Despot Vodă
De la Wikisource
| Despot-Vodă de Vasile Alecsandri |
| Legendă istorică în versuri - 5 acturi şi 2 tablouri |
Cuprins |
[modifică] PERSONAJELE
- ALEXANDRU LĂPUŞNEANU, Domn Moldovii, 50 ani
- RUXANDRA DOAMNA, soţia lui Lăpuşneanu, 25 ani
- DESPOT-ERACLID, competitor tronului Moldovii, 30 ani
- MOŢOC VORNICUL, boier conspirator, 55 ani
- ANA, fiica lui, 20 ani
- MAICA FEVRONIA, sora lui Moţoc, 50 ani
- TOMŞA, boier neaoş, 40 ani
- ILIAŞ, copilul lui Tomşa, 14 ani
- SPANCIOC, boier, 35 ani
- HARNOV, boier, 45 ani
- STROICI, boier, 25 ani
- TOROIPAN, boier, 25 ani
- CIUBĂR-VODĂ, 45 ani
- ALBERT LASKI, palatinul Siradii, 55 ani
- CARMINA, soţia lui Laski, 30 ani
- ROZEL, aventurier francez, 25 ani
- SOMMER, poet german, 25 ani
- ANTON SECUIUL, şeful secuimii din Ardeal, 30 ani
- PISOZKI, comandant castelului de la Zips, 30 ani
- TOMA CALABAICANUL, om de încredere al lui Lăpuşneanu, 40 ani
- AHMED BAIRACTARUL, trimis al lui Soliman Sultanul, 40 ani
- LIMBĂ-DULCE, plăieş, 30 ani
- JUMĂTATE, idem, 30 ani
- UN ŢĂRAN
- O ŢĂRANCĂ
- ŢĂRANI, TÂRGOVEŢI, BOIERI, OSTAŞI
- ROMÂNI, MERCENARI, UNGURI,
- FRANCEZI, LEŞI, NEMŢI etc., CĂLUGĂRI
- NOTĂ: Versurile precedate de semnul * pot să nu fie declamate în cursul reprezentaţiilor (V. A.)
[modifică] ACTUL I
- Culmea Carpaţilor ce desparte Bucovina de Transilvania.
- Un brad, în dreapta. Panorama de munţi, în fund.
[modifică] SCENA I
- Frunză verde de stejar,
- Sus pe munte, la hotar,
- Zi şi noapte stau pândar...
- Uf! Iată-mă pe culme cu fedeleşu-n spate!
- Venit-ai, Limbă-Dulce?
- Venit, măi Jumătate,
- Dar cad de oboseală... Ştii tu că dintr-un zbor
- Sunt zece mii de stânjeni de-aici pân’ la izvor?
- Or fi, dar apa-i bună... Ian s-o cercăm de-i rece?
- Na.
- Adă... A!!
- Îţi place?
- La inimă chiar trece...
- Cu minte zicea tata: Dă-mi, Doamne, orice-oi vrea,
- Iar mai cu seamă apă uşoară-n cale grea.
- Nu se temea de broască, era voinic moş Tincă,
- Dar tatii-i era groază de apă... şi-n opincă.
- Iar bei?
- Încă o duşcă... Mă arde setea-n piept.
- Beţiv mai eşti!
- Gândeşte... de ieri de când te-aştept!
- Pe astă culme goală, încredinţată nouă,
- Mâncăm răbdări prăjite şi bem numai când plouă;
- Cât despre somn...
- Nici vorbă... Pândarului e scris
- C-un ochi închis să doarmă, şi celălalt deschis.
- Un bucium se aude în codri... Ce-o fi oare?
- Boierii din Suceava fac astăzi vânătoare.
- I-am întâlnit devale cu patru urşi blăniţi,
- De somnul cel mai vecinic tuspatru adormiţi,
- Şi mai era cu dânşii... mult am mai râs văzându-l...
- Un soi de hop-peoparte cu portul şi cu gândul,
- Numit Ciubăr şi Vodă. (Se îndreaptă spre fund.)
- Ştiu, un nebun de soi
- Cu visuri de domnie, cum sunt mulţi pe la noi.
- Dar ce văd colo-n vale, în ţara ungurească?
- Ce vezi?
- O ceată-ntreagă cu haină husarească.
- Mulţi-s?
- Mai mulţi de zece, mai mulţi şi vin merei...
- Dar ceata se opreşte... Iată! doi dintre ei
- Descalecă şi-n grabă apucă pe cărare
- La deal... îi vezi?
- Văd... Iată-i ajunşi sub dâmbul mare...
- Ţin sfat şi iarăşi pleacă... Or fi niscai fugari
- Ce vor să treacă-n ţară.
- Ce-or fi, maghiari, tătari,
- Să-i prindem.
- Dar, să-i prindem, căci noi suntem de pază
- Aici, la pragul ţării... Feri, măi, să nu te vază.
- Ştii ce? Hai de pe culme pe ei să ne-aruncăm.
- Ba nu; la pândă-aice mai bine s-aşteptăm.
- Vin’ cole, după stâncă.
- Ce pândă? Lupta-i dreaptă:
- Ei doi, noi doi!... nu-ncape nici pândă, nici...
- Aşteaptă,
- Nu fi nătâng, ascultă...
- Române, doi şi doi...
- Ascultă,-ţi zic.
- Ce?
- Care-i mai mare dintre noi?
- Tu... fie pe-a ta voie... aşa n-ar fi dreptate
- Cu doi voinici să lupte un om şi... Jumătate.
[modifică] SCENA II
- Despot, ajuns-ai?
- Iată!
- Ha! iată-mă şi eu.
- Greu e suişul, frate!... Dă-mi mâna.
- Ţine.
- Greu!
- Uf!... Caldu-i!... de m-ai stoarce ai face, zău, o baltă.
- A fost un timp odată când stânca cea mai naltă
- Mi ţi-o urcam eu, Laski, ca cerbul cel uşor.
- Acum simt ca o cange înfiptă în picior,
- Şi pare că mă trage...
- La deal?
- Ba nu, la vale.
- Oricum, eşti verde încă şi ai oţel în şale.
- Aşa-i!... Mă simt, zău, încă puternic cât un tun.
- Mi-e dragă lumea, frate, şi-mi place traiul bun.
- Eu nu sunt ca evreii ce zic că viaţa-i lungă
- Sau scurtă, măsurând-o pe banii lor din pungă.
- Eu zic: Hei! deie Domnul mulţi ani ca să trăim
- Şi planurile noastre curând să le-mplinim.
- Iată-ne-ajunşi cu bine pe naltele hotare
- Ce zac între Moldova şi ţările maghiare,
- Loc trist, de lupte crunte, cu sânge plămădit,
- Căci fiarele-s cumplite, dar omu-i mai cumplit!...
- Priveşte colo-n faţă, în zarea luminată:
- Ca mantie regală, frumoasă şi bogată,
- Apare-n ochii noştri Moldova, dulce rai,
- Comoară nesecată de bun şi dulce trai.
- Ea are grâu, şi miere, şi vinuri, ah! ce vinuri!
- Toiag de bătrâneţe, viu balsam pentru chinuri.
- Şi are mii de nade a scumpelor plăceri,
- Copile, ah! ce copile!... muieri, ah! ce muieri!
- Îţi fură ochii, mintea, şi inima ţi-o fură
- C-o rază de sub geană, c-un zâmbet de pe gură.
- Şi însă moldovenii orbi, crunţi, nepăsători,
- Stropesc ades cu sânge grădina lor de flori.
- Cum e stăpânul casei aşa-i şi grădinarul?
- Aşa, căci Lăpuşneanul... el mână astăzi carul.
- El bate-n boi.
- O! Despot, pe acest mănos pământ
- Domnea odinioară un domn viteaz şi sfânt,
- Un Ştefan! leu năprasnic a cărui largă gheară
- Rupea cumplit duşmanii şi-n ţară, şi-n afară.
- Pe vremea lui boierii ostaşi erau, ostaşi
- Cum n-au mai fost!... Acuma nepoţii lor trufaşi,
- Mici râvnitori de tronuri, seci, răi, ieşiţi din minte,
- Păgâni prin a lor fapte, s-ating de cele sfinte,
- De sceptru, de moşie, de neam şi de popor,
- Iar ţara, muma, piere gemând sub talpa lor.
- Cu Vodă Lăpuşneanul ei astăzi nu se-mpacă?
- Nu! n-ar putea nici dracul pe tron ca să le placă.
- Le trebuie, se vede, un domn căzut din cer?
- Ba mai degrabă-un... Despot cu braţul lung de fier,
- Să bată, să apese pe dârza lor cerbice
- Şi-n capul lor sămânţa de vrajbă să o strice...
- Şi iată de ce, frate, primit-am bucuros
- Ca să ajut avântu-ţi de dor ambiţios.
- Sunt leah; cu moldovenii în veci n-am împăcare,
- Tu cauţi un tron, Despot?... eu caut răzbunare!
- Fii domn!
- Prea bine, însă nu crezi mai nimerit
- Ca fierul, deocamdată, să fie... poleit,
- Şi mâna zdrobitoare să fie deocamdată
- Ascunsă-ntr-o mănuşă?
- Ca laba cea şireată
- Ce unghia-şi ascunde?
- Întocmai.
- Minunat.
- Bravo!... mănuşa... laba... pricep, eşti diplomat.
- În arta de capcane eşti meşter cu ispită...
- Am fost crescut la Roma, în şcoala iezuită.
- Eşti om cu două daruri: sub haina de oştean
- Porţi inimă vitează şi cugetul... viclean?
- Aşa spunea Carmina, când ea glumea cu tine.
- Ah! cât a fost de bună soţia ta cu mine!
- Eu, un pribeag din lume, un zvânturat străin,
- În casa ta mănoasă căzut chiar din senin;
- Eu, piatră nestemată din splendidă cunună,
- În pulbere zvârlită acum de-o rea furtună!...
- Ah! Laski, multă lume călcat-am pribegind,
- Luceferi mulţi în cale-mi văzut-am strălucind,
- Dar suflet bun şi nobil ca scumpa ta soţie
- Eu n-am văzut, mă crede, la nici o-mpărăţie.
- Aşa-i c-am avut parte în lume de noroc?
- Carmina-i jună, însă de juni ea-şi bate joc,
- Şi numai pentru mine suspină ea.
- Sărmanul!
- Ş-apoi încă-o virtute: urăşte pe sultanul.
- În toate-i dar perfectă?
- În toate!
- Om fericit!
- Nimica nu-ţi lipseşte din câte ai dorit.
- Mărirea? te alintă ca pe-un copil în faşe.
- Tu stăpâneşti în pace mulţime de oraşe.
- Eşti cap, eşti om de cârmă, neştiutor de frâu.
- Averea?... la picioare-ţi lin curge ca un râu.
- Norocul?... o soţie frumoasă, iubitoare,
- La Zips, castelul falnic îţi luce ca un soare,
- Pe inima-i spaniolă lipindu-te iubit...
- Om fericit eşti, Laski, de trei ori fericit!
- Iar eu, o biată frunză pe vânt în veci purtată,
- Putea-voi rădăcină să prind în loc vrodată?
- Mă cheamă viitorul la el...
- Aleargă dar
- La glasul lui, şi fie-ţi mersul nu în zadar.
- Colo, jos, în Suceava găsi-vei răzvrătirea,
- Clocind şi pregătindu-ţi mărirea sau pieirea.
- Fii om, mergi!
- Dar! voi merge... Născut pe-al mării mal,
- Deprins sunt din pruncie să lupt cu-al mării val.
- Voi şti să-nfrunt eu soarta.
- Înfrunt-o bărbăteşte;
- Iar dacă ea de tine ar râde muiereşte,
- Găsind că nu eşti vrednic de-a fi ce zici c-ai fost,
- Atunci din nou la mine să cauţi adăpost.
- Eu pentru tine, Despot, aici am întins nada.
- Acum îţi zic: La luptă, izbândă, iată prada!
- Moldova-i o comoară!... ferice-ar fi de ea
- Să cadă cu-a ei scule pe mâna ta... ş-a mea.
- Pas! eu te las, adio, şi s-auzim de bine.
- Când îi fi mare, Despot, să te gândeşti la mine.
- Adio, Laski... Viaţa e plină de furtuni.
- Tu cu a ta soţie să faceţi rugăciuni
- Pentru Despot.
- Adio. (Dispare.)
- Ba nu... la revedere.
[modifică] SCENA III
- A!... iată-mă-n Moldova!... măriri, averi, putere,
- Aici sunt partea celui ce ştie-a zice: vreu!
- Eu vreu!... de-acum ajute-mi în plin norocul meu.
- Eu, slugă-odinioară lui Iacob Eraclidul,
- Dar nobil prin avântul sufletului ca Cidul;
- Eu, bulgăr de aramă schimbat în aur; eu,
- Fiu de pescar din Creta, purtat în zborul meu
- Prin Spania, Lehia, Germania şi Franţa
- Cu-a mea soţie, spada, cu sora mea, speranţa,
- Azi vin şi pun piciorul pe-acest pământ român
- Şi zic: Moldovo, -n mine cunoaşte-al tău stăpân!
- Deci pune-ţi mari podoabe, frumoasa mea mireasă,
- Să faci cu mine-o nuntă de mândră-mpărăteasă.
- Îmbracă-a tale haine ţesute-n mii de flori,
- Încinge curcubeul alungător de nori
- Şi-ntinde pe-ai tăi umeri, în zi de sărbătoare,
- Hlamida ta ce poartă o lună, -o stea ş-un soare...
- Acum a sosit timpul, de fericire plin,
- Ca să-ţi alegi un mire viteaz, măreţ, străin,
- Un mire din Bizanţa, cum se cuvine ţie,
- Ca să fondăm aice greceasca dinastie.
- E timpul, o! Moldovo, uniţi noi amândoi,
- Să facem visuri, planuri şi fapte de eroi,
- Să ştergem umilinţa din fruntea creştinească,
- Să liberăm Bizanţa şi patria grecească!
- Întreaga lume-aşteaptă să vadă-n răsărit
- Un soare nou, cu raze de foc, pe cer ivit.
- Să ardă semiluna cât nu e lună plină
- Şi planta cea păgână s-o sece-n rădăcină.
- Eu fi-voi acel soare aprins de Dumnezeu.
- Şi tu, Moldovo scumpă, tu fi-vei cerul meu!
- A! tremure Osmanul sub paloşul dreptăţii
- La răcnetul lui Despot şi al creştinătăţii,
- Căci azi începe ziua creştinei re-nvieri,
- Căci jur a fi eu, Despot, stăpân acestei ţări...
[modifică] SCENA IV
- Pe-aici a trecut cerbul.
- Vezi urma, Toroipane?
- Văd, iaca!... Tomşa, Harnov, Moţoc, Spancioc, Şoimane,
- Veniţi!
- Stroici copilandrul, abia scos din pelinci,
- A dat de urme...
- Urme de cerb?
- Ba, de opinci.
- Era încălţat cerbul.
- Stroici este copil încă.
- El, câte păsări vede...
- Le prinde şi mănâncă.
- M-am înşelat întocmai ca vărul meu Spancioc
- Când te-a luat pe tine de urs, ca moş Moţoc
- Când te-a luat de bivol, şi chiar, zău, ca şi tine
- Când te crezi om.
- Ia seama cu cine grăieşti...
- Cine?
- Măi, pane Toroipane, gorunu-i nalt şi gros,
- Securea-i mică, însă gorunul cade jos.
- Ia seama,-ţi zic.
- Ajungă atâte vorbe goale.
- Hei! de şi-ar sparge capul, ce de mai hârbi de oale
- Ar zbura-n vânt!
- Aşa e, Spancioc, dar, fătul meu,
- Stricatul este lesne şi dresul este greu.
- Noi am plecat de-acasă voioşi în vânătoare
- Prin munţi, la cerbi, la iepuri, la urşi, la căprioare.
- Din jalnica Suceavă cu toţii am ieşit,
- Să răsuflăm un aer mai viu, mai răcorit,
- Să azvârlim în vânturi gâlceava şi aleanul,
- Să mai uităm în pace de Vodă Lăpuşneanul,
- Iar nu să facem certe.
- Moţoace, în zadar
- Cutreierat-am munţii chiar până la hotar,
- Sărind din stâncă-n stâncă prin dealuri şi vâlcele,
- Şi nopţile pe iarbă dormind sub brazi, la stele.
- Eu unul pretutindeni zăresc trecând, zburând,
- O umbră urâcioasă muncită de-un rău gând
- Ce tainic printre arbori se furişă-n tăcere
- Şi cu doi ochi de ură ne fulgeră.
- Părere,
- Spancioc!... tu eşti lunatic, ţi-e frică de strigoi,
- De iele, de vântoase, de stafii, de moroi,
- Şi ai ajuns acuma în mintea-ţi visătoare
- Să faci din Lăpuşneanul o umbră pânditoare...
- Nu-i umbră-acel ce muşcă din sânul bietei ţări,
- Nu, chinurile ţării nu-s umbre de dureri.
- Nu-i umbră tirania călare pe robie!
- Da-i umbră, tristă umbră a noastră bărbăţie,
- Căci de-am avea vroinţă şi inimi de oţel,
- Tiranul... vai! nici umbră n-ar rămânea din el!
- Moţoace, eşti prea aspru, şi asprele-ţi cuvinte
- Îmi par nepotrivite cu vârsta ş-a ta minte.
- Priveşte împrejuru-ţi cu ochi mai bărbăteşti
- Şi spune nouă-n faţă: de cine te-ndoieşti?
- De mine?
- Ba nu, Tomşa.
- De mine?
- Niciodată.
- De mine?
- Nu, copile, ai inimă curată.
- De mine, dar?
- Nu, Harnov.
- De mine?
- Nicidecum.
- Nu mă-ndoiesc de nime, boieri, dar...
- Spune-acum
- Pe-a cărui frunte astăzi vezi scrisă mişelia
- Când este-anevoinţă de-a-şi apăra moşia?
- O! vornice Moţoace, năprasnic luptător,
- De domni ce nu-ţi plac ţie dibaci răsturnător,
- Care-ai văzut atâtea ş-atâtea zile rele,
- Răspunde verde-n ochii-mi: în cumpenele grele
- Găsit-ai vreodată român nepăsător
- Când draga lui moşie îi cere ajutor?
- Nu, nu! în lumea largă şi care ne-nconjoară
- Mai lesne tu găsi-vei un vultur mort ce zboară,
- Un grec fără trufie, un deal fără suiş,
- Copaci fără de vârfuri, văi făr’ de coborâş,
- Decât, atunci când ţara e la neîndemână,
- O lipsă de-ndrăzneală în inima română.
- Aşa e, Tomşa.
- Tomşa, îmi place să te-ascult
- Când ne grăieşti tu astfel... şi voi, îmi place mult
- Să văd a voastre feţe aprinse de-acea pară
- Ce falnic izbucneşte din dragostea de ţară.
- A! simt o nouă viaţă intrată-n al meu sân
- Când întrevăd sfârşitul tiranului hain...
- Acest stolnicul Petre, un om de rând, un stolnic
- Ce până la domnie s-a prefăcut nevolnic,
- Puhoi făr-obârşie, uitat-a cine-a fost...
- Să te ferească cerul de mintea celui prost!
- El calcă deopotrivă cu-o oarbă nepăsare
- Pe capul celui smerin, pe fruntea celui mare,
- Şi taie, schingiuieşte, şi trece prin popor
- Ca viforul de gheaţă ce cade pe-un ogor.
- Priviţi: e ţara plină de tristele-i victime,
- Ologi, ciuntiţi, orbi, mizeri, sluţiţi de-a lui cruzime,
- Încât, de-a sta calăul mult timp domnind aici,
- O să prefacă neamul în turmă de calici!
- Amară-i este limba de când nu-i la putere.
- Aşa turbează viespea când nu mai are miere.
- Ce mormăieşti din buze tu, Harnov, într-ascuns?
- Îţi place Lăpuşneanul? cu el nu ţi-e de ajuns?
- Ba... însă-aş zice-o vorbă...
- Eu nu ştiu ce ai zice,
- Dar zic eu, Ştefan Tomşa, cu cerul faţă-aice,
- Că mie nu-mi prieşte şi ţării nu-i doresc
- Un domn, supusă slugă a craiului leşesc,
- Un om a cărui frunte când mândră, când pălită,
- Stă dârză-n sânul ţării ş-afară umilită.
- Această ţară-a noastră nu ştie-a slugări;
- Ea lasă altor neamuri pe brânci a se târî.
- De însuşi Ştefan-Vodă Moldova e deprinsă
- Să ţie mai sus capul cu cât e mai învinsă.
- Deci piară orice proclet, ţăran, vecin, stăpân,
- Pe tron, sub tron, oricine nu ştie-a fi român!
- Deci piară Lăpuşneanul cu-ntreaga-i seminţie!
- Prea bine, dar pe cine să-l punem la domnie?
- E lesne-a schimba domnii, bătrânii însă spun:
- Schimbare de domnie, fălire de nebun.
- Cum? tu, Spancioc, om tânăr, cu mintea luminată,
- Te-nchini la vorbe proaste din timpi de altădată?
- Mă-nchin şi cred, Moţoace, în datini strămoşeşti
- Ca-n dogmele preasfinte a legii creştineşti;
- Cred că treptat se pierde a neamului fiinţă
- Când el se depărtează de-a bunilor credinţă.
- Dar! cred că astă ţară, lipsită de noroc,
- Sătulă-i de-a fi astfel tot scoasă-n iarmaroc,
- De-a trece ca o vită din mână-n altă mână,
- Şi Zimbrul să ajungă un bou ce toţi îl mână.
- E rău cu rău, se zice, dar mai rău făr’ de rău!
- Şi când privesc în juru-mi, Moţoace, nu văd, zău,
- Menit pentru domnie din noi toţi nici pe unul,
- Doar numai Ciubăr-Vodă, Ciubăr-Vodă nebunul,
- Şi, de vă place vouă, nu mie-ntr-adevăr,
- Nu-mi place să văd tronul ascuns sub un ciubăr.
- Spancioc, eşti bun de glumă, dar gluma-ţi câteodată...
- Rosteşte adevărul?
- Ba-i groasă şi prea lată.
- Dar unde-i Ciubăr-Vodă? Noi l-am uitat de tot.
- Lăsatu-l-am în codru călare pe un ciot,
- Crezând că se găseşte pe Ducipal călare
- Şi intră în Suceava ca domn cu îngâmfare.
- Sărmanul! încă unul cu gărgăuni domneşti.
- Aceasta-i trista boală a minţii româneşti!
- Săriţi! ajutor!
- Ce e?
- Ciubăr strigă-n pădure.
- Aleargă, Stroici.
- Cu urşii s-o fi-ntâlnit la mure.
- Săriţi! mă mâncă ursul!
- O! trist al lumii curs!
- Cătăm un domn, şi domnul e-n laba unui urs!
- În contra tiraniei lui Lăpuşneanul ura
- Creşte şi la toţi umple şi inima şi gura.
- Răzvrăţul e în aer ca fulgerul în nori.
- Răbdare...
- Ciubăr vine adus de vânători.
[modifică] SCENA V
- N-ai grijă.
- Ah!
- Ce este?
- Nimic... l-am găsit faţă
- C-un urs, ucis de Tomşa, pe care-l credea-n viaţă.
- Ah! apă, apă...
- Daţi-i mai bine-un pic de vin,
- E leac de spaimă.
- Ţine.
- A!... dar nu-i teasul plin,
- Mai adă. (Bea.) De pe ochii-mi o ceaţă se ridică.
- Ah! sfinte Agaftocle, cum n-am murit de frică!
- Ce? frică?... Ciubăr-Vodă, lui Papură nepot,
- Fricos?... Eu nu-o pot crede.
- Nici eu, Spancioc, nu pot,
- Dar când am zărit ursul, deodată-am simţit, frate,
- Era o matahală cât muntele Ceahlău,
- Ce sta, sugându-şi laba, înfipt în drumul meu.
- Îi strig în gura mare să deie într-o parte,
- El nu!... atunci în grabă eu dau să fug departe,
- Dar fiara mă cloceşte cu ochii roşi de foc
- Şi eu, cu dânsul faţă, rămân înfipt pe loc.
- Vroiam să-i spun că-s Vodă, Ciubăr-Vodă, dar glasul
- Mi se taiase, -o! Doamne, simţeam că-mi sună ceasul.
- Era să mor!... o credeţi, boieri?... era să mor!
- Ce jale, ce durere pe voi şi pe popor!
- Îmi pare că văzduhul de clopote răsună.
- Prin sate, prin oraşe toţi oamenii s-adună
- Şi zic cu-nduioşire: ah! lumea-i pe sfârşit!
- Ciubăr, adevăratul domn, iată c-au murit!
- Şi Dumnezeu să-l ierte!... s-a dus în iad zăloagă...
- Păcat numai de dânsul că îi lipsea o doagă.
- Ş-o sâmbătă.
- Ş-o joie.
- Voi râdeţi?
- Ba, jelim
- Şi ca pe-un mort în viaţă voioşi te prohodim.
[modifică] SCENA VI
- Hai, nu întinde vorba, hai...
- Dar ce vrei, creştine?
- De ce mă-ntorci din cale?
- Mergi, zic, cât e cu bine,
- Că jur pe sfânta cruce...
- Măi, ştii tu cine sânt?
- De-i face-un pas, cu ghioaga te culc mort la pământ.
- Pe mine?
- Mergi.
- Ce este, române?
- Ce să fie?
- Am prins colea sub stâncă un ungur cu trufie
- Care-a trecut hotarul, ca vulpea pe furiş,
- Dar i-am scurtat eu calea pe dâmb în stejăriş.
- Străine, spune nouă: ce eşti şi cum te cheamă?
- Dar voi, care vi-i dreptul de-a-mi cere mie seamă?
- Al nostru drept înscris e pe ţară-n lung şi-n lat.
- Boieri suntem de-ai ţării în care ai intrat.
- Moţoc când te întreabă, răspunde cu-nchinare.
- Şi-n faţa mea te pleacă.
- Moţoc, vornicul mare!
- Stăpâne, să las robul?
- Să-l laşi.
- Da-i prea limbut
- Şi limba-i sfredel dulce de diavolul făcut.
- De-aceea Limbă-Dulce te-au poreclit pe tine?
- Se poate. (Lui Jumătate.) Hmm! boierul m-a păcălit.
- Străine,
- Urmează-ţi drumu-n pace; eşti liber.
- Nicidecum,
- Recunoştinţa vie mai sclav mă face-acum;
- Dar cine poartă-n sânu-i curată conştiinţă
- Voios primeşte lanţul numit recunoştinţă.
- Oricum mi-a fi norocul în lume schimbător,
- Îmi voi aduce-aminte de-al meu liberator,
- Moţoc.
- Ei! şi de mine nu?
- Vorbele-ţi sunt bune
- Şi chipul de om neaoş, dar cine eşti, ne spune.
- Eu sunt în voia soartei un vecinic călător,
- Atras în cale-mi lungă de-un tainic viitor,
- Purtat printre popoare din ţărmuri depărtate,
- Trecut cu spada-n mână prin lupte încruntate.
- Din frageda-mi pruncie eu sunt...
- Un venetic...
- Acel ce-a zis cuvântul de venetic, îi zic
- Că a minţit şi-s gata de-a-nfige cu-a mea pală
- Cuvântul său în pieptu-i... să iasă la iveală.
- Eu sunt! eu, Ştefan Tomşa!... Văzut-am pe la noi
- Mulţi pribegiţi făţarnici, viermi palizi de gunoi,
- Ce vin şi-n sânul nostru fac cuiburi veninate.
- Cine eşti tu? răspunde!... la vorbe îngâmfate,
- La provocări sumeţe de-un soi de zvânturat
- Arunc dispreţul.
- Cine-s?... Ascultă înclinat:
- Sunt Despot Eraclidul din Paros!... Al meu tată
- A fost fruntaş de oameni în Grecia bogată,
- Prinţ falnic! de pe tronu-i căzut şi răsturnat
- Sub apriga urgie a turcului turbat.
- Eşti prinţ?... deci văr cu mine?
- Eşti bun de limbuţie,
- Dar unde ţi-e dovada de naltă obârşie?
- Priviţi; iată diploma lui însuşi Carol-Quint
- Şi gloriosu-i nume în litere de-argint.
- Aşa-i!... Fii, Eraclide, părtaş de-al nostru soare.
- Eşti oaspele Moldovei de bunuri dătătoare,
- Căci astă ţară vecinic priimeşte-n sânul ei
- Cu drag pe bunii oaspeţi, cu milă pe cei răi.
- Aduceţi teasuri pline de vin pentru cinstire.
- Ades în cupa plină se-ascunde o căire.
- Noroc şi voie bună!
- Supus să-mi fii deplin!
- Boieri! pentru Moldova paharul meu închin.
- Să-i deie Creatorul în veci zile senine.
- Ş-un domn cu omenie, iubit de toţi!
- Ca mine!
- Ca mine!... Domn ca mine se poate-a fi mai bun?
- Hai dar, boieri, la Curte!
- Ce zice?
- Un nebun.
- Boieri!... a sa-nălţime Ciubăr ne porunceşte.
- La Curte dar, căci tronul de dorul lui tânjeşte.
- Şi dumneata, pribege, purtat din loc în loc,
- E timp să guşti odihna în casa lui Moţoc.
- Hai!
- Ce zici, Jumătate?
- Îmi ţiuie auzul.
- Boierilor de astăzi nebunu-i călăuzul.
- Din toţi care-i mai tuieş?
- Nu ştiu.
- Nu ştiu nici eu.
- Dar cel mai cu drăcie, vezi tu?... e robul meu.
[modifică] ACTUL I - TABLOUL II
- Un salon în palatul de la Suceava.
- Portrete de domni pe pereţi. Uşi mari în fund.
- Alte două uşi în dreapta şi în stânga.
- O masă de stejar pe planul I, în dreapta. Jilţuri.
[modifică] SCENA I
- În vremea-ndelungată cât singur, cu smerire,
- Am fost spre închinare la sfânta mănăstire
- A Slatinei, aice cum ai mai petrecut,
- Iubita mea Ruxandră?
- În aur am cusut
- Doi îngeri lângă Sfânta Maria-născătoare,
- Pe aer.
- Este gata?
- Mai am încă o floare
- De crin deschis a coase în alb mărgăritar
- Şi aerul l-om pune pe-al Slatinei altar.
- Îmi place, scumpă Doamnă, frumoasă şi cuminte,
- Să văd măiastra-ţi mână lucrând odoare sfinte.
- Gândirea ce se-nalţă la cer, la Dumnezeu,
- Din cuget şi din casă alungă duhul rău...
- Dar spune-mi: auzit-ai de un pribeag din lume,
- Un... Despot... mi se pare c-acesta-i al său nume...
- Aice, la Suceava, în lipsa mea sosit?
- Se zice că-i odraslă de neam prea strălucit,
- Că-i domn de Samos, Paros, şi că-i în legătură
- Cu împăraţi... că are întinsă-nvăţătură
- Şi limbă mlădioasă, o limbă ce-n curând
- Pe toţi boierii tineri i-a fermecat pe rând...
- Ce ai aflat de dânsul?
- Am auzit mult bine,
- Şi... chiar a cerut voie la Doamna să se-nchine.
- Şi... l-ai primit în Curte?
- Primit...
- Într-adevăr?
- Era o datorie... Despot îmi este văr.
- Cum? văr măriei-tale?... De unde până unde?
- Mărgăritaru-n scoică de mare se ascunde.
- Despot, pe malul mării născut, e fiu curat
- Lui Iacob Eraclidul, din Paros alungat,
- Ce se rudea de-aproape cu maica-mi răposată.
- Crezi?
- I-am văzut chiar spiţa pe pergament lucrată.
- O spiţă-nchipuită de dânsul, pre cât ştiu,
- Ce-l face rudă bună cu Hercul Olimpiu.
- Plastograful! îi zboară sus gândul... (tare) şi ce cată
- Aici, la noi?
- Sărmanul!... cu inima-nfocată,
- El vrea la pragul uşii măriei-tale-a sta
- Şi viaţa-i s-o jertfească pentru măria-ta,
- Că-i om de sânge nobil ce-n apă nu se schimbă.
- Viteaz! ce are-n suflet el are şi pe limbă.
- Prea bine... Văd că Despot e meşter vrăjitor.
- La toţi deopotrivă el v-a vrăjit pe dor.
- Am grabă de-a-l cunoaşte.
- Te-nduri să-i faci primire?
- Cum nu?... Doresc chiar astăzi să cerc a lui vrăjire.
- El are ca să vie cu vornicul Moţoc.
- O! de-ar cădea pe dânsul o rază de noroc
- Ca el să fie-un oaspe plăcut măriei-tale!...
- Moţoc şi eu în taină am pus de gând şi-n cale
- Cu fiica lui, cu Ana, pe Despot să-l unim
- Şi de coroana ţării credinţa-i s-o lipim.
- Să-ţi fie viaţa dulce ca chipul şi ca glasul,
- Tu care cu iubire mă-ntâmpini la tot pasul
- Privind în Domnul ţării pe scumpul tău bărbat
- Şi-n soţul vieţii tale pe Domnu-ncoronat!
- Acum te du să cauţi de pruncuşori, de casă,
- Şi, ca o gospodină, găteşte mare masă
- Ca să cinstim cu prânzul pe Despot... vărul tău.
- Ah! Doamne... (Vrea să-i sărute mâna.)
- Nu, iubito... aici, pe sânul meu.
[modifică] SCENA II
- Muierea, tot muiere!... o biată ciocârlie
- Spre tot ce străluceşte zburând cu veselie...
- O inimă, comoară, ş-un cap frumos... dar sec!...
- A-nduioşat-o Despot cu glasul lui de grec,
- Şi toţi boierii, duşmani oblăduirii mele,
- Sunt prinşi de-acest paingăn în desele-i reţele.
- A! scorpie grecească!... eu planul ţi-am pătruns.
- Tu vrei să-mpungi în mine cu ghimpele-ţi ascuns.
- Tu vrei, fiinţă-oloagă, născută-n putrezime,
- S-ajungi prin târâire l-a tronului nălţime?
- Doar Vodă Lăpuşneanul va şti, prevăzător,
- Pe-o scorpie ca tine s-o farme sub picior,
- Şi nu-a lăsa în viaţa-i pe tronul ţării sale
- Să fluture nici umbra deşertăciunii tale.
- Ioan Sigmund Polonul, prin mine întronat
- În ţara ardeleană, de ştire azi mi-a dat
- Şi-n ţară, şi-n afară să fiu cu priveghere,
- Căci Despot zvânturatul râvneşte-a mea putere.
- Te-oi urmări, vrăjmaşe, cu aprigul meu veghi
- Pân’ ce din priveghere ţi-oi face un priveghi
- Ş-alăture cu tine vei întâlni mormântul
- Când tu din întuneric îi vrea să-ţi iei avântul.
- Cum să-i deschid capcană?... Ce cursă să întind
- Pe el cu-ai lui tovarăşi în laţu-mi să-i cuprind?...
- A!... ce să pierd eu timpul cu intrigi mici de Curte?
- Domnia tare cere braţ lung şi vorbe scurte.
- Când duşmanul în taină s-apropie de cort,
- Scurtează-i drumul grabnic prin moarte, sau eşti mort!
- Toma!
[modifică] SCENA III
- Tu eşti bulgarul Toma Calabaicanul.
- Sunt Toma, credinciosul rob al lui Lăpuşneanul.
- Când am cuprins Ardealul ce erai tu?
- Nimic.
- Te-am miluit cu viaţa în lupta de la Cic.
- Eşti om tu de credinţă?
- Vroiesc să fac cercare
- De-ai meritat şi meriţi a noastră îndurare...
- Cunoşti pe Despot grecul?... pe-acel străin trufaş
- Ce zvârle bani cu pumnul prostimii din oraş?
- El vrea să mă ucidă...
- El trebuie să moară!
- Bine, voinice Toma!... Văd, gândul tău se-nsoară
- Cu-a mea dorinţă... Bine!... tu vei ieşi bogat
- Din astă însoţire... (Tainic.) Azi este la palat
- Prânz mare... Vin boierii cu Domnul să cinstească.
- Tu să-l slujeşti pe Despot la masa cea domnească,
- Tu singur să ai grijă de-a-i fi paharul plin...
- Şi... tainic şipul ista să-l verşi în al său vin.
- Ai înţeles?
- Fii vrednic şi mut până la groapă...
- În groapă cade-acela ce altui groapa sapă.
[modifică] SCENA IV
- Măria-ta! boierii la curte adunaţi...
- Să intre!... Căpitane, pe lângă-acei chemaţi
- Mai este cine-n sală?
- Străinul Despot este.
- Prea bine: mergi la Doamna să-i duci această veste.
- O! sarcină amară de tron ameninţat!
- Anevoinţă crudă de-a fi neîmpăcat!...
- M-obligă boierimea în veci ambiţioasă
- În gheară să-mi schimb mâna şi sceptrul meu în coasă...
- O! lege-a ospeţiei, te calc, dar ce să fac?...
- Prin moartea unui duşman eu ţara mi-o împac!
[modifică] SCENA V
- Măria-ta, dă-mi voie cu-a mele jupânese
- Urare să-ţi aducem.
- Flori mândre şi alese
- Din stratul boierimii, cu drag vă mulţumesc.
- Aşa cunună-o prinde pe Doamna ce-o iubesc.
- Măria-sa e vesel!...
- Dar.
- Cu-atât mai bine
- Pentru Despot. (Se pune pe jilţ.)
- La Curte el vine astăzi?
- Vine.
[modifică] SCENA VI
- Bine-aţi sosit la Curte, boieri prea credincioşi!
- Mulţi ani măriei-tale! Boierii azi voioşi,
- Lăsând de ei departe şi vrajba şi gâlceava,
- Se-nchină toţi lui Vodă întors acu-n Suceava.
- Plecaţi ei se închină în faţa celui uns
- Pe care sfânta cruce cu raze l-a pătruns,
- De-a potolit în ţară pornirile pizmaşe,
- Dând scule şi icoane la sfintele locaşe.
- Mă bucur că gâlceava din ţară a pierit,
- Boieri, căci e o boală ce-aduce rău sfârşit...
- Dar nu zăresc pe Tomşa?
- El n-a venit.
- Cum? oare
- Să n-aibă mulţumire de-a noastră sărbătoare?
- E Sfântul Alexandru astăzi, e ziua mea.
- La veselia noastră părtaş a fi nu vrea,
- Se vede.
- Fie!... însă nu-i nici Ciubăr nebunul?
- Pereche minunată fiind ei tot ca unul.
- Se cred deopotrivă meniţi între fruntaşi,
- Să meargă înainte de gloate cu trei paşi.
- În lipsa lor să facem, boieri, azi împreună
- Ospăţ de sărbătoare, frăţesc, cu voie bună.
- Trăiască-a ta mărire!
- În veci slăvit să fii!
- Dar soarele luceşte pe munţi şi pe câmpii.
- E drept ca ziua-aceasta şi la străini să fie,
- Precum la toţi românii, izvor de bucurie.
- E drept.
- Deci învoiască acum măria-ta
- Lui Despot, al meu oaspe, să vie-a-l saluta.
- Să vie.
- Bun e Vodă!
- Dar!... (în parte, zâmbind) ca nealtădată.
- S-apropie de mine năpârca-nveninată.
[modifică] SCENA VII
- Măria-ta slăvită... Despot! (Îl prezintă.)
- Fii bun sosit
- La Curte, Despot.
- Sire!... cu sufletul uimit,
- Şi tremurând m-apropii de sacra-ţi maiestate
- Ca să-i aduc la rându-mi urările-mi plecate.
- Să vă-mpletească cerul a gloriei cununi
- Şi-n veci să le ferească de grelele furtuni!...
- Eu, Despot Eraclidul, condus de-o blândă stea;
- Răpit de al meu suflet curat ca spada mea,
- Depun în ziua mare, ca lumea să le vadă,
- Depun azi la picioare-ţi braţ, inimă şi spadă...
- Părintele meu Iacob, odinioară domn,
- Pân-a nu-nchide ochii atinşi de-al morţii somn,
- Mi-a zis: Te du cu bine în cale depărtată
- Şi mergi drept la Moldova în mari viteji bogată;
- Acolo tu găsi-vei un domn măreţ, viteaz,
- La pragul ţării sale veghind cu ochiul treaz,
- Ş-un înger de virtute, frumoasa lui soţie
- Ce mie mi-e nepoată şi vară bună ţie.
- Mergi drept la ei, tu Despot, ca să le duci prinos
- Lui Vodă a ta spadă şi braţu-ţi credincios,
- Iar Doamnei, aste scule, şiraguri şi paftale,
- Purtate de-a sa maică în ziua nunţii sale.
- Ah! preţioase scule!
- Ce dar strălucitor!
- O! greci vicleni în vorbe şi-n darurile lor!
- Prin aste suvenire mă-ndatoreşti mult, vere.
- Când ar vedea Carmina a sale giuvaiere!
- Dar pot să pun pe mine comoara ce-ai adus?
- Lumina de sus cade şi iar se-ntoarce sus.
- Domniţă, aste scule străbune le primeşte
- Şi-n semn de mulţumire cu ele te găteşte,
- Ca să serbăm norocul ce azi ne-a dăruit
- Un văr măriei-tale şi mie-un... neam iubit.
[modifică] SCENA VIII
- Merindele-s pe masă! Noroc şi poftă bună!
- Boieri! prietenia la sânu-i ne adună.
- Hai să ciocnim la masă pahare de Cotnar.
- Să bei frăţeşte, Despot... (în parte) paharul cel amar!
[modifică] SCENA IX
- Staţi!... încotro vă duceţi, boieri, făr-a mea ştire?
- Ce-i astă-adunătură? Ce-i astă pregătire
- De prânz şi de beţie aici în casa mea?
- Ha, ha! Iaca nebunul Ciubăr.
- Popa-Belea.
- Dar!... eu sunt!... Ciubăr-Vodă, născut din fiu în tată
- Cu tron pe cap, cu stemă sub mine aşezată!
- Eu, care-n strună dreaptă prin Ştefan mă pogor
- Din Cesar, ştiţi, al lumii stăpân, învingător.
- Cum dar, stolnice Petre, cum dar tu, Lăpuşnene,
- Te răţoieşti la soare fudul cu-a mele pene?
- Mult ai să stai tu încă pe tronu-mi strămoşesc?
- Destul acum, ajungă-ţi că, zău, te-afurisesc!
- Ieşi din palat!... Aice eu singur, eu am dreptul
- Să stau dârzoi cu capul, să stau umflat cu pieptul
- Şi ca o moaşte sfântă să fiu de toţi slăvit.
- Dă-mi tronul că mă mânii...
- Nebunu-i mucalit.
- Ba, decât să te mânii măria-ta, Ciubere,
- Mai bine mergi în sală ca să te pui pe bere,
- Să te măsori cu... Despot.
- Sub masă-l voi lăsa!
- Loc, loc!... feriţi, că trece Ciubăr şi urma sa!
[modifică] ACTUL II
- Salon în casa lui Moţoc — uşă în fund, uşă în stânga, uşă în dreapta. Fereastră în dreapta. O masă lungă în stânga, planul I, cu jilţuri împrejur. O icoană în peretele din fund, cu lampă aprinsă.
[modifică] SCENA I
- Călăul, Lăpuşneanu, la masa lui domnească,
- Grăindu-mi cu blândeţe, a vrut să m-otrăvească.
- Dar!... am simţit amarul ucigător în teas...
- Vrăjmaşa lui cercare zadarnică-a rămas,
- Căci port eu totdeauna un balsam din Morava
- Ce nimiceşte moartea desotrăvind otrava.
- Iată-l! (Arată un şip.) O! rouă scumpă din plaiuri îngereşti,
- Esenţă-apărătoare a vieţii omeneşti!
- Dator îţi sunt cu viaţa, dar mult mai mult datoare
- Ţi-a fi a mea gândire în zi răzbunătoare!
- Călăul prepuielnic hrăneşte-un cuget rău,
- Şi el o să mă piardă de nu l-oi pierde eu.
- Răbdare!... toţi boierii de răzvrătire-s gata.
- Moţoc, pe cât îmi pare, vrea să-şi mărite fata
- Cu mine, ca prin mine, de el pe tron urcat,
- S-ajungă socru mare de ginere-ntronat.
- O! de-ar vroi norocul curând să-şi schimbe pasul!
- Când el vroieşte, anii nu-aduc ce-aduce ceasul.
- Aş fi pe tron, eu Despot, nălţat şi fericit,
- Aş fi... o! vis feeric! cu Ana însoţit,
- Cu Ana, dulce floare căzută-aici din stele
- Să fie floarea vieţii şi a coroanei mele!...
- Dar ce-a zice Carmina de care sunt iubit?...
- A!... ea-i frumoasă, jună, şi Laski-mbătrânit.
- Curând s-a stinge focul şi apriga-i durere
- Găsind într-un alt Despot o nouă mângâiere...
- Amorul pentru Ana şi glorie m-aprind...
- A cărie dulci mreje mai tare mă cuprind?...
- Ah! tronul, tronul, tronul!... la el de-a drept m-oi duce
- Chiar de-a fi pân’ la dânsul să calc pe sfânta cruce!
- Ce! candela icoanei s-a stins în untdelemn!...
- De-aş fi din astă ţară, aş crede că-i rău semn,
- Dar omul de-o natură înaltă şi vitează
- Iubit de ceruri este şi cerul îl păstrează.
[modifică] SCENA II
- Ce faci, iubite oaspe, şi cum te mai găseşti
- Sub sarcina de daruri a dragostei domneşti?
- De când ai fost la Curte poftit la ospătare
- L-ai fermecat pe Vodă.
- O crezi?
- Aşa se pare,
- Căci nu e zi lasată de bunul Dumnezeu
- În care să nu-ţi deie dovezi de placul său.
- Alaltăieri primit-ai o sabie turcească,
- Ieri un caftan şi astăzi o iapă arăpească.
- Ştiu, iapa de la Tunis pe care nici un brav
- A-ncăleca nu poate?
- Haramu-i cu nărav.
- Pe toţi mereu trânteşte şi, fără de sfială,
- I-a tras lui însuşi Vodă o sfântă de trânteală.
- Ian cată prin ogradă cum se frământă-n loc!
- Să juri c-a fost hrănită de zmei numai cu foc.
- Mă duc s-o-ncerc.
- Mai bine o lasă că-i nătângă.
- De nu ţi-ar frânge capul...
- N-am teamă să mi-l frângă.
- Deprinsu-m-am cu caii spanioli şi arăpeşti
- Ce sub a lor copite au aripi vultureşti.
- Ş-apoi... ceva îmi spune cu-o tainică şoptire
- Că moartea respectează pe omul cu menire.
- Dar dacă tu n-ai teamă, eu am, căci mă-ngrijesc
- De mâna lăpuşneană cu dar... prietenesc.
- Cunoscător de oameni sunt eu la bătrâneţe.
- Tu ai, iubite oaspe, apucături măreţe.
- Boierii te admiră; poporu-ademenit
- Deasupra lui te vede ca pe un domn iubit.
- Domn!...
- Şi de ce nu, Despot?... Un om de naltă fire
- Unit cu mine poate s-atingă-orice mărire.
- Dar Lăpuşneanu?...
- Steaua-i în cer s-a stins de mult.
- Mă cearcă...
- Priceput-au?
- Să-l cred?
- Dar!...
- Să-l ascult?
- Aş vrea... şi n-am curajul de-a te-nţelege bine.
- În mine ai credinţă?...
- Fă ce-i vroi cu mine...
- Dar uliţa şi curtea sunt pline de norod...
- Să vadă de-s mai tare decât un voievod.
- Mă duc... vii jos în curte? (Iese prin fund.)
- Vin, dar; fă înainte...
- Struneşte bine gura iepei şi fii cu minte.
- Despot e la părere zburdalnic şi uşor,
- Dar are minte coaptă şi ochi pătrunzător,
- Şi inimă-ndrăzneaţă, şi-nvăţătură multă.
- Pe mine mă respectă, de mine el ascultă...
- Aşa domn ne convine, aşa ginere vreu.
- Domnind, el va fi braţul, iar capul voi fi eu!
[modifică] SCENA III
- Şi Vodă a fost vesel, zici tu, ca niciodată?
- Dar!... cât a ţinut masa, cu fruntea-nseninată
- Măria sa pe Despot zâmbind l-a ascultat...
- Era cu Vodă-n faţă la masă aşezat,
- Plăcut, isteţ la vorbă, purtând mărirea-n sine
- Sub haina spaniolească ce-l prinde-atât de bine!
- Încât, zău, de m-ai crede, maicuţă, între noi,
- Adevăratul Vodă părea dintre-amândoi
- El, Despot!... Lângă dânsul, la spate, în picioare
- Sta Toma, vel-paharnic, ţinând două ulcioare
- Din care-i dregea singur vin dulce în pahar,
- Făcând turceşti talâmuri, cât poate un bulgar.
- Dar spune-mi: Doamna, Doamna era şi ea voioasă?
- Voioasă, fericită, la faţă luminoasă,
- Căci ea vedea pe Vodă prin Despot fermecat
- Şi pe-al ei văr, pe Despot, de lume admirat.
- De lume şi... de tine?
- Şi cum să nu-l admire?
- El ne-a făcut de viaţa-i o lungă povestire,
- O halima întreagă şi plină de minuni
- Ca cele de pe timpul vitejilor străbuni.
- Ne-a spus a sale lupte şi trecerile sale
- Prin câmpuri sângeroase, prin curţi imperiale,
- Când simplu om de oaste, când prinţ adevărat,
- Recunoscut de Carol, augustul împărat.
- Ne-a spus cum el, viteazul, a risipit îndată
- Cu cavalerii negri a frâncilor armată
- La Renti, Valenciena, Hezdin şi Teruan
- Sub contele de Schwarzburg, vestitul căpitan;
- Şi ce-a vorbit cu-a lumii puternică treime,
- Regi, filozofi şi Papă... şi altele-o mulţime.
- Apoi ne-a spus de ţărmuri scăldate-n aer cald
- Ce sunt cu drag încinse de-o mare de smarald
- Şi au fructe de aur, şi zile-n veci frumoase,
- Şi nopţi de încântare ca ziua luminoase.
- Ah! ce să-ţi zic, maicuţă?... Mesenii încântaţi
- Rămas-au, ascultându-l, flămânzi şi însetaţi,
- Atât era de vie şi de atrăgătoare
- Vorbirea lui!
- Nepoată, aş pune o prinsoare
- Că dintre toţi mesenii cel mai cu drag răpit
- Ai fost tu, Anicuţa.
- Eu?
- Tu... vezi? te-ai roşit...
- Ascultă-mă, copilă: Tu eşti o dulce floare
- Ce n-a văzut sub ceruri decât zile cu soare
- Şi nici măcar visează de zilele cu nori
- Amare, furtunoase, cumplite pentru flori.
- Alină, înfrânează a ta închipuire,
- C-ades ne rătăceşte a inimii pornire
- Şi când, din fermecare cercăm să revenim,
- În braţele durerii cuprinse ne găsim.
- Nu zic că Despot este om rău... Doamne fereşte!
- El e creştin, se-nchină, pe Dumnezeu slăveşte
- Şi mie totdeauna mâna-mi sărută, dar,
- Ca să nu-ţi fie lipsă dumnezeiescul har,
- Gândeşte, copiliţă cu blândă inimioară,
- Că pasărea ce cântă e pasăre ce zboară.
- Străin e Despot...
- Despot?... ah! maică, nu-i străin.
- E văr cu Doamna noastră, e conte palatin,
- E cavaler de aur, e prinţ de la Elada,
- Distins de Papa-n Roma, de Carol în Grenada
- Şi de al meu părinte, iubit... într-un cuvânt,
- El e oaspele nostru ş-un oaspe... ştii că-i sfânt.
- Sfânt, sfânt, nu totdeauna. (În parte.) Curată nebunie,
- Cu fată mare-n casă asemene-ospeţie.
- Dar visul...
- Ce s-aude? ce zgomot?
- Unde?
- Jos.
- Priveşte ici în curte.
- Ce?
- O mulţime mare
- Se uită-n fund spre poartă cu spaimă şi mirare.
- Ce-i oare?... Vai de mine!... o fi iar vreun bunt?
- Ba nu; în depărtare nu vezi lucind un punt?
- El vine şi tot creşte... dar e un om călare...
- Ce văd?... e însuşi Despot!... Ah! Doamne, sare, sare
- Chiar peste zidul curţii!...
- Sărmanul!... s-a zdrobit?
- Ba nicidecum.
- Nu?
- Iată-l... în loc el a oprit
- Fugarul alb de spume şi, vesel, cu mândrie,
- Se-nchină-n dreapta,-n stânga, la toţi zâmbind, şi... mie!
- Ah! pare că-i un rege!
- Fugi, dragă, din fereşti.
- Nu stă o fată mare în ochii bărbăteşti.
- Ura! — Trăiască Despot! — Frumos viteaz el este! —
- Să juri că-i Sfântul Gheorghe!— Chiar zmeul din poveste!
- Na, oameni buni! Voi astăzi să beţi în cinstea mea,
- Şi-n sănătatea Doamnei să beţi!
- Vom bea, vom bea,
- Ura!
- Fugi din fereastă, fugi... Despot intră-n casă.
- Hai în camara noastră.
- Ba, vină lângă masă.
[modifică] SCENA IV
- Ce vesel a fi Vodă când teafăr m-a vedea!
- A! dona Ana! (Se-nchină Anei.) Maică... (Sărută mâna Fevroniei.)
- Cum bate-inima mea!
- De ce-i atâta lume în curte adunată?
- Ca să mă vadă-n luptă cu-o fiară blestemată,
- O iapă tunisiană ce-n fugă pân-acum
- A dus pe ceea lume vro zece oameni.
- Cum?
- Ş-ai îndrăznit?...
- Mai bine era s-arăt sfială
- Decât să vadă lumea că-s om cu îndrăzneală?
- Ş-apoi... cum de n-ar trece prin foc chiar cei fricoşi
- Când sunt cu-nduioşire priviţi de ochi frumoşi?
- Şi cum, prin ce cuvinte aş spune a mea fală
- Văzându-te prezentă la lupta-mi triumfală
- Atunci când mii de oameni stăteau cu ochi deschis
- Să mă privească-n curte ucis de-un cal?
- Ucis!
- Fereşte, Doamne sfinte!
- În Spania, se spune
- Că Linda Raia, fiica lui Boabdil, minune
- Ascunsă în Alhambra, la lume s-arăta
- O dată pe an numai, ş-atunci soarele sta
- Pe cer ca s-o admire, uitând de a lui cale,
- Şi mii de flori frumoase ieşeau pe-a Vegăi vale,
- Şi inimile-n sânuri ca ele înfloreau.
- Şi maurii în lupte sub ochii săi mureau
- Crezând că merg în raiul lui Mahomed, ferice...
- O altă Lindă Raiă, de la fereşti, de aice
- S-au arătat azi mie, ş-atunci când te-am zărit,
- Mă jur pe-astă icoană, chiar rege m-am simţit.
- Dar candela e stinsă!... Vai! candela e stinsă!
- Semn rău!... nenorocire!... de groază sunt cuprinsă.
[modifică] SCENA V
- Semn rău?
- Ce-mi pasă mie!... O candelă s-a stins,
- Dar alta mai cerească în mine s-a aprins,
- Ce luminează tainic o gingaşă icoană.
- Icoana unei sfinte?
- Dar.
- Care?
- Sfânta Ană.
- Patroana mea slăvită?
- Şi zeitatea mea
- Ce mă conduce-n lume precum îi conducea
- Luceafărul pe magii din răsărit şi care,
- Ca să ajung la dânsa, mă-ndeamnă a fi mare.
- O! dona Ana, lasă pe-un biet nenorocit
- S-apropie altarul de care-i despărţit
- Şi tremurând să-ţi zică: angelică madonă,
- Căci nu pot a depune pe frunte-ţi o coronă!
- Cum? o coroană mie?
- Dar, suflet îngeresc!
- Eşti visul fericirii mele.
- Eu?
- Te iubesc!
- El! Despot mă iubeşte!
- Iau martor Provedinţa
- Care-mi cunoaşte gândul şi-mi vede conştiinţa.
- Iubesc în tine cerul şi naltul Creator,
- În tine iubesc lumea, prezent şi viitor,
- În tine am credinţă, în tine îmi pun traiul.
- El făr de tine-i iadul... Ah! dar cu tine-i raiul!
- O! Doamne, îmi pierd mintea... Ce-aud? Ce-am auzit?
- Ană,-un cuvânt...
- Ah! Despot, mi-e sufletul uimit,
- Mi-e mintea tulburată... În casa părintească
- N-a îndrăznit nici unul mie-astfel să-mi grăiască.
- Cum... mă iubeşti pe mine?
- Dar!... te iubesc pierdut,
- Mai mult şi decât ţara în care m-am născut,
- Mai mult şi decât tronul!
- Despot, aste cuvinte
- Le-aude cerul!...
- Ană, prin mii de jurăminte
- Mă leg eu către tine...
[modifică] SCENA VI
- De când pe-acest pământ
- Trădarea neagră calcă şi spurcă pragul sfânt
- Al ospeţiei?
- Doamne!
- Ce?... nici o respectare
- Nu mai există-n lume?... şi oarba desfrânare
- Răpeşte azi copiii sub ochii părinteşti!
- Cum de-ai uitat de muma ce te-a născut, copilă
- Lipsită de ruşine?...
- Iertare!... fie-ţi milă!
- Cum de-ai uitat de mine?
- Ah! tată, îl iubesc!
- Nu ne-osândi, Moţoace, cu glasu-ţi părintesc.
- Iubirea e un înger ce-n casă când păşeşte
- Şi pragul şi căminul cu pasul lui sfinţeşte.
- Iubesc pe a ta fiică şi de soţie-o vreu.
- Primeşte-mă în braţe ca pe copilul tău.
- Al meu e Despot!... planu-mi ia zbor acum mai tare.
- Moţoace...
- Tată...
- Fie!... şi binecuvântare,
- Copiii mei.
- Ah! tată!
- Trai bun şi cu noroc.
- E scară de-nălţare un socru ca Moţoc.
- Acum mergi de te roagă, copila mea, în pace
- La Cel-de-Sus ce toate le face şi desface.
- Când te-i ruga, iubito, la sfântul Dumnezeu...
- Gândi-voi tot la tine.
- A! Despot e al meu!
[modifică] SCENA VII
- Acum suntem noi singuri!... să ne privim în faţă.
- Norocul, ştii, atârnă de la un fir de aţă
- Slab omului nemernic, bun celui iscusit
- Şi tare ca odgonul pentru cel hotărât.
- Despot! a sosit timpul ca să cercăm norocul
- Noi doi!... cu sumeţie în vânt s-aprindem focul.
- Te uită drept în ochii-mi şi-mi spune: Eşti bărbat
- În stare să-nfrunţi moartea cu gând nestrămutat?
- Eşti om în stare-a merge de-a drept către mărire
- Pe margini de prăpăstii călcând făr-oţerire?
- Sunt!... tron sau moarte!... Iată deviza ce-am înscris
- În falnicul meu suflet, în pieptul meu decis.
- Venit-am în Moldova cu gândul şi cu planul
- Din scaunul domniei s-alung pe Lăpuşneanul
- Şi de pe ai săi umeri hlamida să smuncesc.
- Sunt gata!
- Gata?
- Gata să mor sau să domnesc.
- Bine... Acuma, Despot, mă lasă... timpul trece...
- De-a ţării boierime cei mai fruntaşi, vro zece,
- Aici au să s-adune spre a ne concerta.
- Dea Domnul să-ţi pot zice curând: Măria-ta!
- Moţoace, vâlva lumii e râu cu nalte maluri...
- Faci bine, nu faci bine să te azvârli în valuri?
- Şi oare căzând tronul pe mâna lui Despot,
- Nu ar cădea şi ţara cu-ai săi boieri, cu tot?
- Oricare înălţime sub cer se prăbuşeşte,
- Tot surpă şi doboară ce-n cale-i întâlneşte...
- Gândeşte-te, Moţoace... (Hotărât.) A! fie cum va fi.
- Nu are parte cine nu ştie-a se jertfi.
- Dar vin boierii... Iată-i!... La lucru-acum, Moţoace.
[modifică] SCENA VIII
- Poftim, boieri, prieteni! poftim, veniţi încoace
- Şi v-aşezaţi pe jilţuri ca sfetnici înţelepţi,
- Pe cât viteji la lupte, pe-atât la cuget drepţi.
- Dar unde-i Despot, tovarăşul semeţ
- Ce a mirat oraşul ca neaoş călăreţ?
- Noi l-am văzut călare pe zmeul arăpesc
- Zburând cum zboară văzul din ochiul omenesc,
- Şi sub fereastra Doamnei, venită ca să-l vadă,
- Silind să steie iapa şi pe genunchi să cadă,
- Apoi sărind cu dânsa trei buţi de Odobeşti
- Sub ochii cei de pardos, sub ochii lăpuşneşti.
- Se zice că în vreme ce gloata striga ura,
- De ciudă Lăpuşneanu cumplit îşi muşca gura.
- El s-aştepta ca Despot, slăbind ca un mişel,
- Cu iapa s-o păţească cum a păţit-o el.
- Doar un fecior ca dânsul de zmei grijă nu are.
- Voinic e din picioare, voinic şi de călare.
- Aşa-i şi precât Despot pe cal e îndrăzneţ,
- E şi armaş de frunte.
- Sumeţ... măreţ... isteţ!
- Şi e mintos.
- Şi darnic.
- Şi de înaltă viţă.
- Stejarul bun şi trainic dă trainică mlădiţă.
- Boieri, îmi pare bine că vă aud pe rând
- Pe Despot, al meu oaspe, cu toţii lăudând,
- Fiind de lumea-ntreagă iubit, apreţuit,
- Căci am o bună veste cu voi de-mpărtăşit...
- Cu fiica mea, cu Ana, vrea Despot să se-nsoare.
- Pereche minunată!... Ea lună şi el soare!
- Şi când e cununia?
- Când? Voi sunteţi chemaţi
- A hotărî şi ziua şi...
- Noi?
- Voi!... ascultaţi:
- Ne-am plâns în multe rânduri de Vodă... măcelarul,
- Şi-n orice întâlnire ne-am revărsat amarul
- Prin vorbe şi blestemuri întocmai ca muieri.
- Ba Lăpuşneanu-i aprig şi rău pentru boieri,
- Ba Lăpuşneanu-i tiran, ba-i fiară făr’ de nume,
- Ba-i hoţ, călău, urgelnic, ba-i ciumă pentru lume.
- Aşa-i?
- Aşa!
- Ei bine, ce suntem noi aici?
- Stăpâni pe soarta noastră, sau robi plecaţi sub bici,
- Ca, fără de păsare şi fără sânge-n vine,
- Noi să răbdăm pe tronul acestei ţări, pe cine?
- Pe-un tiran, un făţarnic, o ciumă, un viclean,
- Un duşman al Moldovei, un hoţ, un Lăpuşnean?
- Răspundeţi: se cuvine ca noi să fim o turmă
- Şi el cu ghioaga-n mână de noi să râdă-n urmă?
- Nu, nu!
- Ce dar să facem?
- Din tron să-l răsturnăm!
- Juraţi pe cea icoană că vreţi?...
- Jurăm, jurăm!
- Juraţi, boieri, că-n ceasul când eu v-oi da de ştire,
- Voi veţi sări la goană cu toţi într-o unire?
- Jurăm!
- Atotputernic! Tu, Doamne, sfânt, sfânt, sfânt!
- Primeşte la altaru-ţi al nostru jurământ.
- Şi pentru-al ţării bine din cer ne luminează
- Şi inimile noastre acum le-mbărbătează!
- Amin!
- Amin, dar!... însă întreb iar pe Moţoc:
- Dând jos pe Lăpuşneanu, urcăm pe cine-n loc?
- Pe-un om viteaz şi darnic, de viţă strălucită,
- Armaş, călăreţ ager, cu minte iscusită,
- Precum aţi spus-o însuşi... Pe-un om ce-au învăţat
- De la-mpăraţii lumii a fi chiar împărat;
- Pe-un om ce are dreptul la tron ca să aspire
- Şi prin iubirea noastră şi prin a lui rudire.
- Dar unde-i?
[modifică] SCENA IX
- Iată-l!
- Despot?
- Despot!
- Un bizantin!
- Un grec!... Ce! oare-n ţară nu creşte decât spin?
- Ce! tot pământul nostru e în aşa sterpire,
- Şi neamul nostru ager e în aşa-njosire
- Cât pe moşia noastră să nu găsim un pom
- Şi pentru tronul ţării să nu găsim un om!
- Unde-am ajuns, o! Doamne? Ce ţi-am greşit noi ţie
- Ca un boier de-ai ţării, un moldovan să vie
- C-un zvânturat de mână, să ni-l arunce-aici
- Ca domn, cum se aruncă pomana la calici!
- Ruşine, fărdelege, batjocură, trădare!
- Minţi, Tomşo!
- O! Moţoace, mă jur: păcatul mare
- Că n-ai intrat, bătrâne, de viu chiar în mormânt
- C-un ceas mai înainte de-a zice-acest cuvânt!
- Vrei greci tu la domnie?... deci sufletu-ţi răspundă
- De răul care-n ţară prin greci o să pătrundă?
- Tu aiureşti, sărmane... Eu nu-s hain, nebun,
- Când vi-l aduc pe Despot şi domn eu vi-l propun.
- Mi-e inima amară precum îţi e şi ţie
- De a vedea Moldova un cuib de anarhie
- În care tot smintitul se crede-un om prădat
- Când vede tronul ţării de altul ocupat.
- Mi-e inima atinsă de-a morţii grea lovire
- De a vedea Moldova un câmp de jefuire
- Pe care toţi aleargă turbaţi, neodihniţi,
- Ca să ajungă tronul din care-s îmbrânciţi.
- Au ochi ca să nu vadă, urechi să nu audă,
- Căci inima lor stearpă cu cârtiţa e rudă,
- Şi toţi vecinii, duşmani acestei mândre ţări,
- Gătesc a ei cădere prin chiar ai săi boieri,
- Hrănind în al lor suflet o poftă de domnie
- Ce-aduce lor pieire şi ţării calicie.
- Destul!... vreau pace-n ţară domnind sub cer senin,
- Şi iată de ce, Tomşo, propun un domn străin.
- Cuvântul tău, Moţoace, mai rău te osândeşte,
- El laudă străinul şi neamul tău huleşte!
- Viteze Tomşa!... Despot, de tine-aici respins,
- Respectă tulburarea din sufletu-ţi aprins,
- Şi-n tine el admiră virtutea strămoşească
- Ce vrea coroana ţării pe-o frunte românească,
- Dar dacă prin mânie acum n-ai fi orbit,
- De-ai fi, cum se cuvine, cu gândul liniştit,
- Ai înţelege, Tomşa, că naştere şi nume
- Sunt jocuri de-ale soartei care domneşte-n lume.
- Nu, Tomşa, nu e locul ce face pe-un bărbat
- Străin sau fiu al ţării, om rău sau lăudat,
- Căci omul mare-n suflet, moşnean, străin el fie,
- În suflet poartă lumea întreagă drept moşie!
- Nu, Tomşa, nu-i cu dreptul de-a zice că-i străin
- Acel care doreşte la toţi noroc deplin
- Şi care pentru ţara ce l-a priimit cu bine
- E gata să jertfească tot sângele din sine.
- Străin este acela crunt, orb, nelegiuit,
- Ce-nfinge-n rana ţării cuţitul otrăvit!
- Străin este acela ce, orice nume poartă,
- Nu-i pasă de-a lui ţară chiar de-ar vedea-o moartă!
- Nu dar eu, văr cu Doamna, străin aice sunt,
- Ci Lăpuşneanu, duşman acestui drag pământ!
- Jos Lăpuşneanu!
- Moarte hainului!
- Sfârşească
- Şi viaţa-i şi domnia!
- Şi Despot să trăiască!
- Dar, dar!
- Sunt orbi, o! Doamne, din cer nu-i asculta!
- Boieri, recunoştinţa...
- Recunoştinţa ta?
- Pe cine vrei să-ntuneci?... Cum noi s-avem credinţă
- În vorbele-ţi viclene ş-a ta recunoştinţă
- Când tu, chiar văr cu Doamna, făţarnic ca un hoţ,
- Vrei să răstorni din culme pe ea şi pe-al ei soţ?
- A! şarpe, vrei să luneci sub mantia domnească?
- În lături!
- Lăpuşneanu a vrut să m-otrăvească!
- În cupa lui perfidă eu moartea am băut
- Şi, făr-a mea ispită, de mult aş fi pierdut.
- El vrea a mea pieire?... deci gheară pentru gheară!
- El zice: piară Despot!...! eu, Lăpuşneanu piară!
- Se va-mplini cuvântu-ţi, poporul e cu noi.
- Cu voi poporul?... fie!... eu nu mai sunt cu voi!
- Mă duc, vă las orbirii, las ţara-n seama voastră.
- Să daţi seama de dânsa!
- Eşti dar în contra noastră?
- Boieri, Tomşa ne lasă... El are-ntru nimic
- Lui Vodă să ne vândă.
- Pribeag cu suflet mic!...
- Românul vieţuieşte şi moare, când se jură,
- Cu arma albă-n mână, nu cu trădarea-n gură.
- Învaţă de la dânşii a fi român de poţi.
- Boieri! gândiţi la muma ce v-a născut pe toţi!
[modifică] SCENA X
- E aspru cu noi Tomşa.
- Lăsaţi-l ca să fie.
- Avea gărgăuni poate de domn, cine mai ştie?
- Eu ştiu... te-nşeli... Nu, Tomşa, român dintre străbuni,
- E om în toată mintea, ferit de gărgăuni.
- El nu vrea domn pe Despot pentru că-i grec, dar oare
- Să n-aibă el dreptate, de ţară când îl doare?
- Străbunii, duşi de timpuri prin feluri de nevoi,
- Aveau o zicătoare venită pân’ la noi:
- “Să te fereşti, române, de cui străin în casă.”
- Pe mine astă vorbă în pace nu mă lasă,
- Boieri, şi eu ca Tomşa încep a sta pe gând.
- Ştii că... mai că... îmi vine... fireşte judecând...
- Mă-ntreb şi eu acuma...
- Ce?
- Dacă e prielnic,
- Deşi-am jurat... s-alegem un grec?...
- Om şovăielnic!
- Când omul are cuget, cuvântu-i e cuvânt,
- Şi fapta-i şi cuvântul deopotrivă sânt.
- Aşa-i, dar voi ce ziceţi, boieri?
- Ştim noi?
- Ruşine!
- Boierii stau pe gânduri, nedumeriţi?... Prea bine.
- Deci facă-se lumină în ochii tuturor
- Şi spuie toţi de-a rândul cu glas deschis: ce vor?
- Eu, fără ameţeală de visuri de-nălţare,
- Vreau gloria Moldovei, şi-a ei neatârnare!
- Mai mult!... Vreau să rump jugul cumplit şi ruşinos
- Ce-apasă omenirea în fiii lui Hristos!
- Mai mult!... Vreau românimea-nainte mergătoare
- În sfânta cruciadă lui Christ liberătoare,
- Ca nime-n cursul lumii, nici crai, nici împărat
- De soartă-i să dispuie cu dreptul uzurpat.
- Această sentinelă la răsărit, cu fală,
- Are-o menire mare şi providenţială,
- E zidul ce opreşte potopul fanatic...
- Căzut acum e zidul, eu vreau ca să-l ridic!
- Dar, dar!
- O cruciadă l-apus se pregăteşte
- În contra semilunii lui Mohamed, ce creşte
- Ca meteor de moarte pe cerul creştinesc.
- Doi împăraţi şi Papa, vicar dumnezeiesc,
- Filip, Ferdinand, Pavel, cu fulgerii în mână,
- Stau gata să detune în hidra cea păgână,
- Şi tristele victime din tristul răsărit
- Aşteaptă-acea minune a lanţului zdrobit.
- Sublimă încercare! măreaţă făptuire
- Ce-nalţă omenirea pân’ la dumnezeire!...
- Cui se cuvine fala de-a fi începător
- De nu acestui ager, mărinimos popor
- Ce,-mpărtăşind cu Ştefan şi inima şi gândul,
- A îngrozit Osmanul ani patruzeci de-a rândul?...
- Iată ce vreau eu, Despot, străinul... însă voi
- Ce vreţi?
- Vrem domn pe tine în pace şi război.
- În ochii mei deschis-ai o zare nouă, largă...
- Tot sufletul spre dânsa cu tine vrea să meargă.
- Despot!... de ţi-a fi faptul ca rostul... să trăieşti!
- Fii domn!... în ţara noastră pe Ştefan s-aminteşti.
- Trăiască Despot-Vodă!
- Tăcere, cumpătare,
- Urechea lăpuşneană aude-n depărtare.
- Boieri, noaptea se-ntinde şi timpu-i priincios.
- Hai s-aţâţăm răscoala în breslele de jos
- Şi mâini, în zori de ziuă, să vadă mândrul soare
- În brânci pe Lăpuşneanu, pe Despot în splendoare!
- Hai!
- Să fii român verde!
- Român m-oi arăta.
- Despot, noroc!
- Unire!
- Mulţi ani, măria-ta!
- E vis?... sunt Domn, eu Despot? Din mic iată-mă-s mare!
- Boierii, capi ai ţării, cu-o nobilă mişcare
- Mi-au dat frăţeşte mâna, voioşi m-au aclamat...
- Un singur numai, Tomşa, din toţi cel mai bărbat...
- El mi-a jurat o ură cumplită, ne-mpăcată,
- El chiar... mă va ucide când va putea, vreodată...
- Un glas de presimţire mi-o spune-n taină... dar
- Prudent e să laşi viaţa vrăjmaşului barbar?
- Răbdare!... a mea spadă o voi plânta-o-ntr-însul,
- Şi dacă moldovenii vor fi nătângi ca dânsul,
- Voi şti eu din lei aprigi a-i face mieluşori.
[modifică] SCENA XI
- Pe dânsul, copii!
- Ce e?
- Să nu te mişti că mori!
- Săriţi, prieteni, oameni!
- Taci, taci, vulpe vicleană.
- Despot!
- Ce-i?... hoţi!
- În lături!... Dreptatea lăpuşneană
- L-a osândit pe Despot la moarte!
- O! calău!
- Ce-aud?... Ah! Despot!...
- Ană!...
- E mort norocul meu!
[modifică] ACTUL II - TABLOUL II
- Un beci de închisoare. Fereastră cu gratii în stânga. Uşă în fund. O masă cu două scaune în mijloc. Un fănar aprins.
[modifică] SCENA I
- O! soartă schimbătoare ce râzi de omenire!
- Nebun cine se-ncrede în tine cu orbire!
- Nebun cine se urcă pe-al muntelui suiş,
- Prapastia-l aşteaptă cu-adâncu-i prăvăliş!...
- Aşadar eu, sărmanul, a soartei jucărie,
- Ajuns iubit de-un înger, aproape de domnie,
- Iată-mă-acum aice din raiul meu căzut
- Şi din lumina lumii în umbră iar pierdut!...
- Sunt eu?... Sunt treaz?... în viaţă?... şi adevăr e oare?
- Eu, Despot, vultur falnic, eu zac la închisoare!
- Aceşti pereţi sunt umezi, trişti, negri!... Ah! ei sânt
- Nu ziduri de palate, dar ziduri de mormânt!
- În ele cine intră din ele nu mai iese
- Decât pe-o raclă neagră cu zilele-i culese!
- O! reci fiori de groază prin sufletul meu trec.
- Răsuflu-aburi de moarte... Un biet străin, un grec,
- La cine pot să aflu o rază de-ndurare?
- La Doamna numai, însă nici o putere n-are,
- Căci Vodă Lăpuşneanu de milă-i depărtat
- Cât de pământul negru e cerul înstelat.
- Cum?... mort în floarea vieţii!... Cum? mort ca un mişel,
- Ucis de Lăpuşneanu, lipsit de tron... şi el!...
- O! nu, nu! nu se poate... cu unghiile tocite
- Voi sparge-această hrubă ce-n sânul ei mă-nghite.
- Deschide-te, morminte!... dă-mi drumul să-mi răzbun.
- Cădeţi, infame ziduri! (Căzând pe scaun.)
- Ah! Doamne, sunt nebun...
- Mizerie!... cu gândul pătrund bolta cerească
- Şi braţul meu nu poate o piatră să urnească!
-
- Ah! nu-i nici o sperare... Cei ce m-au cunoscut
- Vor zice-a fost un Despot, a fost... ce s-a făcut?
- Şi toţi m-or da uitării... chiar Ana... lume, lume!
- Uita-va şi amorul şi jalnicul meu nume.
- Adio, planuri nalte! Adio, mari sperări,
- A lumii ideale sublime aspirări!
- Adio tot: junie, lumină, fericire...
- Nălucă este omul şi viaţa — o clipire.
- O! Despot, te salută ai veciniciei zori.
- Fii om!... Când vine moartea, te-nchină ei şi mori!
[modifică] SCENA II
- Ei!... Despot, frate Despot, aşa-i că ai păţit-o?
- Ce-aud? Ce văd?... Smintitul?
- Cu Vodă-ai împlinit-o?
- Frumos palat!... priveşte: ce stofe pe pereţi!
- Pe jos ce de covoare ţesute cu... bureţi!
- Ce mobile-aurite! Ce mândre policandre!...
- Mărire ţie, Vodă, măi Vodă Alexandre,
- Ce bine ştii în curte pe oaspeţi să primeşti
- Şi pe-ale tale rude cu drag s-adăposteşti!
- Sărmane Despot!... iată la ce-ai ajuns pe lume:
- Să râdă şi nebunii de tine cu-a lor glume!
- Despot!
- Ce vrei, năuce?
- Năuc eşti tu şi prost.
- Tu vezi ce sunt eu astăzi, iar nu ceea ce-am fost.
- Am fost odinioară un domn în strălucire
- Cât soarele cu mine era-n nepotrivire;
- Puternic ca trei Cesari, frumos ca Machedon,
- Călare pe un sceptru, iar nu pe-acest baston,
- Şi mă loveam cu capul de nouri şi de stele,
- Şi măsuram pământul cu pasurile mele!...
- Dar Vodă Lăpuşneanu, un hoţ, un destrămat,
- M-a prins şi de-a mea vâlfă în drum m-a dezbrăcat.
- Şi eu şi tu ajuns-am ca două frunze-uscate
- De-o pânză de paingen în aer aninate.
- Tot vântul mic sau mare ne clatină suflând...
- Ei! ş-apoi?... Vântul bate şi câinii fug lătrând.
- O! Doamne, să fiu oare şi eu în a lui stare,
- În câmpul nebuniei pe-un gărgăun călare?
- Cum? visurile mele de falnic viitor
- Să fi făcut din mine un om aiuritor
- Ca dânsul?...
- Frate Despot, ştii tu ce-i mădrăguna?
- O fată ce aleargă pe câmpi când iese luna
- Şi merge de se scaldă în roua de pe flori
- Cu gând să se mărite c-un împărat în zori.
- Am prins-o într-o noapte, frumoasă, goală, albă,
- Dar hoţul Lăpuşneanu mi-a şters-o ca pe-o salbă!...
- Ce-mi pasă! Scaraoţchi îi este lui nănaş
- Iar eu al mădrăgunii sunt mire drăgălaş.
- Dar bine, Ciubăr, spune-mi: Cum ai intrat aice?
- Şi tu eşti ca şi mine închis?
- Eu?... Cine zice
- C-a îndrăznit vrodată o mână de capcân
- Măcar să se atingă de-al lumilor stăpân?
- Nu! Am venit eu însumi la tine-n puşcărie
- Trimis de Lăpuşneanu să-ţi ţin tovărăşie,
- Ca să-ţi grăiesc de moarte ca un prieten bun
- Pân’ ce-a veni călăul, al temniţei tăun.
- Cum? Lăpuşneanu însuşi ţi-a dat astă solie?
- El!... şi-ţi trimite... iată... un dar de berbănţie.
- Şiraguri şi paftale, să ai cu ce-amăgi
- Nevasta lui Satana spre a vă îndrăgi.
- Ei!... ce mai zici tu, Despot?... Aşa-i că viaţa-i scurtă?
- Aşa-i că nu plăteşte nici cât un dram de turtă?
- În faptul viu al vieţii ne pare drumul lung,
- Trei paşi de-abia şi-n capăt picioarele ajung.
- Omul ca iarba!... viaţa ca... iapa cea bălţată,
- Cât trece dealul mare, nu se mai vede... iată!
- Eu unul cred că omul nerezemat de tron
- E mic ca şi o muscă pe muntele Sion,
- Dar tu ce eşti acuma sosit pe prag de moarte,
- Ce zici?
- O! ce idee!... (Tare.) Eu zic că relei soarte
- E drept să ne supunem când altfel nu putem.
- Cum asta?
- Tu, de pildă, lipsit de diadem,
- Să duci o viaţă tristă şi plină de nevoie,
- Iar eu în astă ţară să fiu domn făr’ de voie.
- Ce? tu? domn?
- Eu, Ciubere! (Tainic.) Crezi tu că-s destinat
- A trece-n ceea lume taiat sau spânzurat?
- Te-nşeli... ai mei prieteni sunt gata ca să vie
- În zori, şi să mă ducă de-a dreptul la domnie.
- Ce spui? ce spui?
- Şi martor mi-e sfântul Dumnezeu
- Că eu fug de putere ca de păcat.
- Nu eu!
- Aşa-i fatalitatea şi n-am, vai, ce mă face.
- Am să fiu domn, Ciubere, de-mi place, de nu-mi place.
- Ah! (Face un gest de desperare.)
- Şi te plângi de asta?... Eşti un nebun, nătâng.
- Decât păstor de oameni mai bine, zău!...
- Te plâng!
- Eu sunt un biet om simplu, eu n-am visuri deşarte.
- De grijile măririi doresc a fi departe.
- Mi-e teamă să fiu capul unui popor.
- Ba, zău!
- Decât a fi în coadă mai bine-n frunte vreu.
- Nu-mi place pompa lumii, nici la a mea ivire
- Poporul să m-aclame, poporul să m-admire,
- Şi oştile să-nchine stindarde-n faţa mea,
- Şi-n frunte-mi să lucească surguciul ca o stea,
- Şi surlele să cânte, şi tunul să detune,
- Şi clopotele toate în cale-mi să tot sune.
- Ş-apoi, Ciubere dragă, eu am cugetul drept
- Şi mult şi greu se bate a mea inimă-n piept
- Când ştiu că tronul ţării e dreapta moştenire
- A lui Ciubăr.
- Ah! frate, eşti bun, bun peste fire.
- Nu eu când vine fala aş zice ba!... Nu eu!
- Hei! căci nu vrea norocul să fiu în locul tău!
- Ai vrea?
- Cum nu?
- E lesne.
- Cum, cum, cum?
- Foarte lesne.
- Dar cum?
- Te schimbă-n Despot din cap şi pân-în glezne.
- Şi mâini în zori de ziuă poporul adunat
- În locul meu te-a duce pe tine la palat.
- Mâini?
- Mâini. (În parte.) S-a prins nebunul.
- Despot, m-ai scos din minte.
- Domn!... eu, Ciubăr!... dă-mi iute a ta îmbrăcăminte,
- Dă-mi pălăria.
- Na-ţi-o.
- Şi-n schimb, na stema mea,
- Dar fii cu îngrijire să nu te culci pe ea.
- Ce-ţi pasă; mâini te-aşteaptă o stemă-mpărătească.
- A! ştiu că Lăpuşneanu de ciudă-o să plesnească.
- Acum ici, lângă masă, te-aşează liniştit
- Şi stai ca un om mare pe gânduri adâncit.
- Aşa, şi pălăria pe frunte ţi-o apasă,
- Nicicum să te cunoască cine-ar intra în casă.
- Bine-i aşa?
- Prea bine.
- Dar tu ce-ai să devii?
- Eu dintre morţi, Ciubere, mă-ntorc printre cei vii.
- Noroc de-acuma nouă!... cu pene-mprumutate
- Tu zbori către mărire, eu, către libertate!
- Nebun aici intrat-am? nu ştiu, dar nebun ies.
- Priviţi!... din pompa lumii cu ce, vai, m-am ales?
- Cu-o stemă de hârtie, cu-o cârpă de hlamidă,
- Cu tot ce poate face pe oameni ca să râdă.
- Dar bună-i răzbunarea!... pre sfântul Dumnezeu,
- Voi râde mult mai tare şi eu la rândul meu!
- Stai! Cine-i?...
- Ciubăr-Vodă.
- Treci.
- Prost!... să-mi lase mie
- Tot ce-i mai scump, mărire, putere, avuţie,
- Şi el să nu vroiască a fi chiar domnitor!
- Nebun! (Cască.) Dar eu cu minte... mă-nalţ... şi zbor, şi zbor
- Sus, sus pe vârful lumii ce visul îi arată
- Când omul mândru doarme cu gura lui căscată...
- Poznaşă întâmplare! (Cască.) eu domn, eu domn, eu domn!
- Pe tron... mă urc... cu fală... şi însă... cad de somn!
[modifică] ACTUL III
- Salon în castelul lui Laski, în Ardeal. În fund, uşă mare şi largă de capelă. În dreapta, uşă tainică. În stânga, uşă mare. Alăture cu capela, o fereastră. Panoplii şi portrete de palatini pe pereţi. O canapea în dreapta, planul I. O masă mică lângă ea. Pe masă un scrin cu giuvaiere.
[modifică] SCENA I
- Tu eşti, iubite Despot! te-ascult, te simt, te văd.
- Tu eşti, inima-mi spune, şi tot nu mă încred.
- Eu sunt, eu, lângă tine, iubita mea Carmină.
- Grăieşte-mi, prelungeşte părerea mea divină,
- Îmi pare că sunt prada celui mai dulce vis.
- El sufletu-mi îngână şi raiul mi-a deschis.
- Nu vezi?... a zburat visul lăsându-mi mie prada.
- Ah! Despot, scumpe Despot, mă cred că-s în Grenada!
- Vorbeşte-mi tu de dânsa cu glasul tău iubit,
- Să mă report ferice în gândul meu răpit
- La patria-mi cu soare, cu-amor, cu poezie...
- O! magică Grenadă! o dulce-Andaluzie! (Plânge.)
- Carmina...
- Ah! mă lasă să plâng... mi-e dor...
- Nu vreu.
- Vreu să-mi zâmbeşti.
- Vrei?... fie... (Plânge.) Ah! nu pot, scumpul meu.
- De ce atâtea lacrimi când după despărţire
- Ne regăsim ferice în leagăn de iubire?
- Când Laski-i dus departe şi oaspeţii cu el?
- Gândeşte, suntem siguri, noi singuri în castel.
- Mă iartă... sunt muncită de-o crudă presimţire...
- Fantasma morţii zboară pe-a mea închipuire...
- De ce te-ai dus de-aice, de ce m-ai părăsit?
- Pentru că-mi eşti tu dragă, pentru că te-am slăvit,
- Pentru că-n exaltare, împins de-a mea simţire,
- Am vrut sub cer să-ţi caut un cuib de fericire;
- Am vrut, lărgind în ochi-ţi a lumii orizon,
- Să-ţi pun pe frunte-o stemă şi la picioare-un tron;
- Dar soarta pân-acuma s-au arătat contrară...
- Ah! lipsa ta, iubite, a fost mult mai amară!
- Ai pătimit tu, Despot, ştiu, multe-ai pătimit,
- Dar eu, eu făr’ de tine aici cum am trăit?
- În lacrimi, în durere, în grijă, în mustrare,
- Lipsită de-orice sprijin, străină de sperare,
- Închisă-n aste plaiuri sălbatice, pustii,
- Cătând ziua şi noaptea pe drumuri, dacă vii,
- Şi-n loc de tine, Despot, găsindu-mă cu cine?
- Cu soţul meu, cu Laski, bătrân, gelos de mine,
- Cu Zay, al său prieten, un ungur îngâmfat
- Ce vecinic mă insultă cu-amoru-i desfrânat,
- Şi alţii de-ai lui Laski tovarăşi de beţie
- Care-i mănâncă-avutul râvnind a lui soţie.
- Şi eu, în gheara morţii de două ori cuprins,
- Am fost ca prin minune din cleştetu-i desprins
- Prin aste talismanuri, preţioase suvenire
- De tine date mie în ziua de pornire, (arată scrinul pe masă)
- Căci glasul lor în taină ziceau: fii fericit!
- Carmina te aşteaptă, de dânsa eşti iubit.
- Ah!
- Numai pentru tine şi pentru altul nime
- Am vrut s-ating în zboru-mi a lumii înălţime;
- Am vrut şi tot vreau încă norocul a cerca
- Alăture cu mine pe tron a te urca,
- Tu prin a ta frumseţă regină eşti născută.
- Eu vreau să fii prin mine în raze învăscută.
- Destule zile negre mâhnirii ai jertfit,
- E timp ca să reintri în nimbul strălucit
- Lipită, alintată în dulce legănare,
- Pe-o inimă fierbinte şi plină de-adorare.
- O! vis din soare!
- Visul va fi realizat,
- Carmină, căci amorul e zeu înaripat,
- Şi el ne va conduce, pereche-ncoronată,
- Pe tronul cu splendoare din ţara-nvecinată.
- Pe tron! (În parte.) Dorul meu falnic!
- Dar!... orice tu doreşti
- Se va-mplini!... zi numai, iubito, că vroieşti.
- A! cine-i la-ntuneric şi fuge de lumină?
- Dar ce pot face?... spune-mi.
- Mult poate o regină!
- Pe Laski ş-ai tăi oaspeţi de vrei a-ndupleca
- În calea-mi îndrăzneaţă cu mine-a s-arunca,
- Noi doi avem mărirea, ei fală ş-avuţie.
- Cu toţii, Despot, astăzi se vor închina ţie.
- O! scumpa mea domniţă, tu mă re-nsufleţeşti.
- Ce jertfe vrei?
- Vreau numai... pe tron să mă iubeşti.
- Ah! viaţa mea întreagă a ta-i! (O strânge la piept.)
- Ce-aud afară?
- A!... Laski şi prefectul Zay vin... Iată-i, la scară
- Au şi sosit... O! Doamne, ce supărare!
- Zay
- Dispune de-o oştire cu zece mii de cai.
- El poate să m-ajute.
- Cum?
- Luând învoire
- De la-mpăratul.
- Bine; azi am să-i fac primire
- Ca niciodată, însă gelos să nu apari.
[modifică] SCENA II
- Carmina!
- Vine.
- Carmen!... A! Despot?... scumpe frate.
- Scumpul meu Laski!
- Cum?... pe neaşteptate?
- Ce vânt, ce întâmplare la noi iar te-au adus?
- Când ai venit?
- Chiar astăzi.
- Şi multe am de spus.
- Zi, sunt cu nerăbdare...
- Laski, o întâlnire
- Îşi pierde, când sunt martori, sincera ei pornire.
- Aveţi, cred, multe taine... aice dar vă las.
- Mergi, dragă, în grădină; acolo au rămas
- Şi Zay ş-ai noştri oaspeţi...
- Mă duc.
[modifică] SCENA III
- Acum răspunde:
- Prin mari furtuni trecut-ai... o ştiu; însă de unde
- Revii?
- De la Moldova, din iad, unde am fost
- Zdrobit, şi vin la tine să caut adăpost.
- Cum? tu renunţi?...
- Nu, Laski!... un om viteaz din luptă
- Nu se retrage grabnic când arma lui e ruptă.
- Destinul crunt l-oi frânge din nou sub paşii mei.
- A! bravo!... Aşa, Despot, te vreau.
- Aşa mă vrei?
- Iubite Laski, crede că-n viaţa-mi tulburată
- Nu am pierdut credinţa în tine niciodată.
- Deci vin aice iară ca barca la liman
- Şi-ţi zic: întinde-mi mâna... sunt domn până-ntr-un an!
- Şi mâna şi averea toată-a mea putere
- Sunt ale tale, Despot... Dispune,-ordonă, cere,
- Ce vrei?
- Vreau bani şi oameni.
- Bani? voi amaneta
- Moşiile, castelul, şi sper a căpăta
- Vreo zece mii de galbeni... de nu, chiar le voi vinde
- Ca să putem în grabă războiul a-ntreprinde.
- Atâta sumă numai?
- Mai mult nu cred să pot,
- Căci... ţi-o declar în taină, sunt ruinat de tot.
- Tu, ruinat?
- A! frate, nu-ntârzie ruina
- Când Laski-i palatinul şi Carmen palatina!
- Eu, ştii, cu mâna spartă, născut risipitor,
- De tot ce-i scump, tablouri, cai, arme, iubitor,
- Ţinând casa deschisă în care tot drumeţul,
- Zi, noapte, îşi găseşte culcuşul şi ospeţul,
- La vârstă-naintată pierdut de-namorat,
- Cu-o nobilă spaniolă voios m-am însurat,
- Carmina din Grenada, silfidă-ncântătoare
- Cu foc de soare-n suflet şi-n ochi cu foc de soare!...
- Sosită-aici, sărmana!... în tristul meu castel,
- Urâtul o cuprinse şi, ca s-o scap de el,
- Am aruncat cu pumnul întregul meu tezaur,
- Vroind să-ntind pe cale-i un lung covor de aur...
- Am adunat în juru-i poeţi şi baladini
- Ş-o curte-mpărătească de neaoşi palatini...
- Dar oricare fântână de la o vreme seacă...
- Ce vrei?... ş-a mea avere către secare pleacă!
- Deci azi, ca jucătorul ce-aruncă nu-n zadar
- Pe cartea unui altui chiar ultimul dinar,
- Vroiesc cu tine, Despot, să fac tovărăşie
- De câştigat în parte, eu bani şi tu domnie...
- Ş-arunc pe a ta carte întregul meu avut.
- Eu, domn, îţi dau Hotinul cu-ntregul său ţinut,
- Primesc! noroc!
- Dar oameni?
- Oameni? A! hoit să fie,
- De corbi nu este lipsă... Câţi trebuie? o mie,
- Trei, patru, şapte, zece?... în vânt cât oi striga,
- Mulţime de strânsură aici va alerga,
- Hoţi buni de ştreang, la ştreanguri meniţi cum li se cade,
- Ce ştiu numai să ardă, să taie şi să prade.
- Chiar în castel acuma avem câţiva străini,
- Năprasnici şefi de bande, eroici spadasini
- Ce vântură Europa cu spada vecinic goală,
- Cătând moartea-n războaie ş-având groază de boală.
- Villel care comandă cincizeci de burghinioni,
- Rozel ce are-n mâna-i o sută de valoni
- Şi Sedleţ şi Legmanul cu multă călărime,
- Ş-Anton iubit fanatic de crunta secuime,
- Şi alţii mulţi, afară de toţi voinicii mei
- Ce-s lupi când n-au prilejul ca să devie lei.
- Prea bine, dar cu-o mână de bravi, cât de bravi fie,
- A merge la Moldova ar fi o nebunie.
- Ştii însuţi: moldovanul e iute la război.
- Tot omul e în stare a se lupta cu doi.
- Ne trebuie-o putere, pot zice-mpărătească.
- Nu se învinge lesne o ţară românească...
- Ce zici de Zay prefectul?... El este ascultat
- De Ferdinand?... Cum oare l-am face aliat?
- O! de-ar vrea Zay, complotul cu sprijinul său tare
- Ar merge strună, însă...
- Ce strică o cercare?
- Hai să cercăm, dar află că Zay, prefect regal,
- Ţi-a cere-n schimb de sprijin ca să devii vasal
- Lui Ferdinand.
- Eu?
- Spune: primeşti cu el a face
- Tratat de închinare fie-n război sau pace?
- Primesc.
- Deci adă mâna... Noroc!... ş-acuma hai
- În turn... Acolo tainic să te-nvoieşti cu Zay...
- Dar, iscălind tratatul, vei fi tu cu credinţă?
- Credinţa cea mai sfântă... (În parte.) Cât mi-a fi de priinţă.
- Moldova închinată lui Ferdinand... Ce dar!
- Şi pentru-a lui coroană ce scump margaritar!
- Prea bine; dă de ştire lui Zay cât mai degrabă.
- Merg; tu ascute-ţi limba şi să te văd la treabă...
- N-ai grijă,-n trei cuvinte pe Zay l-am încurcat (în parte, vesel)
- Prin farmecul Carminei, frumosul avocat.
[modifică] SCENA IV
-
- Contesă, Francisc Primul, al Franţei galant rege,
- Erou, poet şi vesel, iubea mult a culege
- Pe câmpi de sânge lauri, în lume desfatări
- Şi pe frumoase buze fierbinte sărutări.
- Eu am, francez ca dânsul, aceeaşi aplecare
- Şi pentru vitejie şi pentru sărutare.
-
- Te cred, însă un rege cu titlul de galant,
- Când n-ar purta coroană, cum s-ar numi?
-
- Berbant.
-
- A fi berbant e probă de-o inimă-arzătoare
- Şi de-o natură vie, artistă, simţitoare,
- Ce lesne se înalţă spre tot ce-i luminos,
-
- Frând tueş!
-
- Francisc Primul, rege-n galanterie,
- A şi compus, îmi pare, o mică poezie,
- Un cântec, o deviză cu vesel înţeles?
-
- Dar, Sommer, aste versuri ce le cânta ades:
- Femeia este schimbătoare,
- Nebun cine se-ncrede-n ea!
-
- A! pentr-un galant rege ideea nu-i galantă.
-
- Eu am mai completat-o prin astă variantă:
- Femeia des e schimbătoare,
- Ferice cui se-ncrede-n ea!
- Ah! deie-mi dulcea sa favoare
- Şi schimbe-se-apoi cât a vrea!
-
- Bravo, Rozel!
-
- Palavre!... mai bine-n războire
- Aş vrea ca să se schimbe această amorţire
- Ce se numeşte pace, căci timpul de răgaz
- Preface-n om netrebnic pe omul cel viteaz.
-
- Cum? preferaţi războiul decât o viaţă lină?
-
- Da! paloşului nostru i-e teamă de rugină.
- Contesă, – orice fiinţă se naşte pre pământ
- Cu-o tainică menire, c-un dor şi c-un avânt,
- Noi să ne batem, floarea să scoată dulci parfume
- Şi dumneata, contesă, să fii iubită-n lume.
- Ei bine, fiţi dar veseli; eu cred că nu târziu
- Se va preface-n faptă un dor atât de viu.
- Ne-nşeli?
- Nu; am o veste, o veste cum vă place...
- De când a voastră armă dormind în teacă zace
- Urâtul vă mănâncă de vii; sunteţi mâhniţi,
- Cu ochii stinşi, la faţă galbeni şi veşteziţi,
- Cât cine-acum vă vede şi cine vă cunoaşte
- Se-ntreabă cu mirare: Ce sunt? ostaşi ori moaşte?
- Aşa-i!... decât urâtul, mai bine ştreangu-n gât...
- Eu v-am găsit de lucru şi leacul de urât.
- Sus paloşul la soare!... sus fruntea!... vântul bate
- Şi-ndeamnă a navală în ţări învecinate.
- Vroiţi voi după dânsul cu toţi să vă luaţi?
- Vrem!... unde?
- Nu departe... colea, peste Carpaţi.
- Cum? la Moldova?... Ellien!
- Acolo stăpâneşte
- Un domn pe care ţara întreagă îl urăşte.
- Cât îţi sufla deasupră-i, din tron el va cădea
- Şi toată-a lui avere a voastră-a rămânea.
- Dar tronul său?
- Acelui cu inima regească
- Ce-a şti cu mâna largă pe toţi să răsplătească,
- Lui Despot.
- Despot?
- Fie!... de-l vrei, şi eu îl vreu.
- Şi eu!
- Şi eu!
- O! Despot, eşti domn, iubitul meu!
- Curând dorinţa noastră va fi realizată!
[modifică] SCENA V
- Amici!... din turn zărit-am o numeroasă ceată
- Venind despre Moldova cu steag moldovenesc.
- Ei par că vin aice... E poate-un sol domnesc
- Trimis de Lăpuşneanu în goană după mine.
- Ce?... în castelul nostru?
- Priviţi! aice vine!
- Dar!... ceata lângă poartă, afară, s-a oprit.
- De-a fi un sol de pace, să fie bun sosit,
- De nu, amar de dânsul!... cu astă pală vie
- Îi dau pe ceea lume o grabnică solie.
- Ba nu, Rozel; stai paşnic... De-a fi sol moldovan,
- Ca să scăpăm pe Despot urmează al meu plan...
- Cum?
- Mergi de pregăteşte capela funerară
- Ca pentru-o-nmormântare.
[modifică] SCENA VI
- Ce vuiet e afară?
- Ce oameni sunt la poartă?
- Pisozki-n foişor
- De sus cu ei grăieşte... vom şti curând ce vor.
- Iată-l că vine.
- Pane!... sosit-au cu putere
- Un sol de la Moldova.
- Ce caută? ce cere?
- Nu ştiu, însă de Despot, sosind, a întrebat.
- De mine?... Lăpuşneanu în urme-mi a călcat...
- Mergi!... porţile deschide!... ostaşii să se-adune
- În şiruri pân’ la scară; fanfarele să sune
- Şi steagul să se-nchine deplin desfăşurat
- În calea lui, căci solul e ca şi-un împărat.
- Mergi.
- Laski, astă pompă?...
- E dreaptă; se cuvine.
- Dar se cuvine, spune, din casă de la tine,
- Răpind pe al tău oaspe un braţ îndrăznitor,
- Să lase-o pată neagră pe vechiul tău onor?
- Contesă, te alină. Bătrânul Laski ştie
- A-şi împăca onorul cu sacra-i datorie.
- Lui Sigismund al nostru credinţă am jurat.
- Respect pe el în solul trimis de-un aliat.
- Respectă tu calăul, eu respectez victima.
- Ţin oaspele în casă şi dau afară crima,
- Căci e o crimă oarbă de-a vinde-oaspele său.
- Mai bine moarte mie!
- Tăcere!... te scap eu.
- Cu mine vină-n grabă; prin moarte simulată,
- Să te ferim, amice, de moarte-adevărată.
- A! planu-i bun; vă duceţi.
[modifică] SCENA VII
- Solul!
- Fii bun venit!
- Eu, Toma, sol de pace, în numele slăvit
- Lui Vodă Lăpuşneanu, Domn ţării moldovene,
- Şi-n numele lui Sigmund, Domn ţării ardelene,
- Vin ca să cer pe Despot aici adăpostit.
- Lui Vodă el e duşman viclean şi ne-mblânzit;
- Deci viu şi-ntreg am ordin să-l iau, să-l duc în ţară.
- Am zis.
- Eşti sol de pace?... deci, Toma, îţi zic iară
- Bine-ai intrat în casă-mi... şi iată-al meu răspuns:
- În zidurile mele oricine a pătruns
- Devine-un oaspe sacru, căci legea ospeţiei
- Îi pune-un scut puternic sub pavăza frăţiei.
- Aici eu sunt stăpânul!... Aici stăpân sunt eu
- Mai mult decât un rege stăpân pe tronul său,
- Şi nime n-are voie, şi nime drept nu are,
- Cerându-mi pe-al meu oaspe, să-mi ceară o trădare!
- Un oaspe face parte din zidul strămoşesc
- Precum onorul sacru din suflet omenesc.
- O piatră scoasă... zidul slăbit se prăbuşeşte.
- O faptă rea... onorul ca frunza veştezeşte...
- Eu sunt dintr-acei oameni ce vieţuiesc şi mor
- În casa lor întreagă cu-ntreg onorul lor!
- Bine, Laski.
- Destulă atâta limbuţie.
- Nu mă uimeşti pe mine cu seaca ta mândrie.
- Ţi-am spus că vreau pe Despot viu... în zadar pe el
- Tu cerci de a-l ascunde în vechiul tău castel...
- Castelul n-are teamă de oaspeţi a răspunde.
- Pe vii el nu-i tradează, pe morţi el nu-i ascunde.
- Despot e mort!
- Mort, Despot?
- Îl ceri tu în zadar.
- A fost rănit de moarte trecând peste hotar
- Ş-au espirat aice în crâncenă durere.
- Nu cred; e iscodire vicleană de muiere.
- Seimeni! naval cu toţii... Castelul cercetaţi
- În numele lui Sigmund şi Lăpuşneanu.
- Staţi!
- Vroiţi pe Despot?... Iată-l!... (Deschide uşile din fund.)
- Notă: Se vede lăuntrul capelei luminată cu policandre. Pe o masă acoperită de catifea neagră stă Despot lungit, palid ca un mort, şi cu crucea pe piept. Câţiva călugări îl înconjură purtând torţe aprinse. Rozel, deghizat în capucin, stă în genunchi lângă catafalc. Un cor de glasuri, împreunat de acordurile unui organ, psalmodiază: “Beati qui moriuntur in Domino ”.
- Mort?
- Mort!... Te du de spune
- Lui Vodă, a sa frunte cu lauri s-o încunune.
- El a ucis pe Despot!
- E mort!... Chiar mort îl vreu.
- În lături toţi!... Cadavrul este-a lui Dumnezeu.
- În lături tu!...
- Profane, turbarea-ţi e semeaţă.
- Respectă măcar moartea în omul făr’ de viaţă.
- Stai, Toma!... Lăpuşneanu a vrut pe Despot viu.
- Solia-ţi încetează aproape de sicriu.
- E mort! pentru domnie deci teamă nu mai este.
- Haideţi, lui Lăpuşneanu să ducem astă veste.
- S-a dus, curtea-i deşartă şi poarta s-a închis.
- Despot!
[modifică] SCENA VIII
- Iată-mă-s iară mai viu şi mai decis!
- Din toate-a noastre spade să facem toţi o spadă,
- Pe Vodă Lăpuşneanu la vulturi să-l dăm pradă.
- Pas, Despot!... unde-i merge, voioşi mergem şi noi!
- Norocul şi izbânda cu mine şi cu voi!
- Să dăm armelor noastre atingerea frăţească.
- Scânteia-nflăcărării din ele să zbucnească,
- Ş-acea scânteie zboare ca fulger răzbitor
- Lui Lăpuşneanu-n frunte să scrie: trădător!
- Acum el mort mă crede?... Eu mort, şi el în viaţă,
- E timp viul cu mortul să se-ntâlnească-n faţă.
- La arme, fraţi!
- La arme!
- Ca domn sau ca ostaş,
- În luptele de moarte mă jur a fi fruntaş!
- La lupte, fraţi!
- La lupte!
- Deci haideţi, fiecare
- Să ne-adunăm ostaşii în codri, la hotare.
- Hai!
- Gloria vă cheamă!... zburaţi la glasul ei!...
- Ha!... moarte sau izbândă!
- Izbândă, fraţii mei!
- Tu, stai ascuns aice pân’ ce ţi-i lua zborul.
- Te las. (Iese.)
- Carmina!...
- Despot!
- Al nostru-i viitorul!...
[modifică] ACTUL IV
- Sala tronului în palatul de la Suceava. În dreapta, pe planul I, o fereastră. Pe planul II, tronul cu cortine de catifea stacoşie şi cu torsade de aur. În fund, arcade ce se deschid pe o altă sală mare. În stânga, uşa apartamentului domnesc. Pe pilastrele arcadelor, panoplii, dintre care una compusă de armele lui Ştefan cel Mare.
[modifică] SCENA I
- Ai fi crezut, fârtate, acum trei ani ş-o lună,
- Că Despot, ca un fulger plecat dintr-o furtună,
- Pe Lăpuşneanu-n frunte de-a dreptul va lovi
- Şi oastea lui domnească în clipă-o va strivi?
- Hei! dacă vânzătorul Moţoc nu-ntorcea cuiul
- În broasca ţării, Despot şi Zay şi-Anton Secuiul
- Nu-ntrau aşa de lesne în ţară... dar Moţoc...
- Trădarea cică-i fiară cu zece limbi de foc.
- Ce vrei?... aşa e lumea! şi, iată, ca prin vrajă,
- El domn, şi noi, plăieşii, la uşa lui de strajă.
- Hei! bine zicea tata: La noi să nu te miri
- Aici când îi vedea plopii dând flori de trandafiri.
- Câte-am văzut cu ochii de când suntem pe lume!
- Războaie, năvălire, lăcuste, focuri, ciume,
- Şi dintre toate răul cel mai îngrozitor —
- Lupta-ntre fraţi, pieirea sărmanului popor!
- Adânc ţi-e rostul!... parcă te-aud citind pe carte.
- Dar Vodă Lăpuşneanu ştii unde-i?
- Hăt... departe,
- În Ţarigrad, cu Doamna şi copilaşii săi.
- Ce-o fi făcând el oare?
- El!... paşte bobocei.
- Ba, mai degrabă-aş crede că Vodă alungatul
- Pe Despot, mări,-l paşte întocmai ca păcatul.
- Se poate, căci în ţară, sub domnul ist grecesc
- Străinii calu-şi joacă şi zilnic se-nmulţesc,
- Încât noi, pământenii, purtându-i în spinare,
- Nu mai avem în ţară nici loc de îngropare.
- Pământul gras prieşte spinoaselor urzici.
- Moldova-i năvălită de greci şi eretici,
- Şi biruri peste biruri, vânaturi pentru masă,
- Ş-un galben pe tot anul de fiecare casă,
- Încât biata sudoare a muncii s-a schimbat
- Într-un pârâu de aur ce curge la palat.
- Pe noi ne duce foamea la margine de groapă
- Şi din avutul nostru lăcustele se-ndoapă.
- Rău e când râde culmea de muşuroi, de jos,
- Dar vai de cap când talpa-i mâncată pân’ la os!...
- Aceste gânduri negre în mine turba-mplântă
- Şi, zău, simt câteodată că dracul mă descântă,
- Mânia fierbe-n mine şi, de n-aş fi plăiaş,
- De n-aş fi român, frate, m-aş face ucigaş!
- Hei! asta, Limbă-Dulce, n-ar fi încă nimică.
- Românul rabdă multe, căci el e tare-n chică.
- El are mâna largă, deşi este sărac,
- Lipsit de lumânare, lipsit şi de colac;
- Dar Despot cu păcatul a dat mâna frăţească,
- El râde cu păgânii de legea creştinească,
- Icoane şi potire el le topeşte-n bani
- Şi vrea pe toţi românii să-i facă luterani.
- Crezi tu una ca asta?
- O fi vroind păgânul,
- Îl cred, o fi vroind-o... nu vrea însă românul!
- În lege ca în piele-i născut, el bucuros
- Dă pielea, dar rămâne în lege-i credincios!
- Dar ce s-aude?
- Vine măria-sa călare.
- De unde oare vine acum?
- De la primblare,
- Ca totdeauna... Iaca, a şi sosit... La loc! (Se pun în sentinele în fund.)
- Beţivii strigă “Ura” cu glas din poloboc.
[modifică] SCENA II
- A! dulce este viaţa şi bună e puterea
- Când Domnul răspândeşte în ţară mângăierea
- Şi mii de mii de glasuri într-un acord frăţesc
- Cu-a clopotelor zvonuri în cale-i se unesc!
- Cât vulturul eşti falnic, şi cât albina harnic,
- Cât toamna cea mănoasă îmbelşugat şi darnic!
- Cum dar să nu te-aclame poporul fericit?
- Sunt vesel, mă simt mare, puternic şi iubit,
- Şi de-ntâlnesc mâhnirea, eu râd, iar ea dispare
- Ca negurile dese când soarele răsare.
- Îmi pare, scumpi prieteni, că cerul mai senin
- Creat-a pentru mine cel mai frumos destin
- Şi cel mai demn de-un suflet cu-avânt de înălţare:
- Mărirea-ncoronată de-a lumii adorare!
- Căci m-am nălţat prin mine şi braţu-mi hotărât,
- Lovind orice obstacol, minuni a săvârşit.
- Pe-o bună hotărâre când braţul se măsoară,
- El mic, printr-însa creşte, şi munţii mari doboară.
- Aşa-i!... pe Lăpuşneanu învins, rătăcitor,
- Silitu-l-ai cu spaimă să fugă la Bosfor
- Ş-acolo să tânjească în lâncedă sclavie
- De-a tronului Moldovei duioasă nostalgie.
- Hmm!... Lăpuşneanu însă nu-i om, măria-ta,
- Din moartea-i aparentă a nu se deştepta.
- O ştiu; cunosc prea bine a sale intrigi, însă
- Politica turcească în punga mea e strânsă.
- Ea suferă de-o boală... de aur; eu, bun vraci,
- Vro zece mii de galbeni i-am dat peste haraci,
- Ş-aşa de bine, Sommer, i-am lecuit durerea,
- Cât Soliman Sultanul mi-a confirmat puterea,
- Lăsând pe Lăpuşneanu străin de diadem
- Şi mie trimiţându-mi o pală ş-un alem.
- Azi trebuie să vie Ahmed Bairactarul
- Cu pompă-orientală ca să-mi aducă darul...
- Boierii însă nu ştiu de birul ce-am mărit.
- Oricare act în taină e mult mai nimerit.
- Dar ce-or zice boierii?... dar ce-a zice poporul?
- Boierii toţi vor zice cum zice domnitorul.
- Poporul e din fire-i blajân şi înţelept.
- El dă tot pentru Vodă când Vodă este drept.
- Şi Vodă-i drept!... o ştie în lume orişicine...
- Ostaşii mei cer plata ce lor li se cuvine.
- Iar plată, iar?
- Gândeşte că ei cu pieptul lor
- Fac zid între Moldova şi între domnitor.
- Când oi scăpa de dânşii?
- Când s-a îndura cerul.
- Mergi de te înţelege cu Harnov vistierul.
[modifică] SCENA III
- Omidă nesăţioasă!... Sommer, l-ai auzit
- Cum căina poporul de dânşii calicit?
- Dar cine poate zice că-i jertfa nepăsării?
- Că nu doresc a-l pune pe calea-naintării,
- Când am fondat cu tine şi Peucer Gaspar
- A noastră-Academie din târg de la Cotnar?
- Când eu la despărţenii pun stavili numeroase,
- Când, afirmând a ţării vechi datini glorioase,
- Am şi bătut monedă cu efigia mea?
- Priveşte şi citeşte ecserga de pe ea.
- “Heraclidis. Despote Patris Patrice Vindex et Defensor
- Libertatis Patrice.”
- Ecserga e pompoasă, dar nu este deplină,
- Căci a uitat Ardealul şi ţara cea vecină,
- Valahia lui Mircea.
- Dar eu nu le-am uitat!
- Eu vreau cu trei coroane să fiu încoronat,
- Cu-a mea, cu a lui Mircea ş-a lui Sigmund Polonul.
- O! gândul meu în zboru-i străbate orizonul.
- Peste Carpaţi pe Sigmund îl sap, şi în curând
- Moldova cu Ardealul vor fi tot într-un gând.
- Rozel s-a dus din parte-mi în ţara bulgărească
- Şi-n Grecia, răscoala creştină s-o urzească.
- Ah! Sommer, vreau a pune, trecând peste Balcani,
- Piciorul meu în cuibul cumpliţilor sultani.
- Sublim avânt!
- Norocul îmi va-ntări avântul
- Când spada mea vitează îşi va rosti cuvântul.
- Pe-a gloriei nălţime pas, zbori, măria-ta.
- Şi eu, poetul Sommer, triumful ţi-oi cânta.
- Dar clopotele sună... Să fie-o sărbătoare?
- Ba nu... o simplă rugă de ploaie cerşetoare.
- E secetă în ţară şi, după-un vechi eres,
- Toţi preoţii cu prapuri şi cu icoane ies
- La câmp ca să înalţe la cer o sfântă rugă,
- Priveşte al prostimii cortegi nenumărat,
- Condus de-o psalmodie cu tonul trăgănat,
- Cum merge cu spăsire şi cum îngenunchează
- Crezând că mândrul soare se şi înnourează...
- Ha, ha, popor nemernic şi superstiţios!...
- Dar ce văd?... un călugăr fanatic şi bărbos?
- Să juri că-i Ciubăr-Vodă. (Strigă afară:) Părinte, mucenice;
- Ce veste-n ceea lume?... Vin’ de mi-o spune-aice.
- A! Sommer, te repede din cale-i să-l opreşti
- Şi să-l trimiţi la mine; apoi să te găteşti
- Ca rector a te-ntoarce l-a noastră-Academie
- De la Cotnar, acolo poemul meu vei scrie.
- Cu-a mea prerogativă ce Carol-Quint mi-a dat
- Azi te numesc al Curtei poet laureat.
- Pentru-a cânta pe Despot ar trebui un Omer.
- Nu-s încă Agamemnon, mă mulţumesc cu Sommer.
- Ciubăr-Vodă călugăr!... Cum? din senin, din vânt,
- Spânzurătoarea face dintr-un nebun un sfânt?...
- Ce-ar râde-acum Carmina, ea care este-n stare
- A-nebuni chiar sfinţii cu-o simplă sărutare!
- Carmina!... către dânsa mă simt eu strâns legat.
- Promisu-i-am chiar tronul... iubirea i-am jurat,
- Şi ea, în părăsire văzându-se uitată,
- Aice de trei zile sosit-a desperată.
- Ea stă-n palat ascunsă... Ce-o să devin cu ea,
- Căci a se reîntoarce l-al ei castel nu vrea,
- Şi Laski-i în Suceava!... pericolul sporeşte...
- Dar ştie de pericol femeia când iubeşte?
- Amoru-i pune-n suflet puteri dumnezeieşti...
[modifică] SCENA IV
- Măria-ta...
- Nu-i glumă!... Cum?... tu, Ciubere, eşti?
- Tu, care-odinioară purtai un falnic nume,
- Azi te revăd călugăr, re-ntors din ceea lume?
- Prin ce minune stema căzut-a de pe cap
- Şi-n locul ei pe frunte-ţi crescut-au un potcap?
- Aşa vroit-a cerul!
- Dar cerului ce-i pasă
- Să porţi pe ai tăi umeri hlamidă sau o rasă?
- Ce vrea cu noi el face!... Tu-n umbră aruncat
- Din ura lăpuşneană prin mine ai scăpat.
- Am fost eu dus la moarte în locul tău, şi-n urmă
- Trimis din mila Doamnei în creştineasca turmă.
- Acum eu sunt călugăr smerit dar luminat,
- De vechea-mi nebunie prin rugă vindecat.
- Ce? nu mai visezi tronul?
- Las altor minţi uşoare,
- Râvnind deşertăciunea, a rătăci sub soare.
- Eu m-am retras în umbră aproape de mormânt,
- Slăvind în lume numai pe Dumnezeul sfânt,
- Duioasă convertire!
- Deci nu mai eşti, Ciubere, al mădrăgunii mire,
- Călare pe un sceptru, frumos ca Machedon,
- Cu tron pe cap?
- Altarul m-a vindecat de tron.
- Ha, ha! pricep, hlamida ţi-a fost haină fatală?
- Tu ai înlocuit-o prin haina monahală
- Ca să înşeli mai lesne poporul credincios.
- Nu-i înşelat acela ce crede în Hristos!
- Îţi place peste ţară să-ntinzi întunecimea
- Şi prin eresuri proaste să speculezi mulţimea,
- Făcând-o, când nu plouă, s-alerge câmpii...
- Eu?
- Tu!... vrei să-nşeli şi oameni şi chiar pe Dumnezeu! (Râde.)
- Tu râzi de o credinţă preasfântă şi străbună,
- O! Despot, dar ia seama, ia seama la furtună!
- Furtuna e în tidvă-ţi, Ciubere... Drept să spun,
- Erai mult mai cu minte pe când erai nebun.
- Mergi iar la mănăstire să-nchizi a tale zile
- Sub sfintele molitve a Sfântului Vasile.
- Nebuni odinioară am fost, Despot, noi doi,
- Dar tu rămas-ai singur nebun dintre-amândoi,
- Căci fugi de fapta bună, de cer şi de crezare
- Ca liliecii nopţii ce fug de ziua mare.
- Tu crezi, beat de putere, că Dumnezeu de sus,
- Se-nchină ţie, vierme, şi e al tău supus...
- Rămâi în întuneric! (Către cer.) O! Doamne, cu-ndurare
- Dă orbilor lumină şi răilor iertare! (Iese.)
- Mergi, sfinte, mergi, preasfinte, de-a dreptul mergi în rai,
- Condus de toţi nebunii din lume cu alai! (Râde cu hohot.)
[modifică] SCENA V
- A! Vornice Moţoace, ce zici de-acest lunatic?
- Primejdios e, doamne, căci este-un om fanatic.
- Ce-mi pasă!... dar răspunde: ne vii cu bune veşti?
- Prea bune!...-n fericire mulţi ani să vieţuieşti,
- Măria-ta!
- Ce veste din Ţara Muntenească?
- Împinşi de noi în taină ca să se răzvrătească,
- Boierii sapă tronul lui Mircea, pe cât ştiu.
- A! bine... însă Tomşa e mort sau încă viu?
- Ce face? ce urzeşte vrăjmaşul?... în ce parte
- De ţară el se află? aproape sau departe?
- Undit-ai cu-a ta minte în cugetu-i ascuns?
- Aflat-ai a lui planuri? pătrunsu-l-ai?
- Pătruns!
- Măria-ta să fie în pace, nepăsare.
- Sărmanul Tomşa-i searbăd şi suflet nu mai are
- De când ai prins la mână zălog pe fiul lui.
- O! dar, am pus piciorul pe puiul şarpelui,
- Dar şarpele-i aproape, în umbra mea îl simt,
- Şi cercul său de ură se face tot mai strâmt.
- De când sunt în Suceava, de când sunt în domnie,
- El n-a dat ochi cu mine.
-
- Se teme de urgie...
-
- Se teme?... nu, Moţoace... Desigur a aflat
- Că eu pe toţi oştenii români am dezarmat
- — Veniturile ţării fiind acum secate —
- Şi că pe lângă mine aice, în cetate,
- Nu am decât un număr restrâns de buni plăieşi
- Cu ungurii lui Laski, voinici de cei aleşi.
- Eu cred c-a lui dârzie devine şi mai tare
- Văzând acum scăderea puterii de-apărare.
- Ce-ţi pasă dacă Tomşa ar fi înverşunat
- Când toţi locuitorii, supuşi, s-au bucurat
- Văzând pe tronul ţării odrasla Eraclidă
- Ce-a scuturat cu mâna-i copacul de omidă
- Ş-a scos din al Moldovei pământ suferitor,
- Pe Zay, Anton Secuiul şi toţi ostaşii lor?
- Aşa-i!... am scos din sânu-i lăcustele străine
- Ce mâncau tot, şi-n urmă m-ar fi mâncat pe mine.
- O ştim, şi noi, boierii, plecat îţi mulţumim.
- Ne costă mult străinii aduşi în ţară!... Ştim
- Ce darnic a fost Despot plătind a lor simbrie.
- Ei au luat cu dânşii întreaga visterie...
- Dar astfel se cuvine să fie dătător
- Un domn măreţ în toate şi... recunoscător.
- Îmi place să am mâna deschisă-mbelşugată
- Ca bunelor servicii să verse bună plată.
- Pe Zay, Anton Secuiul, Rozel ş-alţi capitani
- I-am încărcat de daruri, de scule şi de bani,
- Le-am dat şi arme scumpe, şi blane de samur,
- Şi haine-n flori de aur cusute pe-mprejur;
- Lui Laski celui lacom, lui Laski palatinul,
- Cu zece mii de galbeni i-am dat întreg Hotinul.
- Apoi pe toţi boierii cu care-am complotat
- La ranguri de mărire pe rând i-am ridicat,
- Ş-apropiaţi de mine, sub a coroanei rază,
- A lor înaltă frunte acuma scânteiază.
- Ei sunt chiar ai mei sfetnici, deşi-mprotivitor,
- Nu totdeauna pacinic admit părerea lor.
- Aşa-i!... te-ai plătit grabnic de orice datorie,
- Da-ţi mai rămâne una de achitat.
- Cui?
- Mie!
- Nu eşti vornic de ţară, cum ziceţi voi, os sfânt?
- Da! însă totodată eu şi părinte sânt.
- Ce vrei să zici, Moţoace?
- Cum?... nu mă înţelegi?
- Nu... ţi-e legată limba, fă bine s-o dezlegi.
- Nu?... Cât a fost Moldova în luptă mult amară,
- Eu am păstrat tăcere... Acum e pace-n ţară
- Şi vin, şi-ţi zic la rându-mi cu glasul de părinte:
- De Ana, de-a mea fiică, îţi mai aduci aminte?
- Ah!... Ana?... Cum?... trăieşte?... Cum?... Nu-i adevărat
- Că a murit?
- Trăieşte cu-amoru-i neuitat.
- Respecţi tu jurământul de-a o lua soţie?
- Trăieşte încă Ana?
- Dar!... la călugărie
- Se hotărâse a merge din ceasul ce-a văzut
- În cursa lăpuşneană iubitul ei căzut.
- Dar jertfei sale crude am pus împotrivire.
- Ea-i soră numai... Ana aşteaptă pe-al ei mire.
- Ah! martor îmi e Domnul cât încă o iubesc!
- Ea-i cerul meu... şi însă de cer mă despărţesc.
- De Ana?... tu?...
- Pricepe cu agera ta minte.
- Domnia cu amorul nu are legăminte,
- Nu!... fiecare treaptă a-ntinsei omeniri
- Îşi are-a sale drepturi ş-a sale-ndatoriri.
- Ce vrea ca om, vai! Domnul nu poate să-mplinească,
- Silit fiind adese natura să jertfească,
- Pe inimă-i să calce, ş-oricât de desperat,
- Supus să se închine raţiunilor de stat.
- Aceste adevăruri... te vor convinge ele,
- În interesul ţării ş-a dinastiei mele
- M-obligă... cât de mare ar fi durerea mea...
- Deşi iubesc pe Ana... ca să renunţ la ea...
- Şi chiar o alianţă să cat ele m-obligă,
- Pentru-ale mele planuri... cu spiţa unui rigă...
- Această declarare voi face azi la sfat...
- Nu te mâhni, Moţoace... ce vrei?... sunt obligat...
- Azi uşile-s deschise... ţin curte de dreptate...
- Moţoace... te-am vrut socru?... te vreau şi mai mult... frate!
[modifică] SCENA VI
- Da!... frate precum Abel şi Cain!... A! tu crezi
- Că mi-i fugi din mână ca apa?... şi nu vezi
- Că palidă-mi e fruntea şi scurtă răsuflarea
- Sub viforul ce naşte în mine răzbunarea?
- A lui Moţoc copilă nu-i demnă... tu mi-ai spus,
- Alăture cu tine să steie pe tron, sus?
- Îţi trebuie-alianţă de rigi... mi-ai spus tu mie,
- Tu ce-ai avut drept sceptru un băţ de calicie?
- Aş râde dacă râsul ar mai găsi vrun loc
- Pe lângă-a lui mânie în pieptul lui Moţoc...
- O! grec, atât de mare-i a lui deşertăciune
- Cât îşi admiră umbra când soarele apune
- Şi crede, când o vede lungită pe pământ,
- Că umbra cu statura-i deopotrivă sânt...
- Dar ţi-oi scurta eu, Despot, şi umbra şi lumina
- Şi-n loc de-a ta mândrie ţi-i măsura tu vina,
- Ş-atunce vei pricepe cât eşti tu de pitic.
- Nimic ai fost!... şi iarăşi prin mine-i fi nimic!
[modifică] SCENA VII
- Moţoc şade pe gânduri cu faţa nourată?
- Semn rău!... Semn de furtună în zare adunată.
- Hmm!... Vornice Moţoace, eşti trist, posomorât.
- De viaţă, de putere, de lume ţi-ai urât?
- Viaţa trece, puterea trece, şi lumea trece;
- Zi dar mâhnirii tale ca dânsele să plece.
- Mâhnirea-i oaspe duşman ce trebuie-alungat.
- Ea-i parte femeiască, tu eşti încă bărbat.
- Spancioc, unde mi-e Tomşa?
- Nu ştiu.
- Tu, Stroici, răspunde,
- Unde-i Tomşa?
- N-am ştire.
- Ba ştiţi!... El este unde
- Ar trebui cu toţii să fim, de mai avem
- În vine-un dram de sânge curat de-orice blestem.
- Nu ştiţi unde e Tomşa? Nu? dar cine vă crede?
- Voi ştiţi, o ştiţi ca mine, că Tomşa se repede
- Acuma spre Suceava cu partizanii săi
- Şi cu-a lui oaste mică, dar oaste tot de zmei.
- Ştiţi că viteazul Tomşa, român cu preştiinţă,
- A spus de mult că Despot nu-i ţării de priinţă
- Şi vine să-l răstoarne!... sunteţi chiar pregătiţi,
- Şi însă voi, ca mine, vă faceţi că nu ştiţi!
- Moţoace, cunoşti multe!... iar dacă Tomşa vine,
- Gândeşti că bine face?
- Da, da! el face bine
- Căci Despot pe toţi răii din culme-a întrecut!
- Chiar cerul, ca pământul, răbdarea şi-a pierdut.
- Cum?... tu ne grăieşti astfel?... tu, care-odinioară
- Vroiai să legi de Despot pe dulcea ta fecioară,
- Pe Ana, şi-mpreună să-i urci pe tron?
- Spancioc,
- În rana ce mă arde, ah! nu arunca foc.
- Am fost orbit de ură în contra tiraniei
- Ş-aprins ca totdeauna de dragostea moşiei...
- Acest făţarnic, Despot, amar ne-a înşelat
- Şi-n inimile noastre dibaci s-a încuibat,
- Că-i om cu două feţe: în suflet poartă ură
- Şi dulcea dezmierdare în ochi-i şi pe gură.
- Aşa-i!... el avea miere pe buza lui, şi noi
- Ne-am adunat în juru-i ca muştele de roi.
- Proşti!... am crezut că-i matcă de stup, şi deodată
- Trezitu-ne-am c-un trântor şi cu mierea mâncată.
- E trântorul în faguri?... afară el din stup!
- E lupu-n stâna ţării?... pe lup, zavozi, pe lup!
- Dămol, Stroici!... să fim gata, când lupul se arată,
- Să-mpingem spre capcană jigania turbată,
- Şi Despot de la sine în ea va fi condus.
- Aşa e scris acelui ce cată tot pe sus.
- Netotul!... în mărire se-ndeasă făr’ de cale?
- Mărirea să-l înece în valurile sale!
- A! bine zicea Tomşa, dar nu l-am ascultat.
- Dar!... Despot e urgia cumplitului păcat!
- El vrea ca să supuie, lipsit de-orice căinţă,
- Vroinţa omenirii la simpla lui vroinţă.
- Şi-i mândru cu boierii! şi, vai, nepăsător
- De ţară, de oştime, de lege, de popor!
- Căci a umplut moşia de lifte blestemate
- Şi de năravuri rele, hidoase, desfrânate.
- El, lacom, seacă ţara!... el, grec neruşinat,
- Petrece cu-o spaniolă ascunsă în palat,
- Şi în dispreţul legii, credinţa lui profană
- Din paraclis făcut-a capelă luterană.
- Semeaţă fărdelege!... O! cum nu vă treziţi,
- Răzbunătoare umbre a domnilor măriţi,
- Ca sub privirea voastră, sub fulgerul privirii,
- Tiranul să dispară în hăul nimicirii!
- Moţoace! lasă morţii şi cheamă pe cei vii.
- Cine-i strechiatul Despot, îl ştim precum îl ştii;
- Un grec trecând prin iţe ca sprintena suveică,
- Un cuget ce răsună de glas de cucuveică.
- Dar ce facem cu dânsul?
- Ce facem?
- Dar.
- Ce faci
- Când cântă cucuveuca pe casă?
- O alung.
- Taci!
- Boierii şi breslaşii la Curte se adună...
- Ostaşi români şi străini se aşează în rânduri dincolo de arcade.)
[modifică] SCENA VIII
- Şi chiar prostimea vine cu dânşii împreună
- Ca să privească fala deşertului pe tron.
- Azi Despot vrea să-ntreacă pe însuşi Solomon.
- Ei! vornice Moţoace, ai vreo supărare?
- Eşti trist!
- Îţi pare.
- Spune-mi: tot suferi de mustrare?
- Tot!... ah! eu n-am odihnă şi-n veci sunt tulburat
- De când pe Lăpuşneanu din tron l-am răsturnat.
- Şi încă-acea mustrare ţi-aduce mari foloase.
- Jăleşti pe Lăpuşneanu, dar rozi mereu la oase
- Scăpate pentru tine din mâna lui Despot.
- Mustrarea nu m-opreşte de a trăi cum pot.
- Ştiu; ţi-ai făcut dintr-însa o bună moşioară
- Şi ţii prea bună casă cu conştiinţa chioară.
- Nu te pricep.(Se îndreaptă spre uşa din stânga.)
- Cu-atâta mai bine... Acum mergi
- Domneasca urmă, câine, cu limba să o ştergi.
- Ciocoi cu falca largă, cu ceafa-n veci plecată!
- El s-a făcut lui Despot unealtă blestemată.
[modifică] SCENA IX
- Uşile din stânga se deschid. Doi copii din casă intră purtând pe perne de catifea, unul arcul şi celălalt topuzul domnesc; ei merg de iau loc lângă tron. După dânşii, patru căpitani unguri şi leşi în uniforme bogate. Pe urmă, Harnov şi, în fine, Despot, purtând coroană şi hlamidă.
- Măria-sa slăvită! Capetele plecaţi!
- Ura!
- Azi împrejuru-mi văzându-vă-adunaţi,
- Boieri, şi tu, prostime, simt mulţumire mare.
- Azi e ziua dreptăţii, şi Domnul cu răbdare
- Dator e să asculte pe-orice jeluitor,
- De neam mărit el fie, sau fie din popor,
- Chiar dacă-n contra noastră ar fi vreo tânguire.
- Cine-are a se plânge?
- Nime?... Deci fac de ştire
- Că vreau prin cununie să leg al meu destin
- Cu fiica lui Sborovski, regescul palatin.
- Aşa cere-nteresul politic, aşa cere
- Chiar viitorul ţării... şi buna mea plăcere!...
- Cu pompă maiestoasă curând voi celebra
- Această nuntă care pe toţi va bucura.
- E dar cu drept ca ţara l-a tronului serbare
- Voioasă bani să deie şi orice bunuri are.
- Tu, Harnov, cu asprime de grijă vei purta
- La sporul visteriei.
- Ascult, măria-ta.
- N-avem de unde... milă!... nu mai avem nimică...
- Suntem lipsiţi de ţărnă şi lumea e calică.
- Străinii fără cuget şi multele nevoi
- Au stors, mărite doamne, şi măduva din noi!
- O ŢĂRANCĂ
- Nu-ngreuia, stăpâne, a ţării grea povară.
- Ne plâng bieţi copilaşii de foame.
- Ce?... afară,
- Afară, mojici! (Alungă ţăranii şi iese cu dânşii.)
- Harnov, să stai pe capul lor.
- Prea bine!... Despot însuşi cu foc zvârle-n popor.
- Măria-ta!... trimisul lui Soliman Sultanul
- La uşa ta domnească aşteaptă cu firmanul.
- Să intre.
[modifică] SCENA X
- Allah ţie, mărite beilerbei,
- Să verse-a sale daruri din cer, precum le vrei,
- Şi fie-ţi calea plină de flori de iasomie!...
- Sultanul ce întinde a sa împaraţie
- În patru părţi a lumii, cât ochiul ostenit
- Nu-i vede începutul şi fundul nesfârşit,
- Vărsând azi peste tine lumina-i suverană,
- Confirmă-a ta domnie pe ţara moldovană,
- Şi-n semn de mulţumire că însuşi ai crescut
- Cu zece mii de galbeni haraciul din trecut,
- Prin mine îţi trimite o pală-mpărătească
- Ş-un steag cu semiluna lui Mohamed!
- Trăiască
- Sultanul preaputernic!
- Şi Despot, robul său!
- Rob!... Domnul ţării noastre?... Pre sfântul Dumnezeu
- Ce-aud?... în aste ziduri de capişte străbună
- Cuvântul de robie cu fală azi răsună!
- Şi boltele-nvechite nu cad, sub piatra lor
- Să-ngroape-aici cuvântul de rob, umilitor!...
- Ce-aud?... Tu însuţi, Despot, din buna ta vroinţă
- Ai mai crescut haraciul cu-a ţării umilinţă,
- Făr-a-ntreba de mine, de bresle, de boieri?
- Şi de popor ce zace în lipsuri şi dureri?
- Ai mai crescut haraciul cu-o mână de risipă
- Făr-a vedea că ţara sărmană-o dai de râpă?
- Ce lege-ţi învoieşte ca să dispui de ea?
- Ce sfetnic îndrăznit-a?...
- Ce lege? Vrerea mea!
- Ce sfetnic?... astă spadă, simbol al demnităţii,
- Unealtă-a vitejiei, şi cumpăna dreptăţii!
- Eu port toată puterea, pe cap, pe braţ, pe piept.
- Puterea covârşeşte universalul drept!
- Vorbeşti de a ta spadă tu, Despot?... unde?... -n faţă
- Cu armele lui Ştefan?... Priveşte-le şi-ngheaţă!
- Odoare ciocârtite sub mii de lovituri!
- Care-aţi taiat aripa vrăjmaşilor vultúri,
- Săriţi din zid şi spuneţi lui Despot rătăcitul,
- Cu-a voastră zângănire ce-o ştie Răsăritul,
- Că cine-şi cată reazem afară din popor
- Se reazemă pe-o umbră de nour trecător...
- Ne-ai zis odinioară tu, Despot, cu glas tare:
- Vreau gloria Moldovei ş-a ei neatârnare.
- Ea-i zidul ce opreşte potopul fanatic;
- Căzut acum e zidul, eu vreau ca să-l ridic!...
- Aşa vorbeai atunce, ş-acum?
- Îţi îngrădeşte
- Gura, Spancioc.
- Nu, Despot!... Acel care-ţi grăieşte
- Boier e, stâlp de-al ţării, cu drept moştenitor
- De a vorbi cu domnii făţiş îndrăznitor,
- Cu capul sus, cu glasul tare!
- Gura-ţi închide,
- Spancioc!... Moartea te paşte!
- Ş-apoi de m-ai ucide?
- Ucisul care moare zâmbind, dispreţetor,
- Ucide mult mai crâncen pe-al său ucigător...
- Despot! am fost cu tine cât ai fost om al ţării.
- Te-ai lepădat de ţară?... de-acum te las perzării.
- Rămâi în părăsire, Despot, cu-ai tăi străini...
- Tu porţi pe sub coroană cununa cea de spini!
[modifică] SCENA XI
- Pieriţi, pieriţi din ochii-mi, fiinţi cutezătoare,
- Cu limbă îndrăzneaţă sub buze cobitoare!
- Vârtelniţi cârmuite de al trădării vânt!
- Ca să-mi grăiţi voi astfel uitat-aţi cine sânt?
- Înşelători de gloate, umblaţi cu ţara-n gură,
- Cercând a mă atinge cu-a voastră muşcătură.
- Ha, ha! v-a lovit mila de ţară când am vrut
- Dintr-un haraci mai mare să-i fac un mare scut?
- Ei bine, şi poporul şi voi cu-averea voastră
- Plăti-veţi şi haraciul şi cununia noastră.
- V-oi scoate eu din gură toţi dinţii cei de lup;
- V-oi vinde şi cenuşa şi pielea de pe trup.
- Şi dacă n-a ajunge, voi pune la topire
- Icoane, policandre, cruci, tot!...
- Nelegiuire!
- Blestem!... apostasie!
- Ce văd? iar un smintit?
- Ciubăr-Vodă?
- Eu însumi! şi-ţi spun cu glas uimit
- Că inima-ţi şerpoaică, de milă fiind stoarsă,
- Apuci pe calea morţii ce nu-are cale-ntoarsă.
- Tu vrei să-ntinzi pe scule o mână de tâlhar,
- Dar trăsnetul, ia seama, te-aşteaptă pe altar!
- Ai zis? (În parte.) Răbdare, Despot. (Tare.) Zi tot ce ai a-mi spune,
- Dar cumpăneşte-ţi bine cuvintele, nebune.
- Păgâne! râzi de lege c-un râs neomenos?
- Prefacă-ţi-se râsul în bocet dureros,
- Şi toată veselia din sânul tău să piară!
- Străin s-ajungi de lege, străin s-ajungi de ţară,
- Să fugă toţi de tine, toţi, chiar ş-ai tăi copii,
- Şi alungat pe lume de spectrul tău să fii.
- Ciubere! meriţi moarte!... dârzia ta e mare,
- Dar mi-ai scăpat tu viaţa... Eu ţie-ţi dau iertare.
[modifică] SCENA XII
- Măria-ta, boierii oraşu-au părăsit,
- Şi larma se întinde că Tomşa a sosit.
- Cum?... Tomşa?
[modifică] SCENA XIII
- Despot! Despot!... în zarea depărtată
- S-aude-un zgomot mare ş-o oaste se arată.
- E Tomşa!
- Tomşa, Tomşa? (Către ostaşi.) La ziduri, bravi ostaşi!
- Să nu rămâie-n ţară nici urmă de vrăjmaşi!...
[modifică] ACTUL V
- Acelaşi decor ca la actul precedent. La ridicarea cortinei se aud tunuri în depărtare.
[modifică] SCENA I
- Auzi cum bate tunul?
- Dar; azi e luptă cruntă!
- Chiar Despot la bătaie s-a dus şi moartea-nfruntă.
- Toţi l-au urmat... palatul acum e părăsit.
- Eu singură rămas-am cu-acest copil robit,
- Cu Iliaş... O! Doamne, cât tremur de uimire!
- Mă simt ameninţată de o nenorocire...
- De-ar şti soţul meu Laski!... de-ar şti că-aici eu sânt!...
- A! cum aleargă caii cu nările în vânt!
- Iată-i s-ajung!... bataia pe câmp e încleştată...
- Şi poate chiar acuma în lupta desperată
- Rănit de moarte, Despot... O! nu, el este-al meu.
- Îl apără şi gândul şi-ntreg amorul său.
- Nu cade-n faţa morţii acel ce prin iubire
- Îşi face rai în viaţă şi scut de nemurire.
- Priveşte-i!... cum se bate ostaş lângă ostaş!
- Mă duc şi eu la luptă. (Se coboară de pe scaun.)
- Stai, dragă Iliaş.
- Când a plecat azi Vodă, te-a confiat el mie
- Să te păzesc, copile, de crunta vijelie.
- Stai lângă mine-aice. (În parte.) Vai! pot eu prevedea
- Ce soartă mult cumplită pe noi azi va cădea?
- Adevărat să fie aceea ce se spune
- De-o sfântă apărută la noi ca o minune?
- Se zice...
- Ce se zice?
- Că-i fiica lui Moţoc,
- Că-i însăşi Ana.
- Ana?
- Dar!... cică-n acest loc,
- Pe uliţi unde zace grămadă-n putrezime
- De trupuri ne-ngropate şi de răniţi mulţime,
- O gingaşă copilă cu chipul îngeresc
- Revarsă mângâiere la cei ce pătimesc.
- Poporu-i zice sfântă şi urmele-i sărută...
- Aşa numeau creştinii pe biata mama!... Hai,
- Hai să videm pe Ana.
[modifică] SCENA II
- Amar de noi şi vai!
- Ne-a învins Tomşa!
- Tata?
- Învins?
- Ce bucurie!
- El e învingătorul!... el trebuia să fie! (Aleargă iar la fereastră.)
- Taci, taci, nenorocite!... Fugi, pieri, te fă ascuns;
- Să nu te vadă Despot de furie pătruns.
- Ah! Ah! s-au sfârşit toate!... Domnia-i la pierzare!
- Revino, Lăpuşnene, să stingi a mea mustrare.
- Învinşi!... dar spune Harnov, cum Tomşa ne-a învins?
- Ah! Ah! Zadarnic Despot, cu paloşul încins,
- Ieşit-a din cetate ş-a dat pe loc navală
- În oamenii lui Tomşa, toţi oameni buni de pală.
- Eroica-i cercare deodată s-a lovit
- Şi frânt, ca de o stâncă, de pieptul oţelit
- Al duşmanului Tomşa!... Mulţi au pierit în luptă!
- Şi Despot se întoarce din câmp cu arma ruptă.
- A! tunurile-acuma chiar în palat lovesc...
- Ai noştri fug!... Tomşanii turbat îi urmăresc.
- Iaca tătuca!... vine! (Deschide fereastra şi strigă:) Tătucă!...
- A!
- Rănit?
- Mort, poate!
- Ba nu...
- Doamne!
- E numai ameţit.
- S-a speriat copilul. (Îl ridică pe braţe.)
- E rece ca de gheaţă...
- Hai să cercăm de-a-l face a reveni la viaţă.
[modifică] SCENA III
- Învins!... învins de Tomşa!... o! tristă umilinţă!
- Despot, curaj...
- O! Laski, lipsit de biruinţă,
- Speranţa-mi de pe urmă în tine-i.
- Nu te las,
- Dar dintr-ai mei tovarăşi puţini au mai rămas!
- O ştiu!... şi Rozel însuşi în ţara elinească
- Pierit-a făr-a-ncepe răscoala creştinească!
- Şi sfânta cruciadă în care am sperat
- Rămas-a amânată pe-un timp îndelungat!
- O! dac-ar fi cu mine Moţoc, Moţoc duşmanul!
- De-ar vinde el pe Tomşa precum pe Lăpuşneanu...
- Atunci... dar cum să-nduplec pe crâncenul Moţoc,
- Când am respins pe Ana ş-am stins al ei noroc?
- Atât de mare-i ura ce mi-a jurat el mie
- Că numai dacă Ana ar fi a mea soţie,
- S-a stinge acea ură de moarte... însă, vai!
- E prea târziu!
- N-ai grijă, pe mine cât mă ai.
- N-am grijă, căci ne leagă pe amândoi destinul.
- De-oi pierde eu Suceava, tu, Laski, pierzi Hotinul...
- A! merg să mor sub ziduri sau să înving. (Iese repede.)
- Mergi, mergi,
- Dar mult mă tem, sărmane, la moarte că alergi!
[modifică] SCENA IV
- Învins!... de cer şi oameni lăsat în părăsire!...
- Şi Lăpuşneanu vine asupră-mi cu oştire,
- Şi toţi vecinii, Sigmund, Mircea, asupră-mi vin,
- Şi ţara-i în răscoală, şi-s singur!... Crunt destin!
- Ce groaznic întuneric urmat-a după soare!
- Ce vifor aprig după o zi încântătoare!
- O! deşteptare aspră din cel mai splendid vis!...
- Când mi-am deschis eu ochii, vai, cerul s-a închis!
- Ş-acum nu văd în juru-mi decât deşertăciune,
- Sub mantia regală văd numai goliciune!...
- Sunt trist ca clătinarea de arbori desfrunziţi
- Când suflă vântul iernii pe codrii înnegriţi
- Şi-mi par că-s o ruină pe care buhna ţipă
- Şi timpul odihneşte bătrâna lui aripă...
- Destin, destin năprasnic, în pumnul tău deschis
- Mi-ai arătat coroana dincolo de-un abis.
- Eu orb, dorind lumina, eu mic, râvnind mărimea,
- Făr-a vedea abisul, văzui numai nălţimea.
- Ca vulturul vroit-am zenitul să pătrund,
- Dar m-a atras adâncul ş-acum iată-mă-n fund!...
-
- Ce stranie cădere!... şi însă lumea vie
- Nicicum nu se urneşte din vechea-i temelie.
- Nu!... oarba nepăsare rămâne mută când
- Pe Despot de pe tronu-i îl vede azi căzând...
- Dezbracă-te, o! Despot, de pompele lumeşti,
- Căci cerul ţine frâul voinţei omeneşti,
- Şi nu-i nimic al nostru decât mormântul rece,
- Şi el ca noi devine un putregai ce trece!
- Ce-am fost când dintre oameni, ieşind, am rupt eu rândul?
- Culegător de umbră cu mâna şi cu gândul!
- Ce sunt?... o părăsire, un vreasc făr’ de rasad!
- Ce-oi fi?... un pumn de ţărnă pe-o scândură de brad!
- Deci pentru ce răbdare când cupa-i deşertată?
- Ce-mi face-un rest de viaţă când viaţa-i condamnată?
- Mişelul rabdă... omul viteaz nu-i răbdător.
- Cu braţul lui de sine-şi el e liberator.
- Dar ce zic?... Nalţă spada, Despot!... Un om ca tine
- A nu pieri în luptă este-a pieri-n ruşine.
- Decât în cartea ţării să las o neagră pată
- Mai bine cu-al meu sânge s-o văd azi inundată.
- Despot am fost în culme!... căzut, tot Despot sânt.
- Viteazul nu s-ascunde de moarte în mormânt!...
[modifică] SCENA V
- Măria-ta!
- Ce este?
- Poporu-n agonie,
- Rugându-mă cu lacrimi, mi-a dat trista solie
- Pentru Suceava-n doliu a cere mila ta.
- Ce glas aud?
- Oraşul întreg, măria-ta,
- Expiră în durerea morţii... Trei luni de luptă,
- De foamete grozavă, de spaimă nentreruptă
- Adus-au poporimea la ultimul ei ceas;
- Redusă-n jumătate, ea zace fără glas.
- Pe uliţi, pe sub ziduri, o palidă grămadă
- Cu ţărna sângerată s-a prefăcut plămadă.
- Bisericile-s pline de morţi şi de copii,
- Femeile-s vădane şi casele pustii.
- O! Doamne, fie-ţi milă... Suceava în ruină
- Cade-n genunchi, ca mine, se roagă şi se-nchină.
- Acest glas mă pătrunde... o! dar... e glasul ei!...
- E Ana.(Ridicându-i vălul.) Tu eşti, Ană?... te văd cu ochii mei!
- Măria-ta...
- Speranţa în cale-mi iar răsare! (Anei.)
- Eşti tu, copilă scumpă, fiinţă de-adorare?
- O! Doamne!
- Tu?... ah! cerul tot e îndurător,
- Căci îmi trimite-un înger iubit şi iubitor
- Ca să lumine umbra în care eu dispar
- Când soarta mă azvârle deşertului amar...
- O! nu fugi de mine, copilă, dulce Ană!
- Eclipsul se întinde pe fruntea-mi suverană,
- Dar tu-mi rămâi... acuma desfid destinul rău...
- Lovească-mă!... nu-mi pasă, de am sufletul tău!
- O! Despot, nu e timpul de zis aste cuvinte.
- Suceava, te gândeşte, e plină de morminte.
- Solia mea e sacră, şi eu acuma sânt
- În astă-oră solemnă străină de pământ.
- Străină fii de lume, de cer şi de lumină,
- Dar tu în veci de mine nu poţi a fi străină.
- O! nu invoca cerul... Nu, Ană... te iubesc,
- Cum te-a răpit el mie şi eu lui te răpesc.
- Ai fost a mea mireasă, vei fi a mea soţie...
- Ah! te conjur pe lege, pe tot ce-i sacru mie,
- Taci, taci, cerul ne-aude! taci!... simt, la glasul tău,
- Că uit ş-a mea fiinţă şi chiar pe Dumnezeu!
- Dar!... uită tot pe lume în ora deşteptării;
- Când sunt eu la pieire, fii îngerul salvării.
- Tu, singura speranţă a mea pe-acest pământ,
- Tu, raza ce dezmiardă o piatră de mormânt.
- O! Despot, sunt răpită de farmecul simţirii...
- Ai milă... nu ne duce în volbura pieirii,
- Căci nu mai văd lumina în cerul meu lucind
- Şi mintea mea în umbră se pierde rătăcind...
- În munţi, la mănăstire, ascunsă-ntr-o chilie,
- Vroind să scap, sărmană, de-a dorului urgie,
- Mi-am înălţat gândirea la cer, la Dumnezeu...
- Şi Dumnezeu şi îngeri aveau toţi chipul tău!
- O! scumpa mea!
- Şi moartă în floarea tinereţii,
- Afară din cuprinsul ş-al inimii ş-al vieţii,
- Am vrut să fug de mine, ş-aice am fugit,
- Sperând să aflu moartea acelor ce-au murit,
- Dar n-a vrut cerul aspru îndurător să-mi fie,
- N-a vrut moartea de mine!
- Nu! te-a lăsat ea mie
- Ca să-mi re-nvii prestigiul cu-al tău ceresc amor,
- Făcând pe-al tău părinte să-mi vie-ntr-ajutor.
- El?
- El! căci ţine firul cumplitei mele soarte.
- Tu, fiica lui, poţi astăzi a-mi da viaţă sau moarte!
- Eu?
- Tu!
- Ah! tot voi face cu dor neobosit,
- Chiar de ţi-a fi norocul cu viaţa mea plătit.
- În tabăra lui Tomşa mă duc, alerg îndată,
- Cu lacrimile mele să-ndulplec pe-al meu tată.
- O! scumpa mea soţie!
- O! Despot, scumpul meu!
- A! cine de-acum poate să ne despartă?
[modifică] SCENA VI
- Eu!
- Carmina!
- Eu! Carmina!
- Tu?
- Mă cunoşti?... priveşte,
- Eu sunt, şi, de ai suflet, privindu-mă, roşeşte!
- Dar ce zic?... eşti în stare tu ca să mai roşeşti?
- Cinismul şi minciuna în tine le-nsoţeşti.
- Astă femeie... Cine-i?
- Cine-s?... sunt, ca şi tine,
- O victimă-nşelată de el făr’ de ruşine.
- Adevărat e, Despot?... taci?... este-adevărat?
- Tăcerea lui grăieşte.
- Rămâi dar neiertat! (Se îndreaptă spre fund.)
- Ah!... cum mă pedepseşte cerul, nenorocită!
- Ş-am meritat pedeapsa la care-s osândită!
- Nu... Ană... stai! (Face doi paşi spre Ana.)
- Departe!... (Iese.)
- Şi tu mă părăseşti!
[modifică] SCENA VII
- Infame!... tu, infame!... om infernal ce eşti!
- Nimic nu-i sacru ţie!... A tale jurăminte
- Ascund ipocrizia sub magice cuvinte...
- O! crudă mişelie!... Trei ani eu te aştept
- Cu dorul, cu speranţa, cu nerăbdarea-n piept...
- Şi însă eu de tine eram dată uitării!...
- Ce-am fost dar pentru tine?... o pradă-a desfrânării?
- Ascultă-mă, Carmină...
- O! taci, nu mai cerca
- Prin falsă protestare din nou a te spurca.
- Om făr’ de conştiinţă, om fără de mustrare,
- În mintea-mi desorbită ai stins orice crezare.
- Tu m-ai trădat pe mine?... pe mine m-ai trădat?...
- O! Dumnezeu, ştii bine cât eu l-am adorat,
- Cum sub a lui picioare am pus cu fericire
- Onorul meu ca treaptă la scara-i de mărire.
- Şi el!... O! cine-ar crede?... (Plângând.) Cum poate-n lume a fi
- Pedeapsă pentru inimi ce vor a se jertfi!
- Carmina mea...
- Departe, om fără de simţire!
- Contactul tău insuflă dezgust şi oţerire.
- Eşti om?... O!... nu, în pieptu-ţi nimic nu-i omenesc.
- Eşti domn?... Nu, în purtare-ţi nimic nu e domnesc.
- Porţi streanţa infamiei ca purpură regală,
- Servească-ţi ea la moarte de faşă mormântală
- Şi, de mai este-n ceruri dreptate, Dumnezeu,
- Ajungă-te şi ura şi tot blestemul meu!
[modifică] SCENA VIII
- Despot, întreg poporul vrea porţile să strice,
- Vrea să capituleze... Ce văd?... Carmin-aice?
- Aice.
- Cum?... de unde?
- Castelu-am părăsit
- Şi lâng-al meu complice de crime am venit.
- Complice tu de crime?... Ce spui?... Care ţi-e vina?
- Ştii tu cine e Despot?... Ştii tu cine-i Carmina?
- Doi trădători!
- Carmina...
- Acest om l-ai crezut
- Prieten?... pentru dânsul mari jertfe ai făcut.
- I-ai dat şi al tău sânge, şi bunuri, şi domnie?
- El, drept recunoştinţă, a vrut ş-a ta soţie.
- El?... Iadul mă cuprinde!... (Lui Despot.) Tu, tu?
- Ascultă tot:
- Sunt adulteră, Laski!... victima lui Despot!
- Jertfind onor şi lege, în oarba-mi fericire,
- Te-am înfierat pe frunte cu-a mea prostituire.
- O! trădători, vreţi moarte?
- Da!... pentru-acest păcat
- Eu cu al meu complice o moarte-am meritat.
- Ucide-ne-mpreună ca, pentru vecinicie,
- Să fim doi spectri gemeni uniţi prin infamie
- Şi-n iadul ce ne-aşteaptă deschis, să-l însoţesc,
- Căci, cât e de culpabil... ah! tot, tot îl iubesc!...
- A!... mori, infamă!...
- Laski!...
- Cu tine crima-ţi piară!
- Ah!... Despot!...
- Om de sânge!... turbată, cruntă fiară!
- A scris a ta osândă pumnarul tău vrăjmaş...
- Ucide...
- Te-aş ucide, de-aş fi un ucigaş
- Ca tine... De-al meu paloş te apără cu spada.
- Eu să combat cu tine? Nu!... te las a fi prada
- Lui Tomşa care vine a fi răzbunător
- Şi mie, şi Carminei, infame trădător!
- Rămâi cu a ta crimă!... Eu părăsesc cetatea.
- Curând te vor ajunge pacatul şi dreptatea! (Iese.)
- Ucigător sălbatic de gingaşe femei,
- În veci să porţi stigmatul ce-nfiară pe mişei!
[modifică] SCENA IX
- Ea, moartă!... uşa morţii eu, Despot, am deschis-o!
- A înjunghiat-o Laski, dar vai! eu am ucis-o!
- Eu!... căci în a mea poftă de zbor ambiţios,
- Primind, fără iubire, amoru-i generos,
- Am profanat, o! barbar robit de o idee,
- Altarul cel mai sacru, un suflet de femeie!
- O! nobilă victimă, amorul tău ceresc,
- Acea scânteie vie din ochi dumnezeiesc,
- Râvnit-au pentru mine măriri, pompe deşarte...
- Ei bine, măcar moartă de tron să ai tu parte.
- Aici îţi era locul!... Pe tron să vieţuieşti,
- Pe tron să mori!... Carmina!... cât de măreaţă eşti
- Sub palida, duioasa şi sacra maiestate
- A morţii, pe-acest scaun de naltă vanitate,
- Purtând pe a ta frunte cel mai suprem odor,
- Coroana de martiră a cruntului amor!
- O! dacă eu în ceruri mai pot găsi iertare,
- Gândeşte tu la mine de sus cu îndurare
- Şi lasă ca să cadă la glasul meu uimit
- O jalnică privire pe-un biet nenorocit!
- Ce larmă se aude?... Poporul strigă-afară...
[modifică] SCENA X
- Hai sus, la Vodă...
- Gloata se suie acum pe scară...
- Să fie vreo răscoală? (Vine de acoperă pe Carmina cu cortinele tronului.)
- Hai sus!... ne-am săturat
- De-atâte lupte oarbe, de-atât sânge vărsat.
- Hai, hai!
- Ce vreţi? Ce este?
- Măria-ta! poporul
- De nouăzeci de zile îl seceră omorul,
- Încât a noastră grijă nu e cum să trăim,
- Nu, Dumnezeu o ştie, dar e cum să murim!
- Răbdăm nenorocirea de nouăzeci de zile,
- Văzând cum pier de foame nevesti, copii, copile,
- Şi ne-au ajuns cuţitul!... Nu vrem a mai răbda...
- Poporul vrea lui Tomşa cetatea a preda.
- Lui Tomşa, al meu duşman, să închinaţi cetatea?
- Români! unde vă este credinţa şi dreptatea?
- Credinţa, ne-am plătit-o cu trei luni de dureri!
- Dreptatea, noi o cerem!... tu n-ai dreptul s-o ceri
- Când ţara-i chiar prin tine adusă la pieire.
- Sumeţe!...
- Sumeţia-mi e rod de suferire.
- Destul amar!... destulă batjocură de noi...
- Hai să deschidem poarta, români.
- Hai!
- Staţi!... O! voi,
- Copii acelor oameni giganţi de altădată
- Ce înfruntau sub Ştefan restriştea-nviforată,
- Ei toţi în locul vostru sub zid s-ar îngropa
- Şi poarta cu-a lor trupuri luptând ar astupa...
- Şi voi!... gândiţi ce-ar zice eroii din vechime,
- Gâsindu-se azi faţă cu-a voastră micşorime?...
- Dar ce-mi pierd eu cuvântul?... strămoşii erau zmei,
- Români de viţă bună, şi voi, nişte mişei!...
- Vă plângeţi voi de lupte?
- Ba nu!... de sărăcie!
- Na!... puneţi poleială l-a voastră mişelie.
- Români!... nu vă atingeţi de banii cu păcat
- Ce poartă a lui Despot chip mândru-ncoronat.
- E aur de icoane, e aur de potire
- Topit chiar de Satana cu a lui Despot ştire!
- E foc ce arde mâna!... Despot, suntem ţărani.
- Nu vindem ţara noastră, nici cugetul pe bani.
- Ca să-ţi culeagă darul ş-a ta pomană seacă
- Ar fi ca să se plece românul... nu se pleacă!
- Opinca îţi azvârle pomana înapoi.
- Nici noi suntem de tine, nici tu nu eşti de noi!
- Hai!
- Câtă umilire mi-a rezervat azi soarta!
- S-a sfârşit tot!... (Tare.) Vă duceţi, sărmani!... deschideţi poarta!
[modifică] SCENA XI
- Poarta-i deschisă, Despot!... cetatea s-a predat
- Şi Tomşa te ajunge; el intră în palat.
- Cutremură-te!... moartea s-apropie de tine!
- Nu eu, boieri, dar Tomşa cutremure-se-n sine,
- Căci ţin în a mea gheară copilu-i drăgălaş.
- Un pas... şi el rămâne lipsit de copilaş!
[modifică] SCENA XII
- Pe dânsul!... înainte!... duşmanu-i la strâmtoare.
- Stai, Tomşa!... un pas numai şi copilaşu-ţi moare!
- Copilul meu!
- Dar!... Despot învins, desperător,
- E-n stare să-l ucidă cu braţ răzbunător.
- O! rumpe-mi-se pieptul în spasmele durerii,
- Mai bine rău părinte decât rău fiu al ţării!
- Nainte!
[modifică] SCENA XIII
- Iată-l... iată cumplitul fariseu!
- Tu, antihrist! tu, Despot, cuprins de duhul rău,
- În ţărna ce te-aşteaptă cobori din înălţime!...
- Ce mi-ai făcut copilul, calău plin de cruzime?
- Viteze Tomşa, iată copilul tău iubit!
- Am respectat zălogul, odor nepreţuit,
- Şi l-am păstrat în viaţă cu dragoste, cu bine,
- Cum merită odrasla unui viteaz ca tine.
- Mergi, Iliaş.
- Tătucă!
- Sărută-l fericit,
- Şi fie-ţi gândul aspru de dânsul îmblânzit! (Înaintând.)
- Eu, Despot, Domn Moldovii prin însăşi voia ţării,
- Ş-ajung prin mine însumi la culmile puterii,
- Azi sunt căzut din tronul lui Ştefan celui sfânt
- Şi vin, şi-n faţa lumii declar acum că sânt
- De-a mea fatalitate învins contra dreptăţii...
- Deci spada mea ciuntită o-nchin fatalităţii!
- Despot! păşind spre tronul de tine uzurpat,
- Pe un păcat de moarte picioru-ţi a călcat,
- Şi purpura domnească picând pe-a ta privire
- I-a fost, nenorocite, o pânză de orbire.
- Blestem!
- Blestem lui Despot!
- Auzi?... om ne-nţelept!
- Această ţară bună te-a priimit la piept.
- Tu, Despot, ai vândut-o lui Ferdinand Germanul,
- Lui Sigismund Polonul, lui Soliman Sultanul,
- La toţi duşmanii care ţi-au fost de ajutor.
- Să te priveşti în faţă c-un vis amăgitor.
- A râs de toate: ţară, oştime!...
- Lege!
- Ei bine,
- Fiţi voi judecătorii!... Spuneţi ce se cuvine
- Lui Despot Ereticul de ţară vânzător?
- Pedeapsa ce aşteaptă pe-oricare trădător,
- Moartea!
- Dar! moartea!
- Moartea!
- Boieri şi tu, oştime!
- Mormântul ca şi tronul e sacră înălţime,
- Şi când vorbeşte omul pe piatră de mormânt,
- E drept să se asculte solemnul său cuvânt...
- Râvnit-am tronul ţării, dar râvna mea regală
- A fost însufleţită de-o ţintă colosală.
- Visând neatârnarea, vroit-am prin români
- Să dau loviri de moarte osmanilor păgâni.
- Am vrut cu-al nostru paloş, frângând soarta-ncruntată,
- Să scol creştinătatea pe-al ei mormânt culcată...
- De-mi ajuta norocul s-ating visu-mi din zbor,
- Aş fi numit de lume erou, liberator,
- Dar nu m-au dus destinul şi timpul la izbândă
- Şi iată-mă, eu, Despot, căzut azi la osândă!
- Aşa lumea-i deprinsă pe om a-l transporta
- Învingător, pe-Olimp, învins, pe Golgota!...
- Vreţi moartea mea?... sunt gata!... Ucideţi, căci n-am teamă
- De-a mele fapte-n viaţă să dau în ceruri seamă;
- Dar tronul mai sus este de braţul omenesc,
- Şi singurul său jude e judele ceresc!
- Dar mirul e o rouă cerească, sanctitoare,
- Pe fruntea ce-au atins-o în veci nepieritoare!
- Nici soarele nu poate să o prefacă-n nor,
- Nici omul să o şteargă cu braţul muritor!...
- Vreţi moartea mea?... Ucideţi!... dar eu, tristă victimă,
- Istoria Moldovei vreau s-o scutesc de-o crimă,
- Să nu poarte stigmatul în ziua re-nvierii
- Că a plătit cu moarte pe Despot, Domn al ţării!
- Mi-arunc din cap coroana!... din mână sceptru-mi scot...
- Nu mai sunt Domn!... acuma ucideţi pe Despot!
- Iertare, tată!
- Tomşa, iertare!
- Îndurare!
- O cereţi?... fie!... Despot, de moarte ai iertare,
- Dar tu la mănăstire pe viaţă-i fi închis.
- Iertare!... cui?... lui Despot?... Iertare?... Cine-a zis?
- În veci nu iartă cerul pe-acel care-l desfide.
- Ai vrut să ucizi legea?... Mori! legea te ucide!
- Ah!... mor!
- O!
- Crunt fanatic! turbat ucigător!
- Pieri!... Nu e sfânta cruce unealtă de omor.
- În fund răsună deodată un ţipăt dureros.)
- Despot! (Vine, alergând desperată, şi îngenunchează lângă Despot.)
- Mort!... Despot, moartea mă va uni cu tine...
- O! Doamne!... fie-ţi milă... de dânsul... şi de mine!...
- Copila mea!...
- Moţoace, aşa vrea Dumnezeu!
- Acel ce-şi vinde ţara îşi pierde neamul său!
