Cuvînt rostit la banchetul în onoarea lui Coşbuc

De la Wikisource

[Cuvînt rostit la banchetul în onoarea lui Coşbuc] de Ion Luca Caragiale

Domnilor,

Cine, cunoscînd foarte bine dezvoltarea talentului lui Coşbuc, n-ar cunoaşte îndestul condiţiunile particulare ale vieţii publice şi ale progresului nostru, şi ne-ar vedea adunaţi aici ca să sărbătorim pe acest minunat poet, fiindcă a obţinut un premiu academic, ar trebui să gindească rău despre noi, amintindu-şi vechea judecată pesimistă: succesul moral inspiră foarte multă invidie, respect prea puţin şi dragoste de loc; iar succesul material inspiră, pe lîngă invidie, tot atit de mult respect şi, dacă nu dragoste, închinăciune desigur. Care va să zică, i-a trebuit un premiu academic pentru o traducere acestui original talent, autorul incomparabilelor Balade şi idile, ca admiratorii lui să se strîngă la un loc şi să-l festiveze!

Cel ce ar gîndi aşa rău despre noi ar fi, poate, prea nedrept. În condiţiunile particulare de viaţă publică în cari trăim, premiul lui Coşbuc nu e numai un succes material: e un mare succes moral.

Desigur, poetul zîmbeşte acum ascuns; el, ca toţi semenii lui, n-are nevoie şi rîde de succesul moral: pe acesta îl are, mai mare decît l-ar putea găsi altundeva, în puternica şi nobila lui conştiinţă de artist; şi astfel, dacă nu-l dispreţuieşte chiar, venind de la alţii, cel mult fi este absolut indiferent. Ceea ce-l poate afecta într-un mod plăcut nu e decît un succes material. Dar pentru noi, ceştilalţi, cari nu ne putem bizui pe atîta talent, cari nu putem găsi prin încrederea-n noi înşine virtutea de a nesocoti aplauzele — pentru noi e cu totul altfel.

Într-adevăr, noi, literaţii in genere, nu ne putem tăgădui starea noastră de inferioritate socială. Oricît de puţin talent am avea noi, oricit de puţin folositori am fi societăţii noastre, această stare de inferioritate ne produce un fel de depresiune morală care s-ar asemăna cu urnirea unui copil nevoiaş între atîţia alţi copii procopsiţi, tolerat la coada mesei, în intimitate, şi exclus de la orice reprezentaţiune de dignitate a familiei. Şi aşa, noi, cari facem profesiunea literară, obicinuiţi cu atîta lipsă de consideraţie din partea societăţii noastre, obicinuiţi cu atîta nesocotire, aş putea zice chiar dispreţ, din partea tutulor fraţilor din alte profesiuni liberale, cari stau la cîrma mişcării publice, cum sunt avocaţii, medicii, tehnicii, oameni de afaceri — toţi, în genere, oameni politici; noi, deprinşi a juca în societate un rol sărac şi umilit adesea pînă la a părea chiar neonest, trebuie să considerăm că ni se face o mare favoare cînd ni se întinde, cu oarecare bunăvoinţă, o mînă, fie amestecată acea oarecare bunăvoinţă cu oricîtă mîndrie. Cînd, mai ales, din înălţimea unei măreţe instituţiuni publice se aruncă unuia dintre noi, cît de în treacăt, o privire binevoitoare, trebuie să ne simţim cu toţii măguliţi şi încîntaţi şi să fim recunoscători.

De aceea consider, în afară de succesul material al lui Coşbuc, actul Academiei Romîne ca un succes moral pentru noi toţi. Savanta adunare, premiînd pe acest mare poet, a arătat că ştie a avea consideraţiune pentru literaţii romîni în genere; ea a dat dovadă pipăită că nu-i nesocoteşte totdeauna.

Şi de aceea daţi-mi voie ca, aducînd şi eu, ca literat, umilul meu omaj înaltei Academii Romîne, să beau acest pahar pentru cea mai frumoasă podoabă a ei şi fală de căpetenie; în sănătatea celui mai celebru academician, în sănătatea bărbatului de talent prodigios, care va covîrşi cu numele lui mişcarea intelectuală romînească a unui veac întreg, în sănătatea ilustrului Bogdan Petriceicu Hasdeu.