Corbii

O! corbi siniştri, vă iubesc;
Voi, ce pe-al iernii alb linţoliu
Cădeţi în stoluri ce-ngrozesc
Ca nişte pete mari de doliu!

În fracurile voastre negre
De ciocli aveţi ceva de gală,
Şi-n croncănitul vostru râde
O ironie triumfală!

Duşmani cetăţilor banale,
Prin vechi ruini v-adăpostiţi,
Şi sub dispreţul vostru rece
O lume-ntreagă-nvăluiţi.

Dacă vă muşcă foamea, -ntocmai
Ca feudalii castelani,
Vă năpustiţi pe avuţia
Muncită-a bieţilor ţărani.

Şi negrul vostru e simbolic;
E doliul ce-ndurător
Purtaţi victimelor căzute
Sub ciocul vostru hrăpitor.

Chiar Edgar Poe, în cinstea voastră,
A scris balada-ntunecată
Al cărei laitmotiv e tristul
Şi-ngrozitorul: niciodată!

O, corb sinistru, al meu suflet
Scârbit de lupte şi de jale
E-atras de doliul sarcastic
Ce-l poartă aripile tale!

Şi-aş vrea pentru-a scăpa de viaţa
Sugrumătoare a cetăţii
Să deviu regele ruinei,
Al păcii şi-al singurătăţii.