirea vechilor hatișerife și dritul românilor de a avea agenți la Constantinopol.

[4] M. S. împăratul tuturor Rusiilor lasă și întoarce Înaltei Porți partea Moldovei din a dreapta Prutului. Și Înalta Poartă va face ca birul viitor al Moldovei să fie proporționat cu întinderea de față a țării — Tratatul de București, art. 5.

[5] Vezi anaforaua Obșteștii Adunări a Moldaviei din 1817, pentru felul proprietății în țară în vechime. Și "Magazinul Daciei," t. 2, p. 229.

[6] Cronica lui Ioan Neculce, pag. 348.

[7] Engel. Geschichte der Moldau, p. 300, și cererile feldmarșalului Münich, în Neculce, pag. 450 etc.

[8] Fotino, Istoria Daciei, t. 2, p. 360, și t. 3, p. 376.

[9] Tableau de la Valachie et de la Moldavie par Wilkinson, traduit par M. de La Roquette, p. 355. — Depeșa contelui de Nesselrode din 19 iulie seamănă a vroi să depărteze mijlocirea a orice puteri europene în chestia Principatelor Românești. Lăsând a vorbi că tuscinci marile puteri, care au garantisat integritatea Imperiei Otomane, prin însuși tratatul de Londra au dritul și datoria de a apăra Moldova și Valahia ca staturi ale Înaltei Porți, dar apoi și trecutul ne dovedește că Franța, Anglia și mai ales Austria au intervenit ades în favorul românilor lângă curtea suzerană. Impăratul Austriei cunoaște Moldova și Valahia ca principaturi autonome, căci ca mare princip al Transilvaniei are trataturi încheiate de-a dreptul cu domnii acestor țări, și anume din 1638 și 1685. Aceste trataturi sunt și astăzi la putere, fiind întărite prin fermanul Porții din 1786 și pacea de la Șistova din 4 august 1791. In puterea tratatelor din 1638 și 1685, neguțătorii și mai ales păstorii transilvăneni au deosebite folosuri în Principate; tot în puterea acestora, Austria este îndrituită de a avea stărostii prin deosebitele scaune ale ținuturilor, ș. a. (Engel, Geschichte der Walachei, 2. Theil, p. 53). La 1788 Moldova a cerut formal apărarea Austriei. La 1821 Principatele s-au deșertat de armiile otomane, după cererea Angliei. Asemenea și mai la toate tratatele dintre Rusia și Poarta otomană, precum și la hotărârea intereselor Principatelor, Austria și Anglia mai ales au făcut parte importantă. Prin urmare, existența politică a Valahiei și Moldaviei este cunoscută și de alte puteri, iar nu numai de Rusia.

[10] Acest trist tablou nu poate fi învinovățit de exagerație, dimpotrivă el este slăbit din altul mult mai grozav, și care este făcut de un partizan entuziast al Rusiei, în scrierea: La Principauté de Valachie sous le Hospodar Bibesco, par B. A***, ancien Agent diplomatique dans le Levant, Bruxelles, 1847, pag. 14 et 15.

[11] Aceste închezășluiri sunt scoase din cuvânt în cuvânt din art. 5 al tratatului de Adrionopol și actul separat adăogit către el în privirea Principatelor.

[12] Generalul Kisselef, în ediția Reglementului Valahiei din 1832, nu îndrăzni a cuprinde acest fel de adaus, cum îl numește vestita anafora a Obșteștii Adunări a Țării Românești din 21 iulie 1837 (vezi în Foaia pentru minte, etc., anul 1848, nr. 29). Acest adaus s-a impus Adunării de abia la 1837 prin un ferman al sultanului, după cererea ministrului rusesc. Vezi mai sus citata scriere: La Valachie sous le Prince Bibesco, p. 45. Autorul acestei brosuri, care sub numele de B. A. *** ascunde pe unul din cei ce au făcut parte mare la redacția Reglementului, singur mărturisește chipul cum această costituție se compunea, liber de cei mai de frunte locuitori ai țării: "Canțelaria diplomatică a generalului Kisselef, zice el, p. 30, prefăcea articol după articol lucrările Comitetelor". În Moldova, Reglementul în ediția românească până acum încă, din porunca Rusiei, nu are tipărite capul I despre alegerea domnului, și cap. VII, pentru organizația miliției. Ediția franceză a Reglementului, începută a se publica în Iași, s-a oprit de către general-consulul Dașkov. Tipărirea a fost să i se urmeze în Lipsca; și acolo iarăși s-a oprit, după cererile ministrului rusesc de la Dresda, și de abia a putut a se isprăvi la New York. Așa acest Reglement, care astăzi se impune cu sila baionetelor, singură Rusia i-a refuzat cea întâi condiție a valabilității a orice legi, adică publicitatea.

[13] Vezi manifesturile împăraților și generalilor rusești, adresate românilor la deschiderea a fieștecăruia război în contra Turciei.