Din registrul ideilor gingașe:Sat și mahala

Salt la: navigare, căutare


Fundătura Orfeu - Fundătura Osiris - Strada Morfeu - Strada Jupiter, a Venerei, a Sirenelor, a Filomelei, a Fortunei - toate aceste se află în București, și-i puțin probabil să fi fost inventate altundeva.

Între originalitățile capitalei române aceste nume de strade mi se par vrednice de considerație. Pitorescul cel mai specific al Bucureștilor este desigur acest pitoresc poetic al numelui străzilor. Petre Ispirescu, culegător tipograf, este cunoscut ca adunător de povești scrise în limbă oarecum populară. Mai puțin cunoscut pare să fie că același tipograf-apostol cultural a scris, tot în limbă oarecum populară, legendele mitologiei antice. Acestea sunt cuprinse în colecția cu titlu duios patriarhal: Din poveștile unchiașului sfătos. De dânsele îmi aduc aminte când soarta glumeață îmi scoate în cale un nume de stradă dintre acele scrise mai sus. Părinții capitalei s-au întâlnit la gând și în zel cultural cu tipograful literat; poate s-au inspirat de la dânsul. L-au întrecut evident, prin originalitatea metodei de a strecura cultura clasică în straturile populare - desigur, în primul rând printre gardiști, birjari și factori poștali. Cercetarea rezultatelor acestei întreprinderi de cultură ar fi un subiect frumos pentru o teză de doctorat în istorie și statistică. Pe cât știu, contribuțiile la istoria Bucureștilor, și în special a culturii bucureștene, nu se află a fi prea numeroase. Dar eu, și dintre cetitorii mei acei cari la fel cu mine se emoționează de Fundătura Osiris și de Strada Filomelei, nu putem aștepta concluziile unor cercetări îndelungi și erudite. Există o nerăbdare nobilă de a filozofa asupra lucrurilor care ating interese înalte sufletești, și e nefiresc să înăbușim această nerăbdare de dragul migăloșiei istorice, oricât ar fi ea de respectabilă ca atare.

S-a mai făcut în vreun oraș român încercarea de a duce atât de departe cultura clasică prin numiri de străzi cum s-a făcut în București? Și ce deosebire este în această privință între Muntenia și Moldova? Fiindcă problema nu privește decât vechiul regat. La aceste întrebări încă nu se poate răspunde preciz. Numai pentru atât mi-aș lua răspunderea: că meritul inițiativei îl au consiliile comunale bucureștene; și, poate, zelosul culegător tipograf și propagator de cultură în limbă oarecum populară, Petre Ispirescu, bucureștean neaoș dacă el cumva a fost inspiratorul literar al acelor consilii. Sau poate consilierii și tipograful au fost, fiecare pe seama lor, numai reprezentanții spiritului aceleiași culturi specific bucureștene.

Pentru a prețui felul și valoarea acestei culturi în punctul care ne interesează, trebuie știut că numirea străzilor s-a făcut nu numai pentru răspândirea cunoștințelor de mitologie antică, ci mai toate materiile principale din învățământul secundar superior au fost trecute în nomenclatura drumurilor interurbane. Intenția de a instrui populația bucureșteană avea dar un orizont din cele mai vaste. Să luăm seama la exemple:

– Psihologie și morală: Strada Pacienței, a Sapienței, a Plăcerii, a Speranței, a Prudenței, a Servituții (ori intervine aici noțiunea juridică?), a Regenerării.

– Istorie: Strada Licurg, Termopile, Mucius Scevola, Strada Campoducelui! (numele unei dregătorii oarecum străvechi, păstrat într-o cronică dovedită ca apocrifă); Strada Turtucaia (unde s-a mai pomenit atâta obiectivitate istorică?).

– Fizică și cosmologie: Strada Aurorei, a Serii, a Crepusculului, a Ecoului, a Zefirului (la Ecou și Zefir pare c-ar fi și oarecare intenții de poezie lirică delicată), Strada Inundației (fizica aplicată la edilitate științifică).

– Geologie: Fundătura Ghețarului I și II (doi ghețari, ca să se știe că nu-i doar numai unul pe lume).

– Geometrie: Str. Segmentului.

– Astronomie: Str. Cometei.

– Chimie: Str. Glucozei.

– Zoologie: Str. Tigrului, a Rinocerului.

– Filozofie: Str. Timpului.

– Muzică: Str. Lirei, a Armoniei, a Melodiei.

– Religie și estetică: Str. Simbolului.

– Botanică: (exotică) Str. Cedrilor.


Sunt însă nume de strade la care bănuim intenția culturală fără s-o putem preciza. De pildă, este o stradă a Coloniei. Să fie colonie de la colonizare? Atunci ar fi rost pentru o lecție de istoria romanilor, cu anexe patriotice, firește. Dar dacă e vorba de orașul Colonia? Atunci intenția culturală e geografică. În cazul acesta ar fi poate mai adevărat în gustul și spiritul culturii bucureștene s-o numim: Strada Odicolonului... Există apoi o stradă Grațioasă, una Emancipată (așa! Nu cumva: a Emancipării), alta Gentilă, în sfârșit una Rumeoară. Gentilă și Grațioasă s-ar putea înțelege ca motive pentru lecții de estetică cu aplicații folositoare persoanelor de sexul gingaș. Str. Emancipată pare să comemoreze cine știe ce lupte civile după care o parte din mahala s-a eliberat de tirania celeilalte; compară aici Strada Servituții, ai cărei locuitori au fost poate prea lași, incapabili de revoltă. În cea Rumeoară va fi zăcând o idilică amintire a vreunui sentimental părinte al urbei, amator de epitete consacrate în poezia populară.

... Dar eu am făcut lux de interpretare. Cuvintele aceste toate, indiferent de domeniile terminologiei cărei aparțin, au fost alese pentru că sunt cuvinte radicale, cum se zice profund bucureștenește.

Asta sparge ochii: Strada Pacienței, a Sapienței și a Segmentului, a Inocenței și a Glucozei, Fundătura Osiris și Fundătura Ghețarului - ăsta e Mitică în delir cultural.

Sunt peste toată Europa, cu deosebiri locale felurite, două straturi de cultură: una este cultura țăranului, alcătuită din elemente preistorice și istorice foarte vechi. Ea este răsfrângerea vie a unor vremuri de mult trecute. Cealaltă cultură este a boierilor și a burgezilor autentic instruiți, cultura orășenilor cărturari.

Fiecare din aceste feluri de cultură își are prestigiul specific. Cultura țăranului are prestigiul vechimii, este curată, naivă, închisă în ea însăși. Farmecul ei straniu îl dă tocmai închiderea aceasta exclusivă în vechimea ei. Cea orășenească are prestigiul luptei neobosite a speciei cu greutățile pe care neîncetat i le pune înainte experiența cea fără capăt. În izbânzile și înfrângerile spiritului stă farmecul viu al culturii acesteia. Dar între sat și cetate stă mahalaua: truda sterilă de a imita cultura urbană adevărată. Produsele de cultură cele mai dizgrațioase, caraghiosul intelectual și estetic în formele cele mai umilitoare pentru specia umană acolo se zămislesc, la mahala. Românii au avut până spre sfârșitul secolului XVIII o cultură urbană cam de treapta celei apusene din veacurile X-XIV. Și, fără creștere normală, au sărit în al XIX-lea secol. Negreșit, fenomenele specifice culturii de mahala trebuiau să se arate cu deosebire în capitală, unde importul de cultură se făcea cu nemiluita. În București cu deosebire trebuiau să se fabrice modelele lui Caragiale cele mai caracteristice. Vor fi fost în joc, afară de această cauză de ordin social, și motive hotărâte de natura psihică a populației muntene, vreo vanitate agresivă specifică acestei populații? La aceasta vor avea să răspundă demografii.

Atât însă trebuie amintit, că moldoveanul Creangă, după ce a învățat carte orășenească, și-a păstrat întreg sufletul, gândirea și vorba țărănească. Iar Unchiașul Sfătos de București zadarnic îngrămădea țărănisme și arhaisme în bazarul lui de cărturar târgoveț, fiindcă fără veste i se întâmplă să zică, în plină poveste populară, că "Neagoe era curagios", și să facă propagandă pentru cultura vitelor; să scrie, într-o povestire istorică despre oastea moldovenească, că avea "spirit și inimă". Același Unchiaș Sfătos de București caută inscripții pe la biserici, polemizează politic cu "Adunarea Națională", cu subprefecți și notari, vorbește de diligența care pune în legătură "centrul județului" cu nu știu ce orășel, e nemulțumit de popas, deoarece "stațiunea fiind mică, n-ai unde să-ți pleci capul (!)", se plânge întocmai ca la sala de întrunire împotriva "oamenilor noștri de la stat", și insistă, din zel foarte cultural, asupra "spiritului de propășire" și asupra "boldului (așa!) de propășire" în provincia românească. În sfârșit, regretă din suflet că tovarășii lui de călătorie își bat joc de credulitatea unor țigani, și nu se gândesc că și printre acești "nenorociți" se poate găsi un "cap primitor de propășire"... De altfel, tot ca Unchiaș Sfătos, Ispirescu scrie, în cea mai pură bucureștenească: ochii mi se izbește...

Capacitatea artistică a țăranului Creangă și incapacitatea apostolului-tipograf bucureștean n-au desigur nimic a face cu deosebirea pe care vreau să o arăt aici, căci nu talentul celor doi e în discuție, ci stilul, adică spiritul lor.

Amândoi sunt reprezentativi.

Unul a rămas, cu toată învățătura de carte, figură curată a unei culturi de sine stătătoare. Pe bucureștean, zelul său literar și moral, oricât de onest, nu l-a scăpat de schimonosirea inevitabilă și respingătoare proprie cultivaților de mahala.