Cum era educația nobililor români, în secolul trecut, când domneau fanarioții în țară

Cum era educația nobililor români, în secolul trecut, când domneau fanarioții în țară
de Constantin Stamati
Eu scriu această satiră după idiomul linguei romano-slavonă, ce se vorbea în secolii trecuți și după moralul boierilor acelor timpuri, corciți cu greci, în care barbarism căzuse românii, desființându-se de fanarioții greci școlile naționale din Iași, din Suceava, din Hotin, din Cotnar, din Bacău, așezate de către domnii vechi: Alexandru cel Bun, înțelepții Movilești, elinistul Duca, Iacob Despotul, Vasile Alvanitul, Cantimireștii și alții, în a cărora fericite zile înflorea lingua română; această diplomatică au urmat grecii ca să amorțească patriotismul românilor de care ei se temeau, și ca să înădușe istoria lor, făr’ de care nu este patrie, și să introducă în școale lingua grecească cu dascălii lor (căci lingua grecească trebuia fanarioților, iar nu românească); deci cu acest mod moldovenii rămaseră nici greci, nici moldoveni, pân’ s-au întemeiat iarăși școlile naționale de la 1830, de când vedem propășind învățăturile în lingua română, dezvelindu-se istoria nației și înviind patriotismul. (n.a.)


Convorbire între o neneacă, adică mamă cucoană, cu fiul său cuconaș alintat, și dascălul grec, om onest.

CUCOANA: Dumneata, loghiotate, tocmindu-te dascăl la noi, vrei acum să examinuiești pe fiul meu, ce au învățat până acum la școala domnească, și să socotim ce trebuie să-l mai învățăm ca să fie desăvârșit procopsit ca un cuconaș cilibiu, iar nu ca acei ce învață cât trăiesc ca să fie dascăli; însă te rog într-un an să te silești ca doar va sfârși cartea, căci de la anul gândesc să-l însor.

DASCĂLUL: Chiria-mu, fiul dumitale este de douăzeci de ani, precum aud, și mintea omului la această vârstă este zburdatică, apoi nu cred că într-un an va învăța mai mult decât știe astăzi, deci mai bine să-l însori decât să-l mai înveți. Cu toate aceste, să-l chemăm, ca să vedem ce au învățat.

CUCOANA (către fata din casă): Fată, mergi de cheamă pe cuconașul aicea. (Către dascăl.) Nu știi, loghiotate, ce agerime și ce ținere de minte are copilul. El de mititel îndrăgise cartea, dar, fiind gingaș, nu-l prea sileam să meargă la școală, căci îndată îl lovea durerea de cap, de care și acum pătimește dacă citește măcar jumătate de oră. Cu toate acelea, când era de zece ani, știa pe de rost cimilituri, păcălituri și mulțime de fabule, de mă amuza nopți întregi, iar acum îi în stare să-ți cânte toate cântecele orașului cu stihurile lor.

SLUJNICA: Cucoană, am fost la cuconașul, și ciocoiul dumisale nu m-au lăsat să întru în odaie, spuindu-mi că este adâncit în citanie...

CUCOANA: Mititelul, iar are să-l lovească durerea de cap. (Către servitoare.) Cu toate acestea, du-te de-l cheamă și îi spune că-l rog să vie la neneaca și să mai lase cititul. (Către dascăl.) Dacă citește mult sara, îl dor ochii, pentru aceea îl sfătuiesc să se ducă serile la preumblare pe ulița mare măcar că și dacă se duce mulțumirea lui este să dea tot ce are pe lângă sine la săraci și mai ales la bietele văduve, încât deosebit de 100 galbeni leafa lui pe an, de la băbacul său, și afară de aceea ce-i mai dau eu, apoi alaltăieri au venit acasă făr’ de șal, cu care era încins, și făr’ de orologhiu, și numai în antereu, spuindu-mi că le-au dat de pomană unei bătrâne bolnave ce are două nepoțele. Îți spui drept, dascăle, nu spre laudă, că la compătimire pentru săraci foarte bine îmi samănă mie.

SLUJNICA: Cuconașul cu mare supărare au deschis ușa și au zis că va veni, dar m-au suduit și m-au chișcat...

CUCONAȘUL (intră în casă cu un ochi legat și întreabă): Ce poruncește nenecuța?

CUCOANA: Ah! psihi mu! ce ai la ochi? au doară de multă citanie ți s-au tulburat ochiul?

CUCONAȘUL: Așa se vede, nenecuță; astă-noapte am citit mai pân-în ziuă. (Zicând aceste, îi cad din brâu câteva cărți de joc, pe care, plecându-se să le ieie, îi cad mai multe.)

CUCOANA: Dar ce cărți sunt acele și de ce le porți în sân?

CUCONAȘUL: Pentru pasians le-am cumpărat, și le luasem cu mine ca să le duc la un amic ce știe feluri de pasiansuri... (Tocmai atunci intră în casă un italian tractirgiu și cu un arnăut de la agie, zicând către cucoană:)

ARNĂUTUL: Cucoană! Domnul agă m-au trimis să vă spui că acest cuconaș al domniilor voastre, întovărășinduse cu alți tineri de treapta lui, în toate nopțile tulbură orașul, primblându-se pe ulițe cu lăutari, făcând zeiefeturi pe la locuri rușinate, jucându-se în cărți pe la tractiruri până în ziuă și până ce prăpădește tot ce are de lângă sine, iar mai ales astă-noapte și-au dat în biliard șalul, orologhiul și straiele, rămâind numai în cămeșă; și tocmai atuncea viind și tractirgiul, acesta i-au cerut să-i plătească cele ce băuse și mâncase, iar cilibiul dumitale, în loc de bani, i-au frânt de cap un achiu, de care întâmplare femeia tractirgiului, supărându-se, și-au adunat oștile sale: patru argate și două bucătărițe bine înarmate cu polonice, cociorve, pomotușe și alte unelte gospodărești, și cu aceste năpădind pe cilibiul, deosebit de lucruri nu prea mirositoare ce i-au aruncat în obraz, l-au petrecut cu această ceremonie pân’ la curtea dumitale; iar acolea cilibiul, sumețindu-se, apucase la scărmănat pe tractiriță; noroc de bucătăriță că i-au stâmpărat mânia lovindu-l cu polonicul peste ochi, iar celelalte femei cu celelalte unelte l-au strâmtorit atâta, încât dumnealui, cu mare sprinteneală, ca un pelivan, au sărit peste poartă în ogradă la dumneata, dar biruitoarele argate au câștigat câmpul răzbelului. Acum onestul tractirgiu își cere onorul femeii și plata datoriilor de la cilibiul dumitale...

CUCOANA: Eu nu cred minciuni de a tale, curcanule, pentru copilul meu, căci el mi-au spus de întâmplarea ochiului său, asemenea de șal și orologhiu; iar acel ce au făcut aceste pozne trebuie să fie alt berbant, și ieșiți afară cu binișorul dacă nu vreți să pui țiganii să vă înterească...

TRACTIRGIUL: Per dio santo, eu mă duc să dau jalbă la vodă, și cilibiul dumitale, de se va întâlni cu mine undeva, îmi va plăti punșurile și vinațurile ce mi-au băut, ori îi voi scoate și celălalt ochi. (Se duc.)

CUCONAȘUL (făcându-se că plânge): Toate aceste sunt minciuni, nenecuță; și se vede că acest blestemat de tractirgiu prepune că aș fi fost eu, dar el, șonțul, spune minciuni, căci eu pe crucea mea mă gur că astă-noapte când citeam am auzit mare calabalâc pe la poarta noastră, și nu știu ce au fost pricina!

CUCOANA: Nu-i nimică, drăguță, nu te supăra, că eu voi vorbi cu aga vărul Iacovachi, și-ți voi cere cinstea de la șarlatanul de tractirgiu pentru năpasta ce-ți face...

CUCONAȘUL: Dar mata să-i spui că pe tractirgiu îl cheamă Marcu de pe ulița mare din dreptul caselor Pașcanului...

CUCOANA: De unde îl știi, dacă zici că n-ai fost astănoapte la dânsul?...

CUCONAȘUL: Cum să nu-l știu, dacă mata totdeauna mă iei la primblare cu butca sara pe lună și stai dinaintea tractirului de mâncăm înghețată...

CUCOANA: Nu-i nimică, nu-i nimică, psihi mu, eu toate le voi pune la cale și voi vorbi cu dobitocul de agă, iar acum să vorbim cu dascălul ce ți-am tocmit astăzi. (Către dascăl.) Te rog fă-i puțină cercare, ca să știm ce n-au învățat încă.

DASCĂLUL (către cuconaș): Dumneata de opt ani, de când te afli la școala domnească, trebuie să fi învățat în limba grecească mai tot cursul celor întâi învățături ce trebuiesc neapărat unui tânăr evghenis, precum gramatica, catehismul religiei, istoria lumii, aritmetica și geografia, și știind aceste, apoi vom merge mai nainte.

CUCONAȘUL: Ce ai să-ți bați capul, loghiotate, să mă mai înveți, când eu știu tot și sunt cel întâi între toți școlerii? Întreabă dascălii de la școala domnească să-ți spuie că eu am învățat toate cele, schimbându-mi tabla de nu la trei zile, dar la săptămâna negreșit, iar acum, de vro cinci luni, învăț o engomie grecească să o spui băbacăi la Crăciun.

DASCĂLUL: Eu pe dascăli nu vreau să-i întreb ce ai învățat, ce pe dumneata aș vrea să te întreb câte ceva...

CUCONAȘUL: Întreabă cât îți place.

DASCĂLUL: Spune-mi, dacă ai învățat catihismul, ce lege este a dumitale, căruia te închini, și ce Dumnezeu slăvești?

CUCONAȘUL: Eu sunt de legea moldovenească, ca și toți oamenii din lume.

DASCĂLUL: Legi și popule în lume sunt multe feluri, iar Dumnezeul cel adevărat este unul, căruia ne închinăm noi, creștinii.

CUCONAȘUL: Ba să mă ierți, dascăle, dumnezei sunt trei: Tatul, Fiul și Duhul Sfânt.

DASCĂLUL: Aceste trei fețe sunt una și de o ființă, și se cheamă Treime.

CUCONAȘUL: Apoi cum se poate să fie și trei, și unul?

DASCĂLUL: Precum se pot multe lucruri materialice, dar mai ales Dumnezeirea, ce toate le poate. De pildă, cărămida îi alcătuită din apă, lut și foc; ai înțeles acum că din aceste trei lucruri se alcătuiește cărămida?*.

CUCONAȘUL: Cum să nu înțeleg!

DASCĂLUL: Așadar, spune-mi acum: din câte fețe se alcătuiește Troița?

CUCONAȘUL: Din apă, lut și foc. (Către neneacă-sa.) Nu am răspuns bine, precum m-au întrebat acest loghios? Căci dascălii de la școala domnească niciodată nu mi-au spus că Treimea este ca și cărămida; așa-i, nenecuță, că învăț mai degrabă de la dascălul acesta?

DASCĂLUL (zâmbindu-se, zice): Cât pentru ale legii, am înțeles și eu cât ai învățat. Aș vrea acum să-mi spui din istoria lumii; știi dumneata, cilibi, cum l-au chemat pe cel întâi om, și cine l-au zidit pe dânsul, și cum au chemat pe fiii lui?

CUCONAȘUL: Mi se pare că Adam. (Către neneaca sa.) Mata mi-ai cumpărat de la ungurii ce umblă cu torba în spate niște cadre, pe care este zugrăvit Adam într-o livadă mâncând mere domnești cu femeia sa Eva.

DASCĂLUL: Dar acești întâi oameni unde trăiau atuncea, și cine i-au zidit?

CUCONAȘUL: Eu cred că în Moldova, dar la ce moșie anume nu pot ști; asemenea, nu știu cum au chemat pe părinții lor.

DASCĂLUL: Pentru Dumnezeu, ce spui, berbantule! Adam au fost zidit de însuși creatorul, și Eva au fost scoasă din coastele lui, lăcașul lor au fost raiul, ce se numea Eden, care nu este în Moldova, dar gustând din pomul cunoștinții i-au izgonit domnul din rai și i-au blestemat dându-le pământul spre locuință, după care ei au născut pe Cain și pe Avel, din care seminție ne tragem noi. Deci ai înțeles acum istoria strămoșilor noștri?

CUCONAȘUL: Am înțeles, loghiotate, dar nu pot înțelege dacă au zidit Dumnezeu pe Adam, apoi cum de au scos o coastă dintr-însul, din care au zidit pe Eva? Doar Dumnezeu n-au putut să zidească și pe Eva făr’ de coasta lui Adam? Sau poate și mata, neneacă, ai ieșit din coastele băbacăi? (Râzând.)

CUCOANA: Ba nu, drăguță, că Dumnezeu au făcut această minune cu Eva numai; apoi Eva au făcut pe Cain și Avel, precum maica mea m-au făcut pe mine, și din aceștia s-au înmulțit oamenii pe pământ.

CUCONAȘUL: Apoi cum s-au înmulțit dacă Avel și Cain nu erau însurați, doar Dumnezeu de le-au făcut femei tot din coastele bietului Adam, lăsându-l fără coaste...

DASCĂLUL: Minciuni spui, cilibi, căci Eva, măcar că nu au mai avut copii de care Biblia nu ne spune, dar după Talmudul jidovilor, ea au născut șapte fiice, ce s-au însoțit după legea veche cu frații lor... Așadar, acum ai înțeles?

CUCONAȘUL: Ba tot nu.

DASCĂLUL: Cum nu? Dacă Adam și Eva au fost părinții lui Cain și Avel, precum dumneata și fratele dumitale sunteți ai băbacăi și ai neneacăi, apoi Avel și Cain ai cui au trebuit să fie?

CUCONAȘUL: Negreșit ai băbacăi și ai neneacăi, căci îmi aduc aminte că neneaca au mai avut doi copii, pe Pavel și Călin, ce samănă la nume cu Avel și Cain, și carii au murit de mult...

DASCĂLUL (râzând cu hohot și zicând în sine: ti catergaris, ce spânzurat): Deci să lăsăm și istoria lui Adam. Spune, mă rog, de cele patru regule ale aritmeticii, căci de gramatică nu mă îndoiesc că o știi.

CUCONAȘUL: Îți spui drept că nu știu nici o regulă, și nici am voit să-mi bat capul să le învăț degeaba, când galbenul este știut cât umblă și câte parale este leul; iar de am vreo socoteală cu cineva, pui pe ciocoi de socotește, și eu plătesc, și pace; iar a număra știu și pân’ la o sută, și pân’ la două sute, și pân’ la mii de mii.

DASCĂLUL: Dacă aritmetica nu ai învățat, apoi cred că geografia nici atâta.

CUCONAȘUL: Dar ce dihanie este aceea geografie?

DASCĂLUL: Nu știu cum să-ți spun moldovenește. Geografia este de a ști ce este pământul, în câte împărății sau domnii se împarte, ce orașe sunt mai mari, ce râuri, ce mări.

CUCONAȘUL: Stă’, dascăle, să-ți spun, căci eu de mititel știu ce zici dumneata să mai învăț; bunăoară, când am fost la mănăstiri cu neneaca de ne-am primblat, am fost la Botoșani, la Roman, la Bacău, trecând peste Bahlui, Jăjia, Siret și...

DASCĂLUL: Bine, dar dumneata ai văzut numai Moldova, însă pe pământ sunt și alte țări și târguri, măcar că și Moldova are deosebită istorie și guvern.

CUCONAȘUL: Și eu am auzit că sunt alte țări, precum nemțească, ungurească, leșească, turcească, dar nu am fost pe acolo, că cine umblă degeaba dacă nu are treabă de unde răsare soarele și până unde apune, destul că știu de mititel că soarele din Moldova răsare și în Moldova apune. Și apoi te rog să-mi spui, loghiotate, care evghenis ca mine mai învață istoria Moldovei de când avem domni de Țarigrad, unde se termină lumea noastră, și când istoria Moldovei se încheie în două legi, întâi că măria sa vodă este stăpânul, norodul — oile, iar noi, boierii, ciobanii; apoi măria sa pe cine voiește din boieri, bate la talpe sau îi taie capul și noi, boierii, după pilda măriei sale jăcuim și batem norodul; și al doilea, care este din boieri mai mare și mai avut, acela este tare și are voie să facă ce vrea prin județe, mai ales fiind vornic mare, adică hotarnic de divan, căci el poate să răscroiască moșiile de pe la răzeși, mai ales când acele moșii sunt într-un hotar cu ale boierilor, și pace bună. Apoi nu-i mai bine să fiu și eu boier mare și să fac ce-mi place în țară, decât filosof ca dumneata, care nu ai nimică? Așa este, nenecuță, că l-am păcălit bine pe acest loghios?

DASCĂLUL: Cucoană, fiul dumitale atâta știe astăzi cât știa când l-ai adus de la țară să-l dai la școala domnească, deci ar trebui să înceapă de la alfa, vita, dar el îi de 20 ani...

CUCOANA: Tâlharii de dascăli sunt vinovați, iar el, mititelul, nu-i vinovat.

DASCĂLUL: Oricum să fie, însă el știe mai puțin decât nimica și el vorbește ce au auzit pe alții, ca papagalii, dar nici de o învățătură elementară nu are știință.

CUCONAȘUL: Ba să mă ierți, dascăle, eu nu sunt pasăre, și vorbesc mai bine decât o pasăre.

DASCĂLUL: Dacă nu ești pasăre, apoi ești un gaidaros (măgar).

CUCOANA: Eu am trăit, dascăle, în lume printre oameni mari, unde altă limbă nu se vorbea decât numai grecește, iar de gramatică nu-mi aduc aminte să mai întrebe cineva, destul este să înțeleagă grecește și să răspundă, iar moldovenește nu trebuie să învețe, că doar nu are să se facă popă sau logofăt, căci el când va fi boier de divan are numai să iscălească în cărțile de judecată, scrise gata de diecii divanului...

DASCĂLUL: Aceasta nu-i destul, căci un evghenis se cuvine să aibă și învățătură scolastică.

CUCOANA: Eu văd că nu mă înțelegi, căci copilul meu nu vreau să fie filosof, aceasta poate să-l strice; adu-ți aminte că el este avut, este rudenie cu protipendada (cei întâi cinci arhonzi ai guvernului țării), apoi, ca să se înalțe, nu-i trebuie procopseală multă, ce îngreuie capul și îl împiedică să meargă înainte, deci te rog învață-l atâta încât să samene cu ceilalți tineri de teapa lui, și anume, să fie șăgalnic la vorbă, adică matalnic, și să știe când și cui să facă politică, și să știe când să tacă ca să fie nostim, în sfârșit, învățătura lui să fie pospăietă, ca să nu fie ca un urs salbatic; înțelegi acum, loghiotate? Adică să-l înveți pe ușor, în scurt, pe deasupra, câte puțin de toate, făr’ de bătaie de cap, și, cum am zice, pentru ochii oamenilor, căci el după neamul și starea lui nu-i trebuie mai mult, și nici are vreme, mai ales că peste un an gândesc să-l însor...

CUCONAȘUL: Vezi bine, ba să mă și boieresc!

DASCĂLUL: Chirie Eleison! Ti catergaris! Dă-mi dar voie, cheramo, să-ți spui că și eu văd că de a învăța cumsecade fiul dumitale au trecut vremea cea scumpă, însă să întrebuințăm timpul cât au mai rămas spre a-i lumina cât se va putea mintea și de a-l deprinde cu învățăturile grecești măcar cele mai trebuitoare, căci de patria lor moldovenii nu au a-și bate capul, fiind curtea domnească patria lor.

CUCOANA: Dumneata, dascăle, mă scoți din răbdare cu filosofiile dumitale; eu îți spun în scurt că dacă fiul meu îi slăbușor de duh, apoi dumneata în zadar vrei să-i deschizi mintea, iar cât pentru boierii și chiverniseala lui el nu are abar, căci eu l-oi înlesni la toate prin rudeniile mele cele mari, și ia sama, loghiotate, că dumneata cu învățătura dumitale tot dascăl ai rămas, dacă nu ai avut moșie și rudenii pe cei mari ai țării, sau măcar nu te-ai ciocoit pe lângă vrun boier mare făcându-te ciubucciu sau cafegiu, și crede-mă că mai procopsit ai fi decât cum ești; iar ce se atinge de copilul meu, eu, dacă l-oi însura, îi voi purta grijă de toate, ca să nu-l ajungă nici vânt rece, și mă voi sili să se facă vornic mare de divan...

CUCONAȘUL (sărutând mâna cucoanei): Așă-i, nenecuță, că mata mi-i crește și copiii dacă mă voi însura?

CUCOANA: Așteaptă, drăguță, să vezi întâi de-i avea copii.

CUCONAȘUL: Cum să nu am?! Ba încă mă voi opinti ca să întrec și pe băbaca.

DASCĂLUL (în sine): Bre, bre, bre, ce mascarale de oameni!

CUCOANA (către cuconaș): Nu ți-i rușine, fleacule, să întreci pe băbacă-tău?! (Către dascăl.) Așadar, loghiotate, fă ce-i face cu dânsul pân’ la anul.

DASCĂLUL: O, chera mu! Eu sunt om onest și sunt dator să-ți spun că cu cât cilibiul dumitale este avut și de soi înalt, cu atâta i-ar ședea mai bine să învețe ceva mai cu sistemă decât zici dumneata, ca să nu samene cu un cal rău împodobit cu rafturi scumpe, pe care îndată ce-l despodobesc rămâne o gloabă nefolosnică și urâcioasă...

CUCONAȘUL: Auzi, auzi, neneacă, beleaua această de dascăl mă face gloabă...

CUCOANA: Of, dascăle, ce mă superi cu palavrele dumitale? Eu îți spun încă o dată că el îi avut și de neam mare, apoi la noi, în Moldova, cine are aceste îi cu minte, de treabă și procopsit...

DASCĂLUL: Apoi eu nu am ce face în casa dumitale.

CUCOANA: Iaca, te-ai și mâniet, dar te rog să nu ne mai filonichisem, ce să vorbim cum se cuvine. Adu-ți aminte că dumneata te-ai făgăduit să alcătuiești un plan cum să înveți copilul; deci l-ai gătit?

DASCĂLUL: Eu îl făcusem precum știu, dar văd din vorbele dumitale că nu-ți va plăcea; poroncește dar ce am să fac, căci, precum înțeleg, dumneata nu vrei să dau învățătură sistematică ca un dascăl, ce să-i fiu numai pedagog, ca cilibiul dumitale să rămâie un magog (momiță cu cap de câine).

CUCOANA: Fii dar dumneata pedagog sau magog, mie puțin îmi pasă, numai însemnează ce îți voi spune.

DASCĂLUL: Sunt gata, spune.

CUCOANA: În toate zilele, deosebit de sărbători mici și mari și de duminici, de la cinci pân’ la șase ore să citești cu dânsul istoria și geografia; însă să faci așa marafet, ca el, făr’ de multă osteneală, să știe pe de rost câteva întâmplări din Alexandria lui Machedon7, precum de căpcânii și de furnicile cele mari cât omul ce s-au bătut cu dânsul și alte minunății ce au mai făcut Machedon; asemenea, de domnii cei vestiți ai Moldovei, precum de Papură-vodă, de Ciubăr-vodă și alți viteji; precum de Crai-Nou, fiul Epii, poreclit Sfărâmă-Piatră, Strâmbă-Lemne, de care boierii și cucoanele spun prin adunări povești tare frumoase; asemenea, să știe cum se cheamă orașele cele mai mari ale țărilor noastre, mănăstirile și sihăstriile.

DASCĂLUL: Altă ce mai poruncești?

CUCOANA: O dată pe săptămână să-l înveți hambacul.

DASCĂLUL: Vrei să zici poate aritmetica?

CUCOANA: Ba nu, eu vreau hambacul, că îi mai ușor, ca să știe copilul numai că două și cu două fac patru, și să știe a-și număra paralele când va fi rânduit de vistierie prin ținuturi cu goștină, desătină și mai ales vădrăritul la Odobești. Oh! la Odobești, unde cântă țiganii toată ziua, joacă și beau călcătorii, ba și noi, boierii, când ne ducem pe la podgorii să petrecem; mai mult nu trebuie. Dar așteaptă să-ți spun, loghiotate, de ce învățătură mai mare are copilul trebuință ca să se poată schivernisi, adică să poată câștiga parale mai cu lesnire, căci în țara noastră boierii, dacă se fac vornici mari de divan, apoi se rânduiesc să măsoare moșiile boierilor celor mai mici, mai ales ale mojicilor de răzeși, când se plâng că li s-au împresurat moșiile lor de boieri, și acei vornici măsoară cu prăjina și lanțugul locul de pricină și-l dă acelui ce le aduc mai mulți bani; iar de câtăva vreme vornicii hotarnici au învățat de la nemți alt meșteșug ca să nimerească linia mai drept, și și-au cumpărat câte o ocheană pe trei craci, și căutând printr-însa încotro vreu, oamenii îi socotesc foarte procopsiți, și hotărâtura lor acea cu ocheana are credit la domnie mai mult decât hrisoavele vechi, căci ei, ca niște fermecători, pot preface fața pământului, făcând din deal vale și din podiș munte, și pot să găsească siliște de sate mai veche decât potopul, și pot să răscroiască hotarele firești și să facă cu moșie pe cel ce niciodată nu au avut moșie, dacă le umple pungile; apoi judecă, loghiotate, cu înțelepciunea dumitale când va ști copilul acest meșteșug ce chiverniseală de alijveriș poate face cu dânsa...

DASCĂLUL (au strigat): Chirie eleison che soson ton laonsu! (adică: Doamne, miluiește și mântuiește pe norodul tău!)

CUCOANA: Eu mă mier, dascăle, de ce te sperii de un lucru așa firesc în țară și așa de folos pentru deregători, dar să lăsăm deoparte aceste învățături adânci, de care țiam vorbit prea destul, și să ne întoarcem la altele mai cu haz și mai ușoare; deci însemnează.

DASCĂLUL: Spune, chiria mu.

CUCOANA: Să-l înveți a vorbi cabazlicos...

DASCĂLUL: Adică ca să râdă toți de dânsul ca de un caraghios; mai bine să-l învăț a vorbi frumos...

CUCOANA: Pentru Dumnezeu, dumneata vrei să-l înveți raterica (retorica). Nu, dascăle, nu vreau decât să fie vorbăreț, să nu-i tacă gura nici un minut, să știe pe de rost numele comedianților și al pelivenilor celor mai vestiți ce joacă pe frânghii și fac ghidușii de carii domnul și boierii fac mare haz.

DASCĂLUL: Altă ce mai poruncești?

CUCOANA: Copilului muzica nu-i este prea dragă, căci mititelul au pătimit de năjit, dar cânta bine din cobză; cu toate aceste, țiganul Nedelcu, vestit scripcar în Iași, să vie o dată pe săptămână ca să-i arăte și în scripcă pestrefuri turcești, și atunci vor zice oamenii că fiul meu știe și muzicant.

DASCĂLUL: Ce mai poftești alta?

CUCOANA: Să învețe în toate zilele a juca, pentru care să-mi găsești vrun neamț jucăuș bun, mai ales pentru ștaier și minavet, și să porți de grijă ca neamțul să-l învețe a face cucoanelor complimente cu coadă, de cele nemțești, și a juca la baluri necontenit, ca să-i meargă vestea, așa cum se vestise când trăiam la țară, încât nici un flăcău nu-l întrecea la jocul sârbesc de brâu, la țigănească, la corăghiească, cum joacă la Galați, la mocănească, la huțănească, la hora moldovenească, și altăeleî și altăeleî.

DASCĂLUL: Altă ce mai trebuie să știe cilibiul dumitale?

CUCOANA: Mi se pare că îi destul pentru un tânăr căruia toate îi se zâmbesc în lume și fiul meu, având aceste talenturi, îndată să înceapă a se ridica în sus ca un flutur cu aripile de aur. Dar am uitat ce au fost mai de folos, și anume, te rog să-l deprinzi mai cu dinadinsul de a-și ținea grandețele sau finețile pe vârful nasului, ca un boier mare, și cât se va putea mai sus, așa cum fac limongii fanarioți după ce vin de la Țarigrad la noi cu domnii greci, carii, după ce se boieresc, se înavuțesc jăcuind cât pot, apoi își bat joc de boierii pământeni, și toți se tem de acești cireci domnești, și această fudulie grecească este prea de modă acum, făr’ de care copilul nu va însemna nimică, și vor zice toți că este un gogoman de țară.

DASCĂLUL: Dumneata, chera mu, ai uitat trei lucruri mai trebuitoare decât aceste fleacuri, adică măcar să-l înveți moldovenește, religia și fapta bună.

CUCOANA: Adevărat am uitat, dar nu îi de modă.

CUCONAȘUL (către maica sa): Auzi! auzi! să mai învăț moldovenește dacă eu sunt moldovan!

CUCOANA: Are dreptate copilul, că el știe moldovenește a vorbi și a iscăli, iar de istorie nime nu întreabă, nici măcar nu se vorbește acum, ca mai nainte, pe când erau domni pământeni. Iar ce se atinge de religie, apoi și eu, și duhovnicul, când îl spoveduiește, îi spune destule molitve, de ar ținea minte măcar a zecea parte, căci doar nu am săl călugăresc. Iar cât pentru faptă bună, aceasta este o istorie lungă și sacă, ce acum nu se pomenește, căci fiul meu, trăind în lume, se va purta după pilda boierilor curții domnești și va înțelege el singur de ce fac haz la curte și de ce nu fac haz, de ar fi el parolist cu damele pentru orice lucru de nimică, de ar plăti cinstit datoriile în cărți și pe la dughene, ca să nu-l închidă la vartă, de ar linguși pe boierii mari, ca să-l schivernisească și pe dânsul, mititelul, de și-ar iubi rudeniile cele bogate, căci de la cele sărace nu are ce aștepta, de ar fi fraged cu ceilalți cuconași de teapa lui, de ar fi simțitor de cele mai mici supărări ce se întâmplă prin casele altora, iar de casa lui nu are să-i pese, căci eu le voi pune toate la cale, și destul pentru dânsul. Iată ce vasăzică tânăr drăgălaș și cu fapte bune; iar mai cu dinadinsul pe lângă boierii cei mari să se micșoreze, iar cu cei mici să se fudulească, ca acei mari să-l iubească, iar ciocoii să se teamă de dânsul, iată iarăși în ce se încheie înțelepciunea și ipolipsul la curtea domnească, ba și în toată lumea, făr’ de care daruri copilul va fi nesuferit tuturor...

DASCĂLUL: Caco hrono na chisesi che o Iosu o catergaris! (Blestemată să fii și tu și cuconașul tău, spânzuratul!)

Aceasta zicând dascălul în sine, își apucă șlicul și o rupe de fugă.

CUCONAȘUL (râzând cu hohot, zice): Au luat dracul pe cațaonul, și eu am scăpat teafăr, căci înțeleapta mea nenecuță i-au venit de hac... Doamne, Doamne, mata tare ești învățată, de poți învăța și pe dascăli...

(Eu eram tânăr pe atuncea și ascultam din tinda casei această comedie a amicului și conșcolerul meu cuconaș; deci adaog iarăși: cât era de înădușită pe vremea fanarioților în Moldova simțirea cea mai sacră a iubirii de patrie și educația românilor, dar am trăit și am văzut cu întristare în timpul de acum altfel de civilizație, mai grozavă decât a grecilor, adică progresul turbat sau ultraliberal al unor tineri români, ce nu cred nici în Dumnezeu, nici în dracu; și nu se tem nici de cuget, nici de păcat, și își bat joc de părinții lor, numindu-i retrograzi, varvari, și își bat joc de toți ce nu sunt ca dânșii și apoi pier ca muștele, ce nu aduc nici o roadă în lume...)

▲ Începutul paginii.