Din registrul ideilor gingașe:Lucruri sfinte

Salt la: navigare, căutare


"... Les liens de simple camaraderie de quartier disparaissent ou s'affermissent en de veritables pactes inexprimes de devouement. Le ressort est plutôt l'egoisme que le besoin d'affection. On sent la necessite d'avoir tout pres de soi un homme dont on puisse toujours attendre du secours... On evalue, dans l'ami, sa valeur de sauveteur, son courage et aussi sa vigueur". (Paul Lintier: Avec une batterie de 75. Souvenirs d'un canonnier, Paris, 1916, pag. 46-7.).

Iată o informație onestă și isteață - o vorbă destul de neașteptată pentru cine cunoaște aerul bâhlit de stupidități sentimentale și de mofturi patetice care a clocit producția literară din anii de război. Această mărturie din experiența unui soldat deștept cuprinde, mi se pare, interpretarea completă și cea mai cuminte a unui vechi fenomen social: prietenia pe viață și moarte, frăția de cruce, perpetuată literar prin perechile legendare și istorice, de la autorii antici până la antologiile pedagogice de astăzi. Războiul a redeșteptat prietenia vremilor eroice. Prietenia subliniată în cărțile de morală, în toasturi și scrisori la zile mari, dar mai ales în groaznicul loc comun, când universalul Mitică se plânge că nu mai este adevărată prietenie!

Cuvântul acesta face parte din repertoriul bleg al substantivelor patetice, de care nu se poate lipsi prostimea de peste tot locul, de când omenirea a început a se spoi cu dresurile moralismului. Moralism numesc eu acel sistem de ornamentație personală, făcut din vorbe, intonații și gesturi, prin care oamenii s-au învoit să schimbe între dânșii făgăduinți solemne de bună purtare. Aceste ornamente sociale au, precum se știe, destinația să dispenseze pe indivizii curenți de gândire proprie, de inventivitate morală. Se înțelege lesne că însăși funcționarea esențial automatică a acestor ieftine jucării sociale le prelungește inevitabil uzul, mult peste durata substratelor sufletești din cari s-a născut.

Realitatea psihică este de mult transformată, dar formula solemnă își urmează orbește cursul și ajunge pentru cei conștienți trivialitate anostă sau ridiculă. Așa s-a întâmplat cu clasica prietenie, cu amorul, cu familia tradițională și cu alte... lucruri sfinte. Mulțimea cu mintea moale și neutră le cântă, regretându-le și exaltându-le după canoane răsuflate, moștenite strâmb de la gânditori, ori mai adesea de la literați din alte vremuri. Perechea clasică de prieteni până la moarte se forma, natural, în sânul culturilor primitive, restrânse și războinice; din însăși frecvența primejdiei și războiului a putut naște din nou prietenia eroică, cum arată exact și pătrunzător artileristul Lintier. Dar astfel de întovărășiri încetează treptat de a fi autentice, în măsura în care se anulează viața războinică.

Să cauți virtuți ale căror condiții de existență au pierit nu-i decât o pioasă nerozie - dacă nu-i cumva o grosolană strâmbătură. Cu cât societatea se pacifica și se umaniza, cu atât legăturile de felul acela ajungeau inutile și trebuiau să dispară. Iar dacă ne închipuim procesul de pacificare - dreptatea și înțelegerea pentru persoana altuia duse mult mai departe decât au ajuns ele real vreodată - vom simți îndată acele întovărășiri epice și tragice ca depline anahronisme. Negreșit, așa cum se găsește astăzi viața europeană, pornită violent spre un trecut cine știe cât de vechi, s-ar putea ca amatorilor de sentimentalism arhaizant să li se deschidă perspective de vaste satisfacții. Nouă acestorlalți ne rămâne în orice caz mângâierea gândirii lucide.

Cu cât societatea, în total, ajunge să fie un adăpost mai sigur și mai complex, cu atât legăturile restrânse și locale de apărare ori întreprindere își pierd valoarea și, deci, vitalitatea; iar potrivit cu această degradare a lor, se modifică părerile și simțirile noastre față de dânsele. La un grad mare de sociabilitate, prin urmare de siguranță reciprocă, legătura îndărătnică până la fanatism mistic între doi indivizi pierde orice înțeles; dependența dureroasă, ori chiar delicioasă, care rezultă de aici, se anulează - omul s-a individualizat și respiră intens un maximum de libertate; se apropie dar de binele care pare să fie cel mai scump ființei vii. Legarea și desfacerea relațiilor individuale își vor pierde astfel caracterul tiranic; barbaria vicleană drapată în patos moralistic va fi demascată și dată pieirii inevitabile. O revărsare bogată de adevăr între oameni ar fi atunci cu putință, fiindcă realitatea sufletească, în formele ei genuine și imediate, ar sparge coaja de formule sarbede și imbecile în care ne-a încleiat constrângerea socială primitivă. Iar energia imensă câtă se distruge în înverșunările tragice ori comice, în care ne ține robi tirania străveche și animalică, ascunsă în dragostele noastre cele mai mândre și mai eroice, s-ar libera ca să sporească neasemănat binele palpabil și frumusețea, ca să învingă tot mai efectiv mizeria blestemată și dobitocească în care se zbate specia.

Acum destul. Ajunge vehemența, pot zice entuziasmul cu care am sugerat aici fericirile viitoare, pentru ca tinerii simțitori și serioși, căror îndeosebi le vorbesc astăzi, să se înflăcăreze cât trebuie. Ei doar sunt de la natură puși să realizeze programul măreț: tot omului să-i fie bine și omenirea să prospere. Aș vrea numai să-i ajut mai direct în lupta complicată pentru ideal, și am să le dau câteva analize și concluzii teoretice cu care ar putea să-și justifice și orneze, la ocazii de lux, neîndoielnica lor virtuozitate practică.

Sufletul omului vechi se închina imobilității. Pentru dânsul fixitatea era fetiș, iar schimbarea - răul radical. Superstiția unității și un cult copilăros al eternului formează temelia moravurilor și instituțiilor create de sufletul acela vechi, adică foarte tânăr și foarte simplu. Disciplina primitivă a societăților așezate, mici, închise și sărace îl făcuse astfel. Omul, pe atunci, se găsea ferecat de pământ și de grupul lui - era plantă. Strămutarea îi era spăimântătoare; străinătatea, nenorocire absolută. În conștiința lui strâmtă, uniformitatea era lege; interesele și pornirile lui erau puține, exclusive și tiranice. Pentru primitivul disciplinat, stăpânirea era o trebuință vitală, deci satisfacerea ei, o voluptate indispensabilă; fiindcă stăpânirea era condiția și forma fundamentală a vieții sociale, prin ea mai ales societatea era posibilă ca adăpost unic și durabil.

Bogăția însă, creșterea și concentrarea populației, ușurința de strămutare prefac sau distrug cadrele acele de viață simplă și aspră. Imobilitatea își pierde prestigiul. Omul își ia voie să fie inteligent și curios, pierde respectul stupid pentru valori pretinse eterne, se îndrăgostește de noutate. Lucrul s-a întâmplat în cetățile grecești de pe la începutul veacului al VI-lea înainte de Hristos, în împărăția romană, în orașele italiene care au pregătit Renașterea; și mișcarea a culminat în omul actual, care a moștenit, acumulat, avutul acelor civilizații revoluționare. Și, regulat, flașneta moraliștilor se înființează ca să deplore pieirea Virtuților străbune; iar romanța lor, susținută de corul neputincioșilor sau șarlatanilor diverși, este totdeauna o invectivă împotriva bogăției, împotriva efectului ei celui mai specific: luxul în toate formele de viață. Această platitudine, agrementată cu strâmbături stoice sau creștine, a împiedicat deseori și pe cei limpezi la minte să vadă că nu avuția, ci tocmai insuficiența și, prin urmare, dezechilibrul în distribuția bunurilor sunt răul radical: nestabilitatea culturii și riscul perpetuu de cădere în brutalitatea originară. Totuși, mulțimea oamenilor e sănătoasă destul ca să nu disprețuiască bogăția decât doar ocazional, în predici și satire - jocuri naive și picante, esențial inofensive pentru practica serioasă care absoarbe zilnic puterile noastre cele mai bune.

Dacă în conștiința civilizată s-a lămurit tot mai adânc și mai precis primatul ideii și al faptei economice, asta-i un semn sigur de maturitatea viguroasă a speciei. Este o glorie din cele mai temeinice ale capitalismului modern și una din cele mai rodnice valori intelectuale, pe care forma din urmă a culturii universale ni le va fi lăsat - această trezire maximă a conștiinței economice și ridicarea ei la treapta de interpretare filozofică.

Orice creație se realizează însă prin distrugeri; și ponegritorii vieții moderne degeaba se sclifosesc elegiac pe ruinele moravurilor de altădată. Flașneta lor dogită pornește inevitabilă, la cele mai trivializate răspântii, dezvoltările ei răsuflate și false pe temele ferestrăioase: Prietenie-Amor-Familie. Și așa scârțâie tâmpit idila convențională și anostă a Lucrurilor Sfinte.

Înainte de toate, mulțimea și diversitatea impresiilor, prin urmare a intereselor care solicită sufletul omului modern, dau legăturilor individuale bazate numai pe afecte, inevitabil și din capul locului, o nestabilitate fundamentală. Cuprinsul experienței noastre e prea bogat pentru ca să se poată organiza simplu, monarhic și cu lungă durată. Pe dinaintea noastră trec în scurtă vreme prea multe fenomene interesante, pentru ca numaidecât unul să ne fixeze, exclusiv și gelos, capacitățile intelectuale și pe cele afective. Sorții de a ne putea lega durabil de un individ trebuie să scadă prin însuși faptul că viața modernă ne face să cunoaștem mult mai mulți și mai diverși oameni decât era cu putință să se cunoască într-o comunitate veche, mică și imobilizată. Acest spor curat numeric transformă fatal legăturile individuale, deopotrivă pe cele de prietenie, ca și pe cele erotice. Fixitatea, credința pe viață, impuse unor asemenea relații de moravurile vechi, devin tot mai irealizabile, iar obligația unei asemenea fixități, tot mai ineficace. Dogma legăturii pe viață desigur nu s-a putut naște decât în comunități mici, sărace și închise - în capul unor oameni cu o experiență nevoiașă, cu sufletul sperios și gelos prin însăși sărăcia lui. Iar pe lângă frica excesivă a săracului pentru puținul care-l are, omul vechi avea mult mai tare în vedere forma și principiul însuși al legăturii solemne și prelungi decât pe individul de care se lega; asupra lui lucra încă puternic prestigiul așezământului, al ordinii carel stăpânea dinafară, și prin care el însuși stăpânea puținele lui bunuri. Abia diferențiat sufletește, atenția lui pentru calitățile individuale era încă obtuză; pentru dânsul persoana se confunda cu cadrul social, se topea în principiu și în norma augustă. De aceea el valorifica tovarășul sau tovarășa cu exces; dar nu pentru subtilele accente individuale, lui aproape imperceptibile, ci ca obiect de stăpânire și folosință unic. Și această iubire în abstract era o garanție mai mult pentru stabilitatea legăturii.

Pe omul modern, însă, tocmai individul îl atrage. Atenția lui de ființă extrem diferențiată urmărește pasionat valorile infinitezimale din care-i compusă persoana. Și această atenție continuu trează, liberă și nervoasă, îl obligă să critice fără încetare, fiindcă în sufletul lui mobil se oglindește vibrația complexă și sinuozitățile capricioase ale individului de care s-a apropiat. Așa încât pentru dânsul uniformitatea și lunga durată a legăturilor sunt cu desăvârșire compromise. Realitățile individuale sunt diverse și nestabile; dragostele noastre sunt deci condamnate la un impresionism radical, deoarece realitățile individuale sunt pentru noi singurele valori din care se poate naște farmecul legăturilor de pur afect.

Un tragic deosebit, enervant și amar, ar părea că se ivește pe planul acesta de subtilă exasperare a vieții moderne. Dar acest tragic ajunge, probabil, foarte rar la maturitate; fiindcă sufletul nou își află ușor mântuirea în elasticitatea și concilianța lui minunată. Și apoi omul modern este avar de libertatea lui mai mult ca de orice; știrbirea ei cât de ușoară - inevitabilă chiar în cel mai impresionist colaj - el nu o poate răbda mai mult, ci caută cu pasionată grabă să-i redea integritatea absolută. De altfel, în viața erotică atașamentul îndărătnic și exclusiv este o prejudecată monogamică. De la natură, orice creatură tânără este îndrăgostită laolaltă de o sumă de indivizi de celălalt sex, uneori de câțiva din sexul propriu. Numai constrângerea socială și economică, și apăsarea, adeseori subconștientă, exercitată de tradiție, ne împiedică să ne dăm clar seama de această simultaneitate firească de îndrăgostiri egal autentice. Iar cei mai mulți n-au putința, nici curiozitatea să observe extrema diversitate calitativă a unor afecte pe care le numim cu același cuvânt sec și uzat: amor. De aceea constatarea acestei pluralități a interesului erotic pare îndrăgostiților obișnuiți un paradox ofensator.

Este doar bine cunoscut că în toate societățile foarte prospere viața erotică devine, cum zic moraliștii, ușuratică: adevăratul Amor se pierde și este înlocuit cu frivola galanterie. Fără formula moralistică, fenomenul acesta înseamnă numai că, în asemenea epoce, se slăbesc până la anulare anume norme de constrângere socială, și viața sexuală apare în forma ei originară. Fiecare are atunci o duzină de iubite sau iubiți, simultan - o sumă de duzini, succesiv. Legarea de un singur individ este un efect de constrângere exterioară, economică și morală. Iar alegerea fatală dictată de geniul Speciei, perechea unică, ursită de natură să procreeze un anume individ, e numai o copilărie teleologică a lui Schopenhauer, care astăzi nu mai poate impresiona, cred, decât doar pe niște literați agiamii. Lăsată în voia ei, și la adăpostul unei prosperități, prin urmare a unei libertăți tot mai mari, dragostea sexuală se va face asemenea celorlalte satisfacții pur estetice. Și "iubitul" se va turbura tot așa de puțin că "iubita" este acum cu altul, întocmai cum era adineauri cu dânsul, cât de puțin ne turbură pe noi astăzi dacă ne gândim că altul ascultă simfonia, privește tabloul, cetește cartea pe care o ceteam noi ieri; ori mai general: că și altul cetește, privește, ascultă, și se bucură, prin urmare, în felul său, de același obiect de artă ca și mine. Dintr-un antic și rău obicei de a da prioritate masculinului, am început fraza de mai sus cu "iubitul"; cetitorul modern va înțelege că nu-mi dă prin gând să revendic pentru unul din sexe vreun privilegiu de inițiativă, nici să închid pe celălalt în pasivitate absurdă. Reciprocitatea în asemenea stare de lucruri va fi naturală și de la sine înțeleasă.

Este totuși posibilă pentru omul modern îndrăgostire cu termen lung, exclusiv localizată asupra unei ființe. Aceasta se întâmplă, desigur, tipilor cu o viață internă excesivă, a căror inteligență și fantezie de neobișnuită intensitate pot scoate din obiectul dragostei lor o profunziune de impresii care nu se pot seca decât într-o existență întreagă. Dar aceste nu sunt cazuri normale. La astfel de anomalii se gândește La Rochefoucauld când zice că "adevărata dragoste" e ca strigoii: toți vorbesc de dânsa, dar prea puțini au cunoscut-o. Și ne explică această asemuire cu observația strălucită că cei mai mulți nu s-ar "îndrăgosti" dacă n-ar auzi vorbindu-se de dragoste. Perspicacității miraculoase a acestui om nu i-a scăpat nici această maimuțărie, cea mai deșănțată și mai neprevăzută din câte produce constrângerea și deformarea socială.

Eu am însă în vedere numai caractere istorice, prin urmare generalități umane. Din observarea acestora îndrăznesc a prezice că, de se va ajunge în viața erotică civilizată la un maximum de adevăr, realitatea acestei vieți va fi foarte diversă, foarte mobilă și totuși pașnică, pentru că se va strămuta cu totul în domeniul estetic. Dragostea va fi atunci dezmierdare pură - adică absolut nealterată de piezișe vanități moralistice, deci fără îndoială mai delicioasă decât a putut fi vreodată.

Actualitatea, negreșit, e încă foarte amestecată din dulce și amar. Dar e cel puțin interesantă, căci e plină de făgăduinți. Altfel, profețiile mele cum ar fi ele posibile?

Trubadurii ziceau femeii iubite: stăpână; și învățații au găsit toată terminologia ierarhiei feodale transpusă în lirica provensală. "Stăpâna" trubadurilor a trecut la poeții italieni din secolul al XIII-lea, și aici a fost, sub influența teologiei mistice, înălțată la gradul de înger - Angel che par dal ciel venuta. Mai pe urmă, prin reînnoirea platonismului la începutul Renașterii, a ajuns "îngerul" cu totul transcendental: și sublimizarea "Stăpânei" a mers așa de vertiginos, încât Ercole Strozzi, de exemplu, își apostrofează dama - tocmai pe ilustra Lucrezia Borgia! - cu atributul superb: "Cauza cauzelor". Omul, desperat probabil de epitetele confraților, a vrut să le pună vârf la toate dintr-o lovitură, și a ridicat, cum vedeți, pe adorata până aproape de anulare. Dar platonismul literar a fost atunci o modă de scurtă durată. "Îngerul" însă a avut viață foarte lungă și, destul de degradat (cum de obicei se întâmplă cu astfel de plăzmuiri literare), și-a isprăvit cariera la mahala - Angel radios!

În poezia curților europene de la secolul al XVII-lea înainte, adorata a fost adusă pe pământ, foarte aproape de nivelul adoratorului; se înțelege, complimentată respectuos cu grația și cu eleganța cea mai binecrescută. De epitete teologice sau metafizice, nici urmă. Romantismul apoi s-a năpustit asupra iubitei cu pasiune revoluționară, a mângâiat-o și a maltratat-o cu ardoare egal de grozavă - Honte a toi, femme a l'oeil sombre... Adică: rușine să-ți fie! E destul de tare; dar oricum tirada întreagă învederează că tânărul, deși foarte supărat, se ține strict în marginile bunelor maniere. Vreo treizeci de ani după asta, un critic de mare temperament numește tocmai pe aceeași femme a l'oeil sombre - vache! Cu totul din alte motive decât acele pentru care o invectivase odinioară neobositul adorator Musset. Însă vorba-i vorbă, și-i totdeauna simptomatică: evident, idolul era acum scos din slujbă cu batjocură. Și să nu uităm că Barbey d'Aurevilly era altfel bărbat foarte galant. A mai trecut puțin și am ajuns să cântăm fără înconjur: "Et je t'attends en ce cafe,/ Comme je le fis en tant d'autres.../ Et ce n'est plus un lapin/ Que tu me pose, sale rosse,/ C'est un civet" etc. Intimitate perfectă prin urmare; și fără pic de afectație. E desigur mai potrivit pentru noi cei de azi decât solemnitatea scrobită de altădată. S-a creat însă, din altă parte, un nou prestigiu. Amorului și Stăpânei detronate. Anume, naturalismul a instaurat din proaspăt cultul senzualității: altarul s-a strămutat de la fruntea și ochii iubitei la vale, către spinare și pântece și mai jos. Cu un patos înfrigurat a început să se celebreze (documente caracteristice: versurile lui Maupassant, și cunoscutele lirisme venerice și obstetrice din romanele lui Zola) - să se celebreze șoldurile "Evei" fecunde ori în tot cazul adorabile. Poezie, teatru, roman, până la nuveletele din suplimentele cotidianelor, vibrează de fierbințeala copulațiunii. "Le grand geste d'Amour" a dat o nouă înflorire retorică, care a venit ce-i dreptul foarte potrivit, fiindcă toate celelalte se răsuflase din cale-afară. Dar și acest ingredient patetic al senzualității pure îmi pare amenințat să se piardă în misticismul creștino-budist, care a invadat acum în urmă halele literare de pretutindeni.

Așadar, de la "Înger" și "Cauza cauzelor" până la "sale rosse!" cariera e admirabil colorată și, dacă o privești așa în scurt, prăpăstioasă. Și nu are a face că împrejurările istorice, în special influențarea reciprocă a claselor sociale, au făcut ca stilul să fie când așa, când altfel; hotărâtor este aici numai faptul că aceste forme psihologice și literare atât de diverse sunt, pentru fiecare epocă, create tocmai de oamenii săi reprezentativi. Care-i dar înțelesul acestei evoluții?

Superficial, se pare că avem în față o degradare nu se poate mai tristă și brutală. Dar nu-i decât o aparență cu totul înșelătoare. Toate aceste transformări în stilul și metoda dragostei formează unul din aspectele creșterii continue a adevărului în relațiile omenești... Ei da: "sale rosse!" - dar e cel puțin din toată inima. Supărarea serioasă vine de acolo că adevărul e încă prea puțin și adesea impur. Prin inerție istorică, din lașitate compact acumulată în cei mai mulți prin milenii de aspră disciplină socială, forme și norme vechi și moarte pot să umble ca stafii și să învenineze realitatea nouă și vie.

Am arătat adineauri trezirea conștiinței economice ca un semn deosebitor al omului actual. Aici cel puțin simțirea și voința lui sunt incontestabil sănătoase. În sânul civilizației capitaliste s-a deșteptat, pentru întâia oară cu o așa deplină limpezime, gândul profund că înălțarea fără preget a nivelului economic este condiția hotărâtoare pentru realizarea efectivă a libertăților nebulos visate și zadarnic urmărite prin copilăroasele idealismuri de pe vremuri. Posibilitatea luxului în toate formele vieții - ea singură va realiza emanciparea fundamentală. Fără dânsa, autonomia persoanei, adică valoarea supremă spre care se îndreaptă conștiința civilizată, rămâne un deziderat naiv sau un moft pompos. Se poate zice, dar, că lupta aprigă pentru îmbogățire cuprinde în ea o virtute nouă, care va scoate omenirea din lunga ei nevârstnicie plină de atâtea accidente dureroase și ridicule.

Acum, fiindcă iarăși am prezis lucruri frumoase, și le-am spus iar cu silință elocventă, revin numaidecât, pedagogic, la încurcăturile adese puțin plăcute ale actualității.

Nu demult o bucureșteancă foarte încercată întreba cu fină intenție pe un diplomat străin: care este tipul specific al donjuanului actual? C'est le banquier, madame". Răspunsul se impunea oricărei minți capabile de observație lucidă. Acest rol prestigios și desfătător se impune bancherului norocos, chiar și fără vocație naturală, fiindcă momentul istoric este eminent financiar. După cum Monsieur Lacarelle, din povestea lui Anatole France, îndată ce rămâne singur cu o damă, dă nelipsit buzna s-o sărute, numai pentru că, de dragul mustăților lui superbe, camarazii îi zisese le Gaulois și-i crease prin anticipație reputația de curaj erotic popular consacrată acestui tip etnic, tot așa financiarul trebuie să reacționeze oarecum profesional, cu grabnică tandrețe, către orice femeie strict demnă de interes sexual, care pătrunde în biroul lui. El atunci, oarecum din adâncul conștiinței istorice a timpului, simte și înțelege imediat cum stă chestia. Fiindcă chestia e unică, simplă și luminoasă; greșeala, imposibilă. Și gândiți-vă cu cât mai anevoioasă, deci mai glorioasă, este azi funcțiunea galantă a omului de bani decât era acea a donjuanului vechi; acesta nici o altă treabă n-avea decât tocmai să fie galant, iar bancherul nu-și vede capul de ocupații cu totul străine de galanterie. Aici stă și superioritatea financiarului, și plăcerea deosebită de a avea a face cu dânsul. Fiindcă el este mult mai grăbit decât Don Juan Tenorio. Iar omagiile substanțiale, la care este obligat prin situația lui, sunt mult mai elementar și precis determinate decât ale cavalerului, care de multe ori n-avea decât inima și spada. Și aceste omagii actuale sunt prin excelență binefăcătoare: ele ajută să crească autonomia personală a ființei care le-a agonisit prin grația ei. Și, dacă ne amintim că bogăția înseamnă libertate de mișcare, sporire considerabilă de impresii intense și variate, înțelegem puternicul efect civilizator al amorului financiar, care preface individe simple și umile în persoane mândre, cu interese complexe și satisfacții intense de om cultivat.

În afară de acestea, omul de bani figurează, chiar în astfel de gingașe relații, ca un principiu, ca o energie abstractă și anonimă; ceea ce face ca robia trecătoare către dânsul să fie ușoară și liberă de umilințele crude ale robiilor trecute. Este oarecum o sclavie cu caracter moral, o supunere către o idee, și nu către un anume stăpân. De aceea sunt absurzi acei care se supără că femei adorabile și adorate reacționează cu grațiile lor întocmai ca fiscul în impozitul progresiv; în acest fel de a se purta strict după ierarhia financiară se arată tocmai silința lor, mai mult sau mai puțin conștientă, înspre posibilități decisive de viață din ce în ce mai civilizată. Iar lupta în contra mizeriei și barbariei trebuie dusă acum, în împrejurările date; amânarea ei din așa-numite considerații morale este un nonsens, căci actualitatea este factor ineluctabil.

Prin caracterul simplu, expeditiv și oarecum abstract, pe care omul îl dă vieții sexuale, acest tip se arată a fi fermentul principal de distrugere al amorului tradițional, care desigur nu-i decât o plată barbarie. Să luăm seama: această fixare stăruitoare și hapsână asupra unei ființe este numai o rămășiță din tirania animalică a primitivului, deghizată în tot felul de zdrențe sentimentale moștenite de la poezia și morala cavalerească. Luxul, lărgimea și varietatea conștiinței civilizate sapă fără milă existența acestui survival care se cheamă destul de pretențios: dragoste pasională sau - adevărată. Omul vechi avea multă vreme de pierdut, impresiile lui exterioare erau puține și sărace; omul actual este absorbit la extrem de muncă și de agremente. Varietatea și savoarea acestor din urmă - călătorii, sporturi, desfătări artistice și intelectuale de o complexitate excesivă - sunt o corvoadă delicioasă. Ele creează o concurență formidabilă amorului vechi, cu scrisori enorme, cu dispute și împăcări ridicul repetate, ca niște rituri puerile. În scurt, ca și religia, amorul și-a pierdut condiția esențială de viață; nu mai e vreme de prisos. Rentierii singuri mai rămân vechi în aceste domenii; pentru dânșii se servesc acum reîncălzite niște antice ingrediente religioase; tot printre ei probabil se întâlnesc mai des și dragostele cele mai demodate. Dar rentierii sunt clasa cea mai sigur și irevocabil condamnată să piară.

Are să fie o distractivă surpriză pentru observatorii de azi și de mâine să vadă ce simplificări și reduceri execută, în metoda și stilul dragostei sentimentale, avionul, automobilul și alte aparate de sport eroic și pasionant, care se vor ivi de acum încolo. Restul îl va face egalizarea politică și socială a femeii cu bărbatul, când idolul adică va deveni cu totul simplu cetățean.

Fără îndoială o așa venerabilă construcție psihico-socială, cum e Amorul, are viața îndărătnică. Încă sunt oameni care stau legați, prin natura lor veche, de această ciudată ruină, aci întunecată de posomorâte disperări, aci luminată de bucurii copilărești, toate egal de primitive. Și este natural ca tocmai femeile moderne să vâneze bucuros asemene tipuri rătăcite din alte vremuri - poate de dragul unui pitoresc cam teatral, care le amuză; poate și din dorința crudă de a pedepsi pe vechiul stăpân, care cu deosebită evidență se arată în bărbatul îndrăgostit după moda veche; desigur și mai ales pentru puternica satisfacție a vanității, pe care le-o dă adorația simplă și oarbă. Aici, în adevăr, se poate prelungi în voie jocul tradițional al rezistenței pudice și al geloziilor ațâțate și astâmpărate cu un gest și o jumătate de vorbă - o delicioasă consolare și răzbunare, de altfel, pentru micile sacrificii de vanitate impuse de erotica financiară, în care rezistența e curat dezastruoasă, iar pentru pudoare nu-i timp.

Trubadurilor iremediabili, care se încurcă aiuriți în cazanul amețitor al vieții moderne, nu le găsesc decât un refugiu - și acela filozofic! Să-și aducă aminte că totul e imagine, totul în perpetuă schimbare; că prin urmare iubita e numai în tine, și nici măcar o milionime de secundă nu-i aceeași; cu atât mai puțin când a plecat de la tine cu altul, ceea ce iarăși nu-i decât o aparență. Așa ne învață idealismul teoretic, și cu dânsul se potrivește minunat vechea înțelepciune creștină, care ne predică să nu ne pierdem sufletul cu cele pământești, căci sunt numai amăgeli trecătoare, și să nu ne închinăm creaturilor. Cu alte cuvinte, când te desparți de Ea, gândește-te la Teoria Cunoștinței și la Evanghelie.

Altă consolare? Inelul lui Hans Carvel. Dar un îndrăgostit nu-l poate purta atât cât ar trebui ca să-i fie în adevăr de leac și cât ar vrea el să-l poarte. E numai o păcăleală diabolică.

Aceleași forțe care modernizează viața erotică, desfăcând-o tot mai tare de greutățile morale în care stă blocată, ca s-o transforme în pură desfătare estetică, surpă și vechea Prietenie. Lupta economică și individualizarea, tot mai accentuate, răpesc orice consistență camaraderiilor inevitabile. Negreșit, ruperea lor nu mai e o catastrofă, fiindcă dușmănia universală e atenuată și sorții de nouă și grabnică întovărășire foarte numeroși, potrivit mulțimii, concentrării și strămutării ușoare a indivizilor în societatea de astăzi. Unicul este și aici un nonsens; legătura cu termen lung inutilă, dacă-i cumva posibilă. Se formează atunci o normă de cordialitate prudentă, cu deosebire, observabilă în societăți nordice foarte modernizate economicește.

La întâlnirea dragostei sexuale cu prietenia și economia stă familia, care pretindea să le lege pe toate trei prin autoritate. Ca unitate economică ea continuă să existe, galvanizată prin legi și prin tehnica vieții zilnice. Însă autoritatea părintească se surpă iute; societatea vrea să trateze cât mai degrabă și mai direct cu indivizii liberi, și-i smulge tot mai devreme de la cămin. Publicitatea ocupațiilor, ca și a petrecerilor se face tot mai largă; și o tristețe nouă s-a născut: tristețea sufocantă în jurul mesei, sub lampa familială. Lupta generațiilor, fecundă dar înverșunată, se dă pe față și este dusă uneori cu un cinism pe care l-au și exploatat splendid, ca pe un nou element de pitoresc psihologic, literați ageri - Wilde, Shaw, France.

Tinerii sunt irevocabil convinși de inferioritatea părinților. Pater familias moțăie resignat în fotoliu: fiindcă nu mai inspiră frică, el, pe toată linia, n-are dreptate. Nerăbdarea de a nu-l mai vedea sau de a-l neutraliza complet de abia se mai ascunde. Interesele și forma modernă a societății, împreună cu trebuința adânc naturală, deci legitimă, a copilului de a ieși în lumea care-l solicită din toate părțile, conspiră inutil.

În sfârșit, ideea hibridă, burghezo-romantică, a căsătoriilor din dragoste a introdus otrava finală în acest așezământ care, de la origini, n-a fost de proveniență sexuală, ci economică. Eros în "căminul conjugal", cu tumbele lui neprevăzute! Asta însemna să dărâmi soba și s-o clădești aiurea de câteva ori pe an, poate. Și s-a arătat evident că dragostea s-a servit doar de căsătorie, ca să se adăpostească atât cât poate ea să stea la un loc - ca să-și bată joc, cu alte cuvinte, de formula solemnă că ce sa legat în cer nu se va dezlega pe pământ. Aceasta va fi fost aventura din urmă, și destul de comică, a acestui lucru sfânt care a făcut nenorocita încercare să se modernizeze la așa înaintată bătrânețe.