Dorinţă

Departe-aş vrea de-aici să vii,
În alte lumi senine,
În dimineaţa de Florii
Să mă cunun cu tine.

Să ne-aşezăm în sat la noi,
S-avem în deal o casă,
Să fiu cel mai cuminte-n sat,
Şi tu, cea mai frumoasă.

Să vie şi mama la noi,
Că-i necăjită tare,
Să aibă tihn-un an ori doi,
Ori cât pământ mai are.

Acolo să trăim în munţi
De cât trai avem parte,
Sătenii seara să-i adun
Şi să le spun din carte:

Că sunt de neam împărătesc,
Din ţara-ndepărtată,
Că doar pământul ăst întreg
Era al lor odată...

Şi că azi oamenii-nvăţaţi
Aşteaptă să se nască
Un mare crai împărătesc
De lege românească.

Copiii noştri să-i înveţi
Crezul... Născătoarea...
S-ajung să-i văd cântând pe toţi
În strană, sărbătoarea.

Atunce, împăcat cu rostul
Acestei lumi deşerte,
Să mor, să-mi zică satu-ntreg
Un: „Dumnezeu să-l ierte!”

Şi popii nost din întâmplare
Vreun oaspe-atunci să-i vie;
„Pe cine-ngropi, părinte, azi?”
„Pe-un om de omenie!...”