De la villa Tusculana

(dactili şi trochei)
Tristele umbre se lasă pe văi de sus de pe dealuri
Singure, palide, pline de-o lume vie de basme:
Bradul, umbrela şi-o-ntinde pe muchea arsei coline;
Mierla şăgalnică ţipă prin grase tufe de lauri.
Cicero, vechiule stâlp al acestor clasice locuri,
Scoală din pulberea vremilor. Uite: colo, pe valea
Tibrului, urmele Romei antice tremură încă.
Umbro-sabelii şi quirium, Taţiu, Numa Pompiliu;
Zeii, pontificii, fraţii Arvali, Lupercii şi Salii;
Piatra şi lancea, şi focul din vatra Vestei fecioare,
Toate sunt încă şi azi în fiinţă. Timpul şi forma
Par că se schimbă.
“Plin de un dor fără saţiu de lumea vremilor duse,
Timpul şi forma de astăzi mă lasă rece ca ghiaţa.
Toate sunt încă-n fiinţă şi totuşi toate sunt moarte.
Ochi-mi, o nobile Marcu Terenţiu, cată spre tine.”
Astfel grăieşte un glas din ruine. Nimeni n-aude.
Braţe vânjoase întind Apeninii către cetate
Roma din vale priveşte pe gânduri coamele ninse.
Soarele moare prelung în adâncul mărilor Tusce.