De-a sa plăcere-aprins acel părinte,
cu drag să-mi fie-aici maestru vru;
așa-ncepu cu-aceste vorbe sfinte:
— „Ce ran-a-nchis și-a uns Maria fu
străpunsă de frumoasa doamnă, care
o vezi șezându-i la picioare-acu.
Apoi, din josul ei, după gradare
În rândul cel de-al treilea, stă Rahila,
și-n rând cu ea Beatrice scaun are.
Rebeca, Sara, Iudita și umila
strămoaș-a celui ce-n căința lui
strigat-a-n vers: Spre mine-ntoarce-ți mila!
le poți vedea din tron în tron, cum sui
mergând în jos, cum merge trandafirul,
pe nume-o foaie după foaie-o spui.
Femei ovreici sunt toate-aici din șirul
al șaptelea, și-n jos și-n ceea parte,
și-n părul florii-n două fac răsfirul;
căci, după cum fixară ca pe-o carte
privirea lor pe Crist divină,
sunt zid ce-aceste sfinte scări le-mparte.
Pe partea-n care vezi că-i floarea plină
În toate-ale ei foi, aceia stau
ce-n Crist crezură,-n cel ce-avea să vină;
ci,-n partea unde-aceste rânduri au
și tronuri goale,-s cei ce din creștinul
popor pe Crist venit se răzimau.
și,-așa precum aici de slavă plinul
al doamnei scaun și-apoi tron de tron
din josul lui formează deschilinul,
așa dincoace-al marelui Ion
ce-a pururi sfânt rabdă și moarte-amară
și loc pustiu și-n iad doi ani canon;
și toți subt el sunt duhuri ce separă,
Francisc, și Benedetto, și-Augustin,
și alții până jos din scară-n scară.
Admir-acum prevăzul cel divin,
că ambe-aspectele-n credința vie
vor face parcu-n părți egale plin.
Să știi că-n jos de treapta mijlocie
ce-mparte-n două curtea noastră-ntreagă,
n-ajunge-un duh prin propria vrednicie,
ci-a altuia, pe-anume stări ce-l leagă;
căci toate-au fost în lume mai nainte
de-a fi-n putință libere s-aleagă,
cum poți vedea din fețele lor sfinte
ca și din a lor voci copilărești,
de-asculți și de te uiți luând aminte.
Acum tu taci și taci că te-ndoiești,
deci strânsul nod vreau clar să ți s-arete,
căci tu-n idei subtile-aci te-oprești.
În tot întins regatul ăstor cete
nu poate-avea-ntâmplarea loc defel,
precum ar fi mâhnire,-ori foame,-ori sete,
căci tot ce vezi e stabilit de el
prin legi de veci, și cauza-i cu favorul
de-acord cum este-un deget c-un inel.
Deci nu fără de cauză stă poporul
de-aici în rang mai jos și rang mai sus,
la viaț-adevărat-adus cu zorul,
căci prințul cel ce-atât amor a pus
În regnul odihnit de-adânca pace,
Încât nu-i nimeni să-ndrăzneasc-un plus.
sub ochii-i veseli când el duhuri face
se dă din grație-atâta cât se-ndură
În mod divers; și-aceasta să te-mpace.
Vi-o spune-adins și limpede-n Scriptură
aceasta-n frații cei născuți deodată
ce chiar din mam-au fost trăind în ură.
Deci, când și numai după păr s-arată
al grației grad, pe-aceste culmi sublime
coroana grației caut-a fi gradată.
Deci nu dup-a lor proprie vrednicime
au ele-aici gradată diferință,
ci-n gradul singur al favoarei prime.
În primii secoli fu, spre mântuință,
de-ajuns acelor suflete curate
să aibă dreapt-a taților credință.
Dar, când trecu acea dintâi etate,
nevoie fu să taie-n jur bărbații,
dând spor zburării lor nevinovate.
Venind apoi și timpul naltei grații,
făr-un botez desăvîrșit în Crist
s-opresc in limb chiar și nevinovații.
Privește-acum în fața ce-i lui Crist
mai mult la fel, căci singura-i lucoare
te poate face apt să vezi pe Crist.“
Deasupra ei atâta sărbătoare
văzui plouând-o sfântul neam a cui
menire-a fost pe-asemeni culmi să zboare,
Încât, de-oricâte pân-acum văzui,
uimire-atâta nu mă mai cuprinse,
nici nu-mi păru mai mult asemeni lui;
și-acel amor, ce-ntâi din toți descinse
cântând „Mario, plină tu de har“ . . .
În față-i stând, aripile-și întinse.
și-ntreaga curte-n tot al ei hotar
răspunse-n cor cântării-acei divine
și toți acum luceau cu mult mai clar.
— „O, sfinte tată, tu, ce pentru mine
scobori aici, lăsând iubitu-ți loc
ursit de soarte-a pururi pentru tine,
ce înger este-acest ce-n vesel joc
privește-n ochi pe doamna frumuseții
și-așa-i de-namorat că pare foc?“
Așa-l rugai pe cel ce-n timpul vieții
prin tine-a fost împodobit, Marie,
cum e de soare steaua dimineții.
Iar el a zis: — „și har și veselie,
pe cât acestea-n îngeri pot fi puse,
le are-ntregi și-așa și vrem să fie,
căci el e cel ce buna veste-o duse
Mariei jos, când a fi încărcat
divinul fiu cu-a noastre sarcini vruse.
Cu ochii-acum să vii, cum merg gradat
și eu vorbind, ca marii-nvingători
să-i vezi ai ăstui drept și sfânt regat.
Cei doi din culme, cei mai zâmbitori,
căci mai aproape stau de cea augustă,
sunt ca și rădăcini acestei flori.
Acel ce-n stânga ei vecin îi custă
strămoșul e, de-a cui gustare-odată
umana specie-atâte-amaruri gustă.
La dreapta-i vezi pe-acel cucernic tată
al sfintei legi, cui cheia ce descuie
ăst sfânt locaș de Crist îi fuse dată.
și-acel ce încă viu văzu cum suie
amarul timp miresei, ce cu zel
ne-o dete cel străpuns de spini și cuie
stă lângă el, iar lâng-Adam stă cel
ce duce-a fost, pe când trăia cu mana
ingratul cerbicos popor rebel.
Cu Petru-n față vezi șezând pe Ana;
fiind ferice-atât să-și vadă fiia,
nu-ntoarce ochii spre-a cânta osana;
și,-n fața primului strămoș, Lucia,
cui doamna ta-i trimise-a ei rugare,
pe când te ruina-n prăpastie-orbia.
și-acum, că-ți trece timpul de visare,
să stăm aici, ca bunul croitor
ce taie-o haină-n cât postav îl are,
să-ntoarcem ochii spre-acel prim amor
ca,-n ochii lui privind cât ai putere,
să fii pătruns de strălucoarea lor.
Ca nu cumva s-aluneci spre cădere,
din aripi dând, crezând a-năinta,
de-aceea ni se cade har a cere,
har celei ce te poate ajuta.
Iar tu acum urmează-mi cu iubire,
cu glasul meu unind inima ta.“
și-aș-nceput-a sfânta lui vorbire:
