Divina Comedie/Infernul/Cântul III

INFERNUL

Cîntul III

Pre-Infernul

Cuvintele în culoare întunecatã (1-10)

Poarta Infernului (11-21)

Pedeapsa celor șovãielnici (22-81)

Demonul Caron (82-129)

Trecerea Aheronului și somnul lui Dante (130-136)

1 „Prin mine mergi la cuibul întristãrii,

prin mine mergi la veșnic plîns fierbinte,

prin mine mergi la neamul dat pierzãrii.

4 Justiția mișca pe-al meu Pãrinte ;

puterea cea divinã m-a durat,

iubirea primã și suprema minte.

7 Cînd eu n-am fost, nimic n-a fost creat,

ci veșnic tot și-n veci voi fi duratã,

sã lase-orice speranțã cine-a-ntrat.”

10 Așa scria-n coloare-ntunecatã

deasupra unei porți. Și-am zis : – „Ce scrie,

maestre,-aici e vorbã-nfricoșatã”.

13 Iar el atunci ca unul care știe :

– „Se cade-aici sã stingi orice prepus,

16 Sosit tu ești în locul unde-am spus

cã duhuri ai sã vezi, aici aduse

fiindc-al minții bun și l-au rãpus”.

19 Și mîna sa-ntr-a mea apoi o puse

zîmbind voios, iar d-asta mã-ntrãmai,

și-n stãri secrete-astfel el mã-ntroduse.

22 Suspine-aici și plîns și groaznic vai

urlau prin aerul lipsit de stele,

așa cã la-nceput eu lãcrimai.

25 Diverse limbi, cumplite vorbe grele,

voci groase-ori iuți de furia durerii,

scrîșniri de dinți, loviri de mîini cu ele

28 [fãceau o larmã care-n fundul serii

se tot rotește-n acel aer stins

ca pulberea-n vîrtejurile verii].

31 Iar eu, ce-aveam de spaimã capu-ncins :

– „Ce-i, Doamne,-am zis, ce-aud ? Ce neam sã fie

de-a sa durere-atît de mare-nvins ?”.

34 – „Aceasta este-acea ticãloșie,

în care plîng nefericiții-acei

ce nici onoare n-au, nici infamie.

37 De-a valma stau cu îngerii mișei

cari nici fideli Puterii creatoare,

dar nici rebeli n-au fost, ci-nchiși în ei.

40 Respinși de Cer, spre-a nu-l știrbi-n lucoare,

sînt și de Iad respinși, cãci ar putea

cei rãi din Iad cu ei sã-și fac-onoare.”

43 Și iarãși eu : – „Ce cazn-atît de grea

le smulge-urlare atît de desperatã ?”.

Iar el : – „Un scurt rãspuns tu vei avea.

46 Nu pot spera sã moarã niciodatã

și-n josnica-le-orbie-atît de seci

privesc cu pizmã-oricare soartã datã.

49 Nici Drept, nici milã pentru ei în veci,

nici unu-n lume nici o faimã n-are.

Prea mult vorbim de ei ; tu-i vezi și treci”.

52 Privind apoi, vãzui un steag cu-atare

rotire-n jur cã-n graba-i negrãitã

pãrea-n etern nedemn de-orice-alinare.

55 Și-atît de-adînc-o gloatã-ngrãmãditã

pe urma lui, cã n-am crezut vrodatã

cã moartea poate-atît de mult sã-nghitã.

58 Și-aici pe mulți îi cunoscui și iatã

privind vãzut-am bine... umbra cui

fugi, de laș, de marea slujbã datã.

61 Și-atunci am înțeles și sigur fui

cã-s rãii-acei pe cari-i are-n urã

și Cel Etern și și dușmanii Lui.

64 Acești ce viațã nici trãind n-avurã

sînt goi de tot, ai lumii ticãloși,

iar viespi și mari tãuni [cu-nțepãturã],

67 le scurg pe-obraji de sînge valuri roși

pe care-amestecat cu plîns fierbinte

li-l sug de sub picioare viermi scîrboși.

70 Vãzui apoi privind și mai ’nainte

pe malul unui mare rîu popor,

și-am zis atunci : – „O, fã, te rog, pãrinte,

73 sã știu de-aceștia cine-s ? Ce zor

de-a trece-i face-așa de iuți sã parã,

cum vãd prin negru-amurg, din graba lor ?”.

76 Rãspunse el : – „De cei ce s-adunarã

vei ști la Aheron [în vremea cînd]

vei sta și tu pe marginea-i amarã”.

79 [Și iatã ochii rușinat plecînd,]

de teamã sã nu-ntreb și neplãcute

[cercai pînã la rîu sã merg tãcînd.]

82 Și-atunci spre noi în luntrea lui cea iute

vãzui venind cãrunt un corãbier,

strigînd : – „Vai vouã, suflete pierdute ;

85 și-n veci de-acum lipsiților de cer !

eu vin ca sã vã trec de ceea parte

în noaptea cea de veci și-n foc și-n ger !

88 Dar tu, cel viu, ce vrei ? Tu te desparte

de-acești ce-s morți !”. Și-apoi de-a doua oarã

mi-a zis, vãzînd cã stau și mai departe :

91 – „Printr-alte porți, pe-alt drum tu te scoboarã

la alt liman ! Nu poți pe-aici intra,

cãci ai sã treci c-o luntre mai ușoarã”.

94 Virgil atunci : – „O, Caron, nu zbiera !

în cerul cel ce bate pãcãtoșii

așa se vrea, și curmã vorba ta”.

97 Cu-acest cuvînt și-a potolit bãrboșii

obraji luntrașul bãlții-acei cumplite,

ai cãrui ochi au cerc de flacãri roșii.

100 Dar sufletele goale și trudite

schimbarã fețe, clãnțãnind cu dinții,

cînd vorbe-atît de-amare-au fost rostite.

103 Și-umanul neam și cerul și pãrinții

și locu-l blãstemau și ceasu-n care

nãscuți au fost, [sãmințã a sãminții].

106 Și toate-un stol s-au strîns cu plînset mare

pe-amarul mal ce-așteaptã cu rãsplata

pe cîți în ura Celui Veșnic stau.

109 Iar Caron cel cu ochi de foc stã gata

de drum, dã semn și-n luntre-i bag-apoi,

pe cei tîrzii lovindu-i cu lopata.

112 Și-așa cum toamna veștedele foi

cad rînd pe rînd și toat-a sa mîndrie

și-o dã țãrînii pomul înapoi ;

115 cad rînd pe rînd din reaua-ți sãminție,

Adame,-astfel, la singur semnul dat

ca pasãrea la glasul care-l știe.

118 Astfel se duc pe rîu-ntunecat,

și-abia dincolo-apucã sã scoboare,

și-n mal dincoace-alt stol e adunat.

121 Și-a zis maestrul meu : – „Oricine moare

respins de cer și fãr’ de pocãințã,

toți vin aici, de-oriunde de subt soare ;

124 Și cer sã treacã-n trista locuințã,

cãci bold Justiția-ntr-înșii-atîta pune,

cã frica lor se schimbã-ntr-o dorințã.

127 Nicicînd pe-aici nu pasã duhuri bune,

deci bine vezi pe-acest luntraș ce vru :

tu poate-acum sã știi ce-a vrut a spune”.

130 De-abia sfîrși și-un tremur se fãcu

pe tristul cîmp, astfel cã-nspãimîntatã

mã scaldã mintea-n reci sudori și-acu.

133 Un vînt stîrnit-a țara-nlãcrimatã,

urmat de-un fulger ca de sînge-aprins,

și, stins avînd oricare simț, deodatã

136 cãzui cum cade-un om de somn învins.

_______________

Comentariu de Ramiro Ortiz

_______________

1. jalnica-ncãpere (a). 3. Veșnica durere (A). 4. Dreptate-a vrut înaltul meu Pãrinte (b).

5. Atotputernicia (a). 7. Pe cînd nu fui, nimic nu fu creiat (a). Nimic nu fu ’naintea

mea creiat (b). Nimic nu fu ’naintea mea creiat (c). Nimic creiat nu fu ’naintea mea (d).

8. Ci tot etern și-etern (b). 9. Deci (a). Sã lase cine (a). Intratul lase-ori ce spe

ranțã (a). 14. Urã (c). 15. Și moart-orice speranț-a ta (a).

1. Prin mine : aici vorbește poarta Infernului. 5-6. Puterea, iubirea și mintea : adicã :

Tatãl, Fiul și Sfîntul Duh, cele trei persoane ale Sfintei Treimi. 7. Nimic n-a fost creat :

înaintea ei nu fuseserã create decît lucruri veșnice, adicã cerurile și sufletele îngerești.

Pãmîntul, dupã Dante, a fost creat imediat dupã îngeri, și Lucifer, cãzînd din cer, a deschis

în el prãpastia în formã de pîlnie cu vîrful în jos, care a format Infernul. Pãmîntul care,

îngrozit de pãcatul lui Lucifer, a fugit dinaintea lui a ieșit în cealaltã emisferã și a format

Purgatoriul. 10. Coloare-ntunecatã : dupã unii comentatori, culoarea întunecatã se referã

mai mult la sensul lugubru al inscripției de pe poarta Infernului.

17. Nemîngîiete (a). 18. Cari bunul minții lor (a). 19. dete (a). 21. secrete (a).

25. Cumplite-n multe limbi cuvinte (a). 26. urlãri de... nebuni. 27. scrîșniri și sunete

de mîini... (a). Voci groase-ori tari și pleosc de mîini (b). 29. Roteau deavalma-n

largul încãperii (b). 30. Ca... timp (b). 41. avea (a). 42. Cei rãi prin ei ceva... (a).

45. Și-orbie atît de josnicã... apasã (b).

18. Al minții bun : viziunea lui Dumnezeu. 35. Nefericiții-acei : care n-au avut un drum

drept în mersul vieții și n-au urmat nici un partid. Dante, om de luptã și de partid, își aratã,

fațã de acești „nenorociți care niciodatã n-au fost vii”, tot disprețul sãu. 42. Sã-și fac-onoare :

fațã de lașitatea lor, ceilalți condamnați din Infern s-ar fi putut mîndri. 46. Sã moarã

niciodatã : desigur, nu moartea trupeascã, ci aceea a sufletului, ei nefiind primiți nici mãcar

în Infern.

49. Nici dr. nu-i pentru ei, nici milã-n veci (a). 50. Ei nici o faimã-n lumea lor nu

lasã (b). 51. Nu-s demni de. 52-55. Privii atunci și un steag vãzut-am care/ Rotind

atît de iute se-nvîrtea/ cã pare-n veci. Și-n urma lui de lung/ venea, un șir, încît

cu felul (a). 58. C-aduce atît de mulți cu ea (a). 62. Cã asta... secta de mișei (a).

63. Și Ceru-i are și adversarii (a). 64-65. Și goi erau (a). Și goi de tot aceștia

ce n-avurã/ Nici vii o viațã (a). Acești ce nici trãind n-avurã viațã (b). 67. Și

scurg pe-obraz de-atîta (a). De viespi și de tãuni pîrae (a). 71. Pe-un mal de rîu,

cumplit (a).

54. Nedemn : adicã pãrea cã e imposibil ca sã se poatã opri vreodatã. 55. O gloatã : lumea

celor morți e, firește, neînchipuit mai mare decît a celor vii. La începutul cãlãtoriei sale,

Dante se mirã de multe lucruri, cu care pe urmã se obișnuiește. Fațã de unele pedepse la

început plînge, se îngrozește, leșinã ; dupã ce s-a obișnuit însã ajunge pînã sã mãreascã chinurile

pãcãtoșilor pe care-i urãște mai mult, cum face, de exemplu, cu trãdãtorul Bocca degli

Abati, cãruia îi smulge pãrul din cap, pînã cînd e silit sã-și spunã numele. 59. Umbra : dupã

cea mai mare parte din comentatori, e vorba aici de papa Celestin al V-lea, smeritul sihastru

Pietro di Morrone, care, dupã cîteva luni, muncit de dorul sihãstriei lui și probabil și de

dezgustul curții papale, renunțã la pontificat și se întoarse la viața de dinainte, fãcînd astfel

loc lui Bonifaciu al VIII-lea, marele dușman al lui Dante. 60. De laș : de laș ce a fost. 63. Și

dușmanii : a se observa adîncul dispreț pe care-l exprimã acest vers. I-a fost destul sã-l recunoascã

pe Celestin, ca sã înțeleagã cã e vorba de lași. 69. Viermi scîrboși : numai pedeapsa

talionului, de a alerga în veci dupã un steag, ar fi prea nobilã pentru astfel de pãcãtoși.

Viespile, tãunii și viermii se potrivesc mai bine josniciei lor. Ei, care în toatã viața n-au mers

în nici o parte, n-au fost mînați de nici o idee, sînt împinși acum, ca niște vite, de viespi și

tãuni, iar sîngele lor nu e demn decît de viermi.

77. Vei ști cînd (a). Vei ști, a zis, de cei ce s-adunarã/ La rîul Aheron... cînd cel din

urmã pas/ Opri ți-l vei pe rîpa lui amarã (b). 79-80. Plecîndu-mi ochii atunci rușine

avui./ Și pînã-n rîu tot drumul îl tãcui (b). 80. Temîndu-mã cã (a).

77. Aheron : cel dintîi din rîurile Infernului pe care Dante le întîlnește în cãlãtoria sa

imaginarã. 83. Un corãbier : Caron, care, dupã cum e și în Eneida, are însãrcinarea de a

trece sufletele dincolo de Aheron. Descrierea lui Caron este admirabil imitatã de Dante, dupã

Virgil. 84. Vai nouã : se adreseazã osîndiților care așteaptã pe țãrm, spre a fi trecuți.

87. Ger : în Infernul lui Dante, printre celelalte pedepse, este și a gerului în care sînt bãgați

trãdãtorii, adicã cei ce au pãcãtuit fiind cu mintea rece. 91. Pe alt drum : Caron vrea sã

spunã cã Dante, cînd va muri, nu va merge în Infern și sufletul lui va fi transportat cu

celelalte de vasul acela ușor și condus de un înger, care pleacã de la gura Tibrului, unde, dupã

închipuirea lui Dante, se adunã sufletele ce ajung apoi în insula Purgatoriului. 93. Luntre

mai ușoarã : aluzie la vasul de mai sus. 95. În cerul : un fel de formulã magicã, pe care

Virgil o repetã, cu mici variante, de cîte ori întîlnește o piedicã mai mare. 98. Bãlții : Dante

descrie Aheronul ca un rîu cu unda întunecatã și plinã de nãmol, asemãnãtor cu o baltã.

104. blãstemau (a). Le-a dat și vieții și... (a). Și-n veci de veci sãmințele sãminții (b).

109. Da semn. 110. ... ? (a). 111. îi strînge (a). 115. Astfel, Adame, tot cade rãul.

119. Ce-ajung dincolo (b). 125. Încît le schimbã (a). 127. Cînd vorbe-atît de

tari... (a).

102. Amare : cuvintele amenințãtoare pe care Caron le rostise mai sus. 108. Celui Veșnic :

adicã Dumnezeu. Stau : lipsește o rimã. Din varianta însã la versul 104 (blãstemau) se vede

cã traducãtorul intenționa sã schimbe toate aceste rime în -are cu altele în -au. 128. Ce vru :

Virgil îi explicã lui Dante motivul pentru care Caron i-a adresat cuvintele acelea cam aspre.

El, știind cã pe acolo n-au trecut niciodatã suflete bune, vede cu oarecare ciudã cãlcîndu-se

pentru întîia oarã legile Infernului.

134. Purtînd un fulger roșu pe urmã (a). 135. Cã-mi stinse-n mine (a). 134-135. furios...

somnoros (b).

130. Un tremur : Dante trece rîul Aheron în mod misterios. Caron nu l-a primit în luntrea

lui. Se face un cutremur, ochii îi sînt orbiți de o luminã roșie, care izbucnește din pãmînt, și

Dante cade ca adormit. Cînd deschide ochii, se gãsește pe celãlalt țãrm. 133. Un vînt : se

credea pe atunci cã razele soarelui, pãtrunzînd în pãmînt și venind în contact cu umezeala,

produc vînt, care împinge scoarța pãmîntului, producînd cutremure. 134. Un fulger : fulgerul

se credea cã e produs de sforțarea fãcutã de aburii de foc ca sã se desfacã de aburii de apã,

care-i înconjoarã în sînul pãmîntului.