Coconul Drăgan

Coconul Drăgan de Ion Heliade Rădulescu

Frățica, scumpul jumătățoi al coconiței Drăgane, s-a fost chemat și dumnealui coconul Drăgan și noi nici nu știam. E mult de când se împărtășise publicului portretul acestei coconițe și lumea nu știa nimica despre boierul dumneaei, pentru că nu era așa ieșit la obraze. Trebuie însă sa vorbim ceva și de dumnealui, căci acum e între oameni.

Coconul Drăgan e un fel de bădăran boierit, care se ține mereu de moda veacului. În vremea de mai nainte, după cum am zis, era un neiculiță de minune, om al trebii, scotea lapte din piatră, pupa pe român în bot și-i lua din pungă tot; sau, dacă nu vrea hoțul de român să-i dea, atunci... atunci târnuit, scuturat, cu părul vâlvoi ți-l băga (după limba dumnealui) la obedeală, îi da fum de ardei, și lasă-l în pace apoi... De când am scăpat de acele vremi afurisite, după care suspină toți Drăganii din țară, coconul Drăgan se făcu un patriot grozav, năbădăios, numai foc și inimă albastră pentru patrie (însă numai când nu e în slujbă, ca să se știe).

Acum, slavă Domnului că e în slujbă; și a fost mare bucurie în casa dumnealui, căci slujbulița i-a fost cam bunicică, de mult era aprins de patriotism ca să o dobândească. Lumea zice că, când s-a pus în această pâinișoară și s-a dus acasă, ar fi intrat cu un aer foarte greu și îngâmfat și semăna, povestea ăluia, că ar fi zis: "Bucură-te, poartă, bucură-te, scară, bucură-te, ușă!" ș.c.l.; noi însă nu credem. Coconița dumisale acum a luat un aer cumsecade, dar de vestitul "bată-te Dumnezeu!" încă nu s-a dezbărat.

Coconul Drăgan e în slujbă acum și e numai foc, plin de activitate, un diplomat iscusit; aleargă în sus, în jos; când îl cauți, îl vezi cu gazete în mână; când îl cauți, se face că e zăpăcit, capul îi e cât o baniță, tot cu dușii după lume are d-a face. Va fi făcând vreo treabă? Dumnezeu știe, că noi nu vedem nimic, și nici dumnealui nu vede mai nimic, mai vârtos din ale trebii. Are câțiva subalterni ce și-au pierdut cumpătul de când a venit pe capul lor, pentru că coconul Drăgan e mândru, bădăranul: ca Satan, țanțoș, mojicos, nu-i ajunge nimeni nici cu strămurarea la nas; mai vârtos când se gândește la evghenia dumisale, îl apucă capul. Înfruntă, strigă, ba încă (după limba dumnealui) și ocăraște, când nu e vremea nici de înfruntat, nici de strigat și când bieții oameni nu s-ar lăsa una cu capul (cu iertăciune) să-i ocărască. Coconul Drăgan zice că știe și carte: nemțește, franțuzește, păsărește, afară de românește, pentru că, când era copil, cartea românească era cartea mojicilor, și dumnealui bine vedeți dumneavoastră că este evghenis ca aceia. Când te duci la dumnealui, sau acasă, sau la slujbă, de se va întâmpla să fii ceva mai ipochimen, sau cel puțin fecior de boier, îl vezi mai dezlegat la limbă; când îl cauți e vorbă multă, adică sărăcia omului; iar de vei fi d-alde terchea-berchea, e posac ulubeasnea. Subalternilor săi le măsoară vrednicia cu un cot al său deosebit de genealogie și de evghenie. Când a intrat în slujbă, și-a făcut o listă de toți impiegații săi, ca să vază câte nume se sfârșesc în an și în esc și câte nu; și iar cele în anși esc câte au reputație istorică și câte nu; și apoi cele cu reputație istorică, câte sunt ciocoiești și câte boierești, și iar din cele boierești câte se pot apropia oarecum de dumnealui și câte nu, și felurimi de asemenea băgări de seamă genealogice și științifice, pentru că este și versat mult în științe; într-o zi spunea unui prieten că știe și teologia, căci la carte curat este zis că "nu este robul mai mare decât stăpânul său".

Să-l vedeți acum cum caută treaba: Vine câte un scriitor, îi înfățișeză vreo hârtie mai bine sau mai rău scrisă, cum a dat Dumnezeu în zilele noastre; coconul Drăgan stă posomorât, îngâmfat ca un curcan; se uită la dânsul să vază fecior de boier este sau nu; să zicem că nu este — atunci:

— Ce sunt hârtiile alea?

— ...O hârtie la...

--N-am vreme acum; nu vedeți voi că nu-mi mai văz capul de treburi? Ce sunt mojicii ăștia! Ei gândesc că noi, boierii, suntem hamali ca dânșii!

Scriitorul iese pufnind de râs. Vine altul.

— Dar tu, ce-ai acolo?

— ...Hârtia... știți dumneavoastră, către...

--Ad-o-ncoa! — și i-o smulge din mână cam necăjit, cam cu o demnitate dregătorială.

— Ce scrisoare e asta? v-ați luat și voi după băiețoii ăia ce ies din școală? Na, citește! (Coconul Drăgan se știe că de când era copil nu prea știa bine să citească de mână, cu toată pricopseala dumnealui.)

Scriitorul citește. — Nu-ți e sintesis bun, logofete! Mergi de mai învață buchile! Ce vorbe sunt alea: va veni?! Ce va veni?--o să vie, mă! Mergi de-ți îndreptează hârtia, ticălosule, și prescri-o bine; vezi de pune stigmes d-alea mai multe, ca să se înțeleagă mai bine.

Într-o zi coconul Drăgan sta la vorbă, adică la taifas, cu un favorit al său foarte pricopsit — pentru că se înnebunește după pricopsiți, mai vârtos când dumnealor îi spun că coconul Drăgan este cel mai mare patriot. Pricopsitul acesta e Lumea zice trebi; noi punem însă aci limba dumnealui. un fel de găgăuță de bonton, care umblă bănănăind și vorbește mușcându-și buzele, un domnișor care știe de toate: e și politic, și diplomatic, și patriot, și liberal, după vremi, și om al trebii (de l-ei căta), și literat, un dezmetic ce se înțeapă de a trece totdauna cu duh. La acest taifas dregătorial mai veni și un străin de aceia ce n-au nici o patrie, ce se interesează de toate patriile și mai vârtos de Tara Românească, unde găsește toate d-a gata, un domnișor ce s-amestecat în toate, vorbește de toate: de politică, de comerciu, de arte, de științe, de literatură, și mai vârtos e foarte amator de limba românească: când o vede împestrițată și corcită, îi place de minune și urăște pe toți câți se ocupă să o curățe și să o reguleze. Câte-trei se făcură o treime ca aceea.

Iată și un scriitor din cei juni, smerit și plin de geniu — pentru că geniul cel adevărat e totdauna smerit.

— Nu vezi c-avem treabă? ce mi-ai venit cu hârtia aia? — se răsti coconul Drăgan.

— E grabnică; e răspuns la...

— Hei, ad-o-ncoa — citește!

Junele citește. Între alte vorbe, nu știu ce se vorbea despre Regulamentul organic, sau drept politic. Coconul Drăgan, ce asculta ca un cotoi în cenușă, ardică capul și zice junelui să îndrepteze vorbele organic și politic și să puie organicesc, politicesc.

— Ce ziceți, domnilor, n-am dreptate?

— Ai dreptate, ziseră deodată amândoi dalcaucii. Atâta aștepta s-auză și coconul Drăgan, căci dumnealui are și bunătatea asta de a nu prea se încrede pe părerea dumisale; atât, zic, aștepta, și unde se scoală odată năbădăios:

— Hai! auzit-ai? organicesc, mă! politicesc? pe românește; ce vorbe sunt astea? V-ați luat toți după Eliad ăla. Du-te și schimbă vorbele, că vă ia dracu pe toți! Hai! organic! organicesc, mă! organicesc, învață românește!

— Organic și politic e mai românește, domnilor, zise junele cu smerenie.

— De unde până unde românește? ziseră câte-trei deodată; care e cuvântul?

— Cuvântul este că dumitale, domnule literat, oamenii îți zic dezmetic, iar nu dezmeticesc, iar dumitale, care ești străin, venit de ieri, d-alaltăieri p-aici, îți zic venetic, iar nu veneticesc; și dumitale, cocoane Drăgane, de când ești în slujbă, zău, toată lumea îți zice lunatic; crede-ma, să te crează Dumnezeu, că pe nici un român n-am auzit să-ți zică lunaticesc.

Domnii cei doi, iscusiți și literați, rămaseră cu gurile căscate; coconul Drăgan, la astfel de jucării de vorbe e totdauna om al lui Dumnezeu: nu înțelege mai nimic. Pe urmă, după ce va lua seama bine vorbei, atunci sa-l vedeți. Acum atât i se păru, că scriitorul e cam limbut, și-l dete afară zicându-i să-și prescrie hârtia.

Îi rămaseră însă în ureche vorbele lunatic și lunaticesc și întrebă cam pe departe pe favoriții săi; ei, după câteva deslușiri, îl făcură sa înțeleagă obrăznicia bietului băiat de a cuteza să spuie coconului, de față, ce zice lumea de dumnealui. O astfel de impertinență, de a spune dregătorilor ce se vorbește și se face p-afară, nu se poate suferi; și nu știm acum ce soarte așteaptă pe bietul copil neîncercat cu slujba.

Multe istorii de astea mai are coconul Drăgan. Colecția anecdotelor și năbădăilor sale ar forma câteva volume foarte nostime, întocmai ca dumnealui; pentru că și dumnealui e nostim. În numerele viitoare vom da câteva anecdote; și suntem gata a primi orice anecdotă de felul acesta, care va îmbogăți colecția noastră, atât în proză cât și în versuri. Asemenea anecdote sunt foarte folositoare pentru formarea junilor după niște modele și tipi așa de progresivi ca coconul Drăgan, care cu adevărat e Drăgan și în nume, și în fapte. Nu râdeți însă, căci Drăgan pe limba dumnealui va sa zică Agapie, și mă rog să-l iubiți.

1844