Dialog liric

Şi-acum mă-ntreb eu: simţirea
         adâncă
Cum de se naşte pentru un portret?
Căci nu văzusem ochii tăi încă,
Ştiam atâta că eşti poet!

De-aş putea întrupa iubirea
Ce simţesc eu pentru tine,
Timpul şi nemărginirea
Dânsa le-ar cuprinde-n sine...

Să pot întinde mâna s-o pun
        pe fruntea ta
Încetul la o parte şuviţele le-aş da,
Senină să rămâie, curată ca un crin,
Icoană de iubire la care să mă-nchin.

Dar tu ca un luceafăr departe
        străluceşti
Abea câte o clipă în cale-mi te iveşti,
Apoi dispari; – şi-n urmă rămâi
        în gândul meu
Vedenie iubită la care mă-nchin eu.

Şi-n oara cea de pace, de sfântă
        liniştire,
Fiinţă mult iubită, ce-n lume
        te-ntâlnesc
Decât oricând atuncea mai mult eu te
        slăvesc...
La tine se îndreaptă cu drag
        a mea gândire.

Şi a cerurilor taină adâncă şi divină,
Ce-n mintea-mi mărginită îmi pare
        c-o cuprind -
Ca s-o-nţeleg mai bine eu ochii
        mi-i închid -
Şi-atunci văd că de tine e inima
        mea plină