Din registrul ideilor gingașe/Chestia dezarmării după strictul bun-simț
Fanfara dezarmării pare că se potolește. În ziare slovele care notau acest dulce cântec se fac tot mai mărunte. Telegramele și reportajul, cu sprinteneala lor neistovită, au sărit acum la alte chestii. "Dezarmarea" și "diplomația fără secret" sunt două zvonuri politice care, de la armistițiu încoace, vin și trec în chip foarte săltăreț. Dar "diplomația fără secret" pare, de la o vreme, să fi amuțit cu totul; probabil fiindcă practica internațională dă zilnic și violent pe față candoarea fără margini a acestui postulat. "Dezarmarea" însă pare că ar fi o formulă mai durabilă. Fără îndoială e o treabă foarte serioasă la mijloc; fiindcă înarmarea costă scump teribil - și Dumnezeu știe ce nevoi grele apasă sau amenință statele europene. Problema dezarmării nu-i literatură. Și eu, pentru că fug cât pot de literatură, urmăresc cu grijă zvonurile de dezarmare.
Din tot ce am cetit ori auzit asupra acestei probleme, două idei m-au impresionat cu deosebire. Una, a lui Macdonald: că războaie n-ar fi dacă n-ar fi înarmări; alta, a unui distins ziarist român: că războaie nu s-ar putea face dacă n-ar vrea popoarele să iasă la bătaie. Îndrăznesc să afirm că în aceste două extrem de judicioase propoziții se rezumă, în chip surprinzător de complet, toate greutățile dezarmării și ale păcii generale. În adevăr: dacă nu mai sunt arme, sau dacă poporul nu vrea să le poarte, războiul este, evident, imposibil. De unde urmează că nu sunt contra lui decât două leacuri serioase: ori suprimăm armele, ori convingem popoarele să nu pună mâna pe dânsele.
Aceste două idei ilustrează minunat preceptul că nu trebuie să mergi prea departe cu cercetarea cauzelor. După cum se știe, șirul cauzelor este fără capăt, astfel că de la ideea dezarmării, spre exemplu, mintea poate ajunge din cauză în cauză, până la nebuloasa din care s-a desfăcut sistemul planetar, și de acolo încă mai departe. Evident, ar fi abuziv și oarecum patologic să urmărească cineva până într-atât lanțul explicațiilor. Când zici, însă, scurt și limpede: cauza războiului este înarmarea - sau: război nu s-ar face dacă n-ar vrea oamenii să se bată, simți numaidecât un fel de odihnă a minții, desăvârșită și sănătoasă. Ne aflăm atunci în plină și senină desfătare a bunului-simț. Bunul-simț este acea dumnezeiască moderație care ne oprește cuminte gândirea de la orice exces. El ne împiedică să toarcem prea mult firul cugetării, sau, cum se zice, să-l despicăm în patru, ori chiar în mai multe, și, la timp potrivit, pune frâu fantaziei, care-i totdeauna gata să înnebunească furios.
În scurt, bunul-simț retează și tivește gândirea așa ca să o facă pe potriva întregii umanități, îi asigură adică un maximum de curs social.
Asupra dezarmării a mai căzut și o altă vorbă aducătoare de bucurie: s-a hotărât că de acum încolo războiul se socotește crimă dacă cineva îl pornește fără să-și fi luat voie de la instanțele cari au să judece neînțelegerile între state. Era, ce-i dreptul, aproape de mintea omului că, o dată ce se va fi legiferat complet asupra războiului, fapta războinică va fi dreaptă, când se va conforma legii, ori crimă, când va călca legea. Dar e bine că s-a spus categoric adevărul acesta, ca să înțeleagă deplin toți că de acum înainte, în anume condiții hotărâte de lege, vom putea numi din toată inima războiul - crimă.
Lăsând puțin slobodă fantazia, se poate să ne întrebăm așa: dacă pricina războaielor este înarmarea, de ce se înarmează lumea? Sau așa: dacă războiul se face fiindcă oamenii vor să se bată, întrebăm scurt: de ce vor oamenii să se bată? N-am îndrăzneala, nici puterea să repet cetitorului câte răspunsuri am auzit, numai eu singur, la aceste întrebări, fără să mai socotesc pe celelalte, nenumărate, pe care le vor fi auzit alții. La întâmplare însemnez aici următoarele:
Statele se înarmează, pentru ca să se apere unele de altele, ori să se robească unele pe altele. Sau: norodul merge la război fiindcă e disciplinat militărește, adică știe de frică, deoarece se găsește între două focuri. "On en fusille une douzaine pour donner du coeur aux autres", zice o vorbă bună a lui Voltaire.
Fantazia însă fierbe de neastâmpăr și întreabă iarăși de ce au trebuință statele să se apere unele de altele, și de ce voiesc ele să se robească unele pe altele? Sau: de ce norodul se lasă disciplinat militărește și nu dă la cap celor care-l pun între două focuri?
Aici răspunsul cel mai aproape de mintea omului, adică de bunul-simț ar fi, pare-se, acesta: statele au nevoie să se apere unele de altele fiindcă există primejdie ca unul din ele să atace pe altul. Și încă: statele doresc să se robească unele pe altele fiindcă e foarte plăcut să ai robi, și glorie pe deasupra. Iar la cealaltă întrebare se poate răspunde: poporul se lasă disciplinat fiindcă omul este, în general, disciplinabil, și, o dată disciplinat, de frică, pornește încotro îl împinge disciplina. În sfârșit, dând și mai multă îndrăzneală gândului, vom răspunde mai departe: omul este disciplinabil fiindcă-i sociabil și sugestibil. Iar (și acum facem un pas considerabil cu fantazia), deoarece unii indivizi și unele grupe se întâmplă a fi mai tari decât alți indivizi și alte grupe, rezultă că cei mai tari disciplinează neapărat pe cei mai slabi. Și natura (aici fantazia face un salt mare de tot) îi face pe unii mai tari, pe alții mai slabi, pentru că nu poate nimeri să-i facă pe toți deopotrivă - sau, mai popular: natura, când fabrică indivizi, nu-i potrivește, ci-i nemerește. La această constatare pare că s-ar opri mintea nu c-ar fi doar mulțumită, ci obosită și descurajată...
Românul, când se necăjește rău, ori pe un lucru neînsuflețit, ori pe o ființă vie, absolut indiferent de categorie și specie, raportează ori, mai exact, trimite acel lucru sau acea ființă la originea lui naturală.
Nu știu dacă cetitorul a luat bine seama la profunzimea filozofică cuprinsă în acea formulă, strălucitoare de limpiditate concretă, pe care prejudiciile unei educații cu totul nenaționale ne opresc s-o rostim tare, atât de adese cât o avem în inimă și pe limbă. În adevăr, formula de care vorbim însemnează evident că românul, desperat de cusururile obiectului, îl trimite, cu un fel de resignare fatalistă, la originea și cauza lui cea mai patentă, ca și cum i-ar zice: ești așa de nereușit, încât numai dacă te-ai mai face o dată din început s-ar putea alege ceva de tine; sau, poate, chiar mai pesimist: nici dacă te-ai întoarce acolo unde te-ai născut, ca să te mai naști a doua oară, tot nai fi bun de nimic. Înjurătura noastră favorită este, cum vedeți bine, o imagine care simbolizează cu cea mai originală exactitate doctrina "revenirii perpetue" a acelorași forme de existență - die ewige Wiederkunft a lui Nietzsche. Totodată ea rezumă o atitudine de o rară cumințenie în fața cauzalității și absurdităților în care ea ne învăluie. Cu genială pornire mintea română se transportă la cauza cea mare și esențială, și dintr-o lovitură taie firul explicațiilor obositoare.
De teamă ca nu cumva cetitorul să-mi aplice și mie acea aspră și filozofică formulă română, pun capăt explicațiilor despre dezarmare. Îl rog să ia seama că nu le-am înșirat decât pentru a pune în cât mai evidentă valoare bunul-simț cu toată strictețea lui. Am făcut, cum se zice, proba prin contrar. Explicația serioasă și cuminte rămâne numai acea cuprinsă în propozițiile eminent judicioase și complete: războaie n-ar fi dacă n-ar fi arme, sau dacă oamenii n-ar porni la bătaie.