Ciocoii vechi şi noi/Una la mână!

De la Wikisource

←←Adevărul e proastă marfă

Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon (Una la mână!)

Ce dai să te fac ispravnic?→→

Dinu Păturică, cum se instală în postul de vătaf pe care-l dorise atât de mult, chemă pe toate slugile curţii şi le ţinu un cuvânt prin care le făcu cunoscut că, în timpul fostului mai nainte vătaf, se făcuse mare risipă în curtea stăpânului său şi că el nu va suferi să se urmeze şi în timpul său asemenea fapte. “Voi pedepsi — zicea el — fără milă pe toţi aceia ce vor cuteza să înşele pe boierul măcar cu o para”. Apoi după aceea numără păsările din curte, coti buţile cu vin, luă cheile pivniţei din mâna chelarului şi pe-ale cămării din mâna jupânesei, scoase pe sofragiu şi pe stolnic sub cuvânt de mâncătorie şi puse în locul lor pe alţii, aleşi de dânsul după sprânceană.

Aceste aspre măsuri ajunseră la urechea postelnicului şi el se bucură foarte mult, căci găsise, după părerea lui, un om cinstit ca să-l scape de ruina către care mergea cu paşi repezi; nu ştia însă că acel om în care se încredea atât de mult era cel mai fin dintre toţi hoţii şi că măsurile lui economice nu erau decât o cursă întinsă prin care voia să-l adoarmă, ca să-i poată mânca averea mai lesne.

După ce Păturică făcu tot ce putu ca să-şi dea aer de om cinstit şi cu durere de inimă de averea stăpânului său, el se înfăţişă dinaintea lui şi-i dete socoteală de toate măsurile ce luase.

Grecul ascultă cu bucurie toate proiectele de economie ce-i înfăţişă ciocoiul, apoi exclamă cu o mulţumire învederată:

— Bravo, Dinule, aferim, copilul meu! Cum îngrijeşti tu de averea mea, aşa să îngrijească Dumnezeu de tine.

Aceste binecuvântări, de al căror înţeles echivoc un om cu frica lui Dumnezeu s-ar fi înspăimântat, nu făcură nici o impresiune în inima ciocoiului; el plecă capul în jos spre semn de mulţumire şi zise:

— Stăpâne, tot ce am făcut pentru domnia ta nu este decât un mic semn de mulţumire pentru multele faceri de bine ce ai săvârşit asupra nevrednicului tău rob. Alta mai am să spun panevgheniei tale.

— Spune, Dinule, să vedem!

— Domnia ta ai moşii, vii, livezi de pomi, heleşteie şi zalhanale.

— Aşa, precum zici; am din toate acestea.

— Ei bine, stăpâne, trebuie să facem cercetare pe la toate aceste acareturi, căci poate să fie călcate de vecini; poate că arendaşii taie pădurile, strică livezile de pomi, lasă morile şi hanurile în neîngrijire şi, bine vezi domnia ta, acestea aduc dărăpănarea stării măriei tale. Trebuie dar să trimiţi un om credincios să cerceteze şi să-ţi aducă ştiinţă lămurită despre toate acestea.

— Ai dreptate, Dinule, şi, iată, îţi poruncesc ca chiar de mâine să pui în lucrare această cercetare.

Conversaţiunea aceasta se întrerupse prin venirea postelnicului Vlahuţi, ca să invite pe fanariot la masa ce dădea trimisului împărătesc în pricina haraciului...

A doua zi, pe la şapte ore de dimineaţă, un tânăr îmbrăcat cu haine arnăuţeşti foarte galante şi însoţit de douăzeci şi cinci idiclii, sub comanda marelui satârgi-başa al cămărăşiei, străbăteau întinsa pădure a Vlăsiei.

Era pe la mijlocul lui mai; aerul dulce al dimineţii, îmbălsămat de mirosul florilor sălbatice şi de acel parfum răcoros al frunzelor de curând crescute, răspândea peste tot o suflare învitătoare; păsărelele, săltând prin crengi, cântau acele mii de melodii sublime care inspiră în inima omului şi melancolie şi plăcere.

Pe când călătorii îşi urmau drumul în tăcere, deodată se auzi ieşind dintre desişul pădurii o voce care cânta cu multă expresiune o melodie întristătoate şi eroică.

Când cortegiul ajunse destul de aproape spre a deosebi cuvintele cântăreţului, el se opri de sineşi, ca să poată asculta această baladă caracteristică pentru timpii de atunci:

Simţul acestor versuri şi mai cu seamă focul cu care erau cântate făcu o urâtă impresiune în inima călătorilor; dar mai ales junele ce părea a fi stăpânul se gândi puţin, apoi aţintind ochii asupra lui satârgi-başa, îi zise:

— Ce zici tu, Radule, despre acest cântec?... N-ar fi bine să pregătim armele?

— Armele!... Şi de ce?

— Auzi acolo; de ce? Parcă ai uitat că suntem în Vlăsia, în cuibul tuturor tâlharilor?

— Aşa e, cucoane Dinule; dar tot e mai bine să ne căutăm de drum şi să lăsăm pe bieţii creştini în pace, să-şi verse focul ce le arde inima, că mult sunt amărâţi, sărmanii!

— Dar dacă vor fi hoţi şi vor năvăli asupra noastră?

— N-avea grijă, cucoane Dinule; îi cunosc eu.

— Ai zis că-i cunoşti?

— Da, am zis.

— Şi de unde-i cunoşti?

— Când eram nefer la spătărie, am văzut pe căpitanul lor venind la spătarul.

— La spătarul?... Şi ce căta la spătarul un căpitan de hoţi? adăugă Păturică cu aer de mirare prefăcută.

— Venise să-şi prenoiască huzmetul de hoţie.

— Dar asta nu e de crezut, Radule!

— Voieşti să te încredinţezi că-i adevărat? Da, voiesc.

Satârgi-başa scoase un fluieraş de pământ de la cingătoare şi, punându-l în gură, făcu să iasă dintr-însul câteva sunete ascuţite. Nu trecu mult şi suita călătorilor fu înconjurată de vreo câţiva flăcăi scurţi de stat, vânoşi şi înarmaţi până la dinţi.

— Bine-aţi venit sănătoşi, flăcăi! zise satârgi-başa, răsucindu-şi mustaţa cea lungă şi zâmbind.

— Bine v-am găsit, boieri domnia voastră! răspunseră tâlharii.

— Unde este Gheorghe?

— Care Gheorghe?

— Căpitanul vostru!

— A! a! căpitanul... s-a dus cu câţiva feciori să calce pe Mărgineanu.

— Pe părintele arhimandritul?

— Da, boierule, că-i gras la ceafă.

— Dar bine, măi, nu-i păcat?

— Păcat?... Dar el se gândeşte oare la păcat când ţine şapte-opt ţiitori în casă şi când nenoroceşte pe tot anul câte douăzeci-treizeci de fete?

— Ce spui, măi băiete; le face el toate acestea?

— Şi mai mari decât acestea, boieri domnia voastră; bate pe bieţii români din satele mănăstirii, le ia şi cenuşa din vatră, îi spânzură de picioare şi le dă fum ca la vulpi, apoi, arătându-le gârbaciul cu douăsprezece sfârcuri de plumb, le zice: “Scoate bani, afurisit ţăran, că-ţi crăp pielea cu gârbaciul acesta”. Sărmanul ţăran răspunde: “N-am, părinţele, iartă-mă, şi Dumnezeu să-ţi ierte păcatele”. “Nu ştiu eu fleacuri d-astea; aceşti bani sunt ai Sfântului Munte; plăteşte, ori te omor ca pe un dobitoc”, răspunde grecul.

— Bre! Da nelegiuit mai este!

— Nevoie mare, cucoane. Mai deunăzi s-a sculat satul Telega şi s-a dus la dânsul cu ouşoare, cu puişori de găină, cu untişor, de! ca creştinul, ca să-l roage să le facă o bisericuţă în sat, să aibă şi ei, bieţii, unde să-şi îngroape morţii şi să-şi boteze copiii. Ei bine, boieri domnia vostră, ştiţi ce le-a făcut?... După ce le-a luat plocoanele, i-a dat afară din casă cu înjurături. Bieţii săteni au băgat jalbă la domnie; dar el a aflat şi cu marafeturile şi drăciile lui i-a pus pe toţi la închisoare, de li se prăpădesc bucatele pe câmp.

— Ia, să lăsăm acestea la o parte — zise satârgi-başa — şi spune-mi cum vă merg treburile? V-aţi dres cu spătăria?

— Mai alaltăieri am dat spătarului douăzeci de pungi de bani^[2]. Satârgi-başa se apropie de Dinu Păturică şi-i zise încetinel:

— Te mai îndoieşti, cucoane?

— Ai dreptate, răspunse Păturică cu un aer prefăcut; dar ascultă, măi Radule, deşi văd că eşti bine cunoscut cu aceşti oameni, eu însă, drept să-ţi spun, nu prea mă simt la siguranţă aici. Spune-le ce le-i spune, ca să ne lase să mergem mai curând înainte.

— N-ai nici o teamă, cucoane; ţi-am spus că am fost nefer la spătărie şi n-or fi ei nebuni să se lege de oameni, când îi văd cu mine. Ei! din câte i-am scăpat eu! Ia întrebă-i numai, să-ţi spuie: ar mai fi astăzi vreunul din ei nepus în ţeapă, dacă n-ar şti să se poarte cu oamenii stăpânirii? Mai bine decât să fugim d-aci ca nişte nemernici şi să ne facem de ruşinea lumii, ia să descălecăm şi să ne facem frumos conacul de amiazi, aci, pe verdeaţă, la umbră; să punem pe flăcăii aceştia să ne pregătească o masă cumsecade, căci negreşit drumul trebuie să te fi secat şi pe dumneata la inimă.

— Bine, adăugă Păturică, asigurat acum prin cuvintele voinicului satârgi-başa; dar ce să mâncăm, căci, dacă e vorba de mâncare, aş mânca şi eu bucuros.

— Hei! dacă e aşa, lasă-te pe mine; o să te fac să mănânci un miel fript hoţeşte.

— Ba zău!... Şi ce fel frig hoţii mieii?

— Ce-ţi pasă domniei tale! Ia să vezi! Îţi făgăduiesc o friptură care să întreacă toate chiabapurile ^[3] de la masa lui vodă.

Zicând aceste vorbe, se întoarse către idiclii şi, alegând pe doi mai chipeşi şi mai voinici, le zise:

— Mă, luaţi pitacul acesta, duceţi-vă cu dânsul în cel dintâi sat ce veţi întâlni şi cereţi să vă dea cinci miei graşi, unt proaspăt, ouă şi vreo patru-cinci vedre de vin şi dacă v-o cere bani, spuneţi-le că toate acestea sunt pentru gătirea conacului isprăvnicesc. Dacă nu v-o crede, arătaţi-le pitacul; iar dacă şi după aceea se vor împotrivi, muiaţi-le spinarea cu muchele iataganelor^[4].

— Foarte bine, stăpâne.

Idicliii plecară şi satârgi-başa, întorcându-se către hoţi, le zise:

— Băieţi! Cuconu Dinu Păturică, omul marelui postelnic Andronache Tuzluc, voieşte să ospăteze la voi. Cu ce puteţi să ne slujiţi?

— Deocamdată n-avem nimic, dar aşteptăm să ne sosească acum de la Ploieşti, de toate.

— Ei, dacă e aşa, până atunci odihnţi-vă şi voi pe la colnicele voastre.

Hoţii intrară în pădure, iar Dinu şi comandantul idicliilor aşternură un covor de Ţarigrad sub un păr sălbatic şi, aprinzându-şi ciubucele, se trântiră la umbră ca să se odihnească.

Nu trecu mult timp şi idicliii sosiră încărcaţi cu provizii de ajuns pentru un regiment de soldaţi.

Hoţii ieşiră din pădure, junghiară într-o clipă toţi mieii, le scoase pântecele şi, cosându-i iar la loc cu pielea pe dânşii, intrară în pădure şi, răscolind cu nişte pari un jăratic compus de curpeni de viţă sălbatică, în care inchiziţia ar fi putut să ardă o sută de eretici, îngopară într-însul pe toţi mieii.

Dinu, neînţelegând nimic din acest mod de a face fripturi, privea cu uimire pe aceşti bucătari improvizaţi, care, prin figurile lor posomorâte şi prin mişcările ce făceau, semănau întocmai cu demonii iadului care torturează sufletele condamnaţilor.

În timpul acesta, o altă grupă de tâlhari întindea pe iarba verde o masă de pânză, alţii făceau mămăliguţă, câţiva coceau ouă şi curăţau cepe şi usturoi verde, pe care le aşezau pe la locurile unde aveau să şadă oaspeţii.

Pe când toată ceata tâlharilor se ocupa cu pregătirea acestui ospăţ original, se auzi un pocnet ca al unei bombe ce iese dintr-un tun. Păturică făcu o mişcare repede şi convulsivă, iar şeful tâlharilor, acel om cu care conversase mai nainte, văzându-l speriat, îi zise zâmbind:

— Ce, cucoane, te-ai speriat?

— Ba nu, dar... ia spune-mi, de unde vine acest sunet?

— Acest sunet va să zică, cucoane, c-a venit timpul să vă puneţi la masă.

— Nu înţeleg nimica.

— Priveşte! îi zise, arătându-i doi tâlhari ce scosese un miel din mormântul de flăcări şi îl udau cu un fel de salţă compusă din vin amestecat cu usturoi pisat şi cu sare. Pocnetul care te-a speriat venea de la acest miel.

— Şi de ce-a pocnit mielul, frăţioare?

— Fiindcă s-a fript de ajuns.

— Dar ce mai fac acei voinici cu dânsul?

— Îl stropesc cu vin şi-l înfăşoară în pânză, ca să nu iasă mirosul cel frumos.

Conversaţiunea lor fu întreruptă de alte pocnete ce urmară unul după altul. Tâlharul aruncă un ochi cercetător împrejurul său, apoi strigă:

— Gata, băieţi?

— Gata, căpitane!

— Poftiţi la masă, boieri! zise căpitanul lui Păturică şi lui satârgi-başa.

Ei făcură un semn de primire şi înaintară către masă. Căpitanul chemă pe ajutorul său şi-i şopti câteva cuvinte, iar după aceea se puse la masă şi, după ce rupse mielul cu mâinile în mici bucăţi şi puse plosca la masă, el zise:

— Ospătaţi, boieri domnia voastră, şi iertaţi-ne dacă n-am putut să vă slujim mai bine.

Oaspeţii tâlharului puseră mâna pe câte o bucată de miel şi începură a mânca cu poftă nedescriptibilă, adăugând din timp în timp câte o căpăţână de ceapă sau de usturoi verde şi bând vin de Cernăteşti.

— Ei, boieri, cum vi se pare friptura noastră? întrebă tâlharul.

— De minune, căpitane; dar ia spune-mi, cum se numeşte felul acesta de friptură?

— Miel năbuşit, boieri domnia voastră, miel fript hoţeşte.

— Să trăiască întru mulţi ani născocitorul mielului năbuşit! răspunseră deodată Păturică şi satârgi-başa cu gurile pline de delicioasa friptură.

După felul acesta de bucate se puse pe masă unt proaspăt cu mămăligă şi ouă coapte. Oaspeţii noştri mâncară şi dintr-acestea cu mare poftă, apoi se sculară de la masă şi, după ce mulţumiră căpitanului, încălecară şi-şi urmară drumul înainte.

Moşia Răsucita, punctul principal al călătoriei lui Păturică, era trei poştii departe de Bucureşti, şi el nu făcuse nici drumul jumătate; temându-se dar ca să nu-l apuce noaptea în pădure, grăbi mult călătoria şi ajunse în sat pe la sfinţitul soarelui.

Pe dată ce se aşeză în casele boiereşti, trimise pe ispăvnicei să cheme satul, ca să cerceteze despre asupririle ce cearcă din partea arendaşului.

A doua zi, pe la revărsatul zorilor, curtea caselor boiereşti era plină de săteni de toată vârsta; unii ţineau în mâini pui de găină, alţii câte o strachină cu ouă sau câte o oală cu unt. Toţi aceştia venise să reclame în contra arendaşului şi nu aşteptau decât scularea lui Păturică.

Nu trecu mult timp şi ciocoiul se arătă mulţimii îmbrăcat în haine arnăuţeşti muiate în fir şi cu un aer măreţ. El se aşeză pe un scaun, ceru cafea şi ciubuc, iar după ce-şi făcu tabietul aruncă o privire severă şi observatoare asupra ţăranilor, apoi zise cu un accent plin de îngâmfare:

— Creştini buni, măria sa postelnicul Andronache Tuzluc, stăpânul nostru al tuturor, m-a trimis aci ca să ascult plângerile voastre şi să vă dau dreptate, de veţi avea; spuneţi dar toate păsurile voastre fără cea mai mică temere. Iată că vă ascult!

Ţăranii deteră mai întâi plocoanele în mâna idicliilor; apoi, după ce se scărpinară în cap şi frământară căciulile în mâini câtva timp, începură a se jelui care de care mai mult şi toţi deodată, în chipul următor:

— Să trăieşti, cuconaşule! Bine că te-a adus Dumnezeu la noi, să vezi şi să crezi urgia în care am căzut. Ne-a sărăcit, cucoane, hoţul de grec, ne-a lăsat în sapă de lemn.

— Mie mi-a luat boii şi vaca, sărac de maica mea! pentru un iuzluc de şaptezeci de parale.

— Pe mine m-a împrumutat cu două baniţe de mălai şi sunt trei ani de când tot i le plătesc, păcătosul de mine, şi când gândeam că am scăpat de dânsul, m-am pomenit că-mi dejugă boii de la plug şi mi-i vinde, de m-a lăsat sărac lipit.

— Mie mi-a necinstit fata cu sila, bătând-o până şi-a ieşit din minţi.

— Pe mine m-a înjugat la carul cu lemne, ca pe-o vită, cuconaşule. Pe mine m-a spânzurat cu capul în jos şi mi-a dat fum de ardei şi nu m-a lăsat până nu i-am dat răvaş că-i sunt dator treizeci de lei.

— Mare năpastă a căzut pe capul nostru, cuconaşule! strigară mai mulţi deodată o să ne ducem în lume, căci Dumnezeu a luat dreptatea de pe pământ; arendaşul ne jefuieşte, zapciul ne jupoaie de piei, gazda de judeţ şi ispravnicii ne ung cu miere şi ne leagă de copaci, de ne mănâncă muştele şi ţânţarii!...

— Dar bine, buni creştini! de ce n-aţi venit să-mi spuneţi mie toate acestea? răspunse Dinu cu aer de compătimire.

— N-am îndrăznit, cuconaşule. O dată-n viaţa noastră am băgat jalbă la măria sa şi în loc să ne facă dreptate, ne-am pomenit cu o ceată de arnăuţi, care ne-au rupt oasele. Nu ştim ce o să facem; o să trecem în Ţara Turcească; încailea să ne omoare păgânii, decât creştinii, care se închină tot la o cruce cu noi.

În această mulţime de jeluitori erau vreo patru ţărani care se băteau cu pumnii în piept, îşi smulgeau părul din cap şi sărutau fruntea imineilor lui Păturică. Aceşti jeluitori exageraţi aveau nişte fizionomii de adevăraţi hoţomani. Dinu observă şi tăcu; iar după ce concedie gloata de săteni cu făgăduieli mincinoase, făcu un semn isprăvnicelului.

— Isprăvnicelul se apropie de dânsul, ţinând căciula în mâini. Să-mi aduci mai pe urmă pe-acei patru jeluitori care se văietau mai tare, auzitu-m-ai?

— Am auzit, cucoane.

— Du-te acum de cheamă pe arendaş.

— Să trăieşti, cucoane, este dus la târg.

— Şi când vine îndărăt?

— Pe la chindii^[5], cucoane.

— Bine.

Câteva ore în urma scenelor de mai sus, Păturică şedea pe sofa cu picioarele încrucişate ca un osmanlâu şi fuma dintr-un ciubuc dulcea şi parfumata plantă arabică numită gebel^[6], având dinaintea sa pe cei patru ţărani jeluitori.

După ce lăsă să iasă din pieptul său un nor gros de fum, ce se înălţă către tavanul camerei formând o mulţime de grupe bizare, el privi cu atenţiune pe ţărani şi le zise:

— Ei bine, băieţi, acum suntem singuri. Dumnezeu stă în faţă; ia spuneţi-mi, de când a venit acest arendaş pe moşie cum merg pădurile, hanul, morile, cârciumile? Sunt în stare bună sau nu?

— S-a făcut mare firoseală^[7], cucoane; pădurea cea mare, cu copacii ca butea de groşi, a vândut-o şi a ars-o la facere de rachiu, iar acum a rămas numai o opritură în care nu găseşti decât pari şi nuiele. Hanul s-a darâmat de tot şi plouă într-însul; cârciumile asemenea. Din heleşteu scoate pe fiecare săptămână câte un car de peşte şi-l trimite la târg, la Ploieşti.

— Sunt adevărate toate acestea?

— Uite, cucoane, cum te văd şi cum mă vezi.

Ciocoiul chemă un idicliu şi porunci să-i gătească calul; apoi încălecând, luă cu sine pe ţărani împreună cu isprăvnicelul şi doi slujitori şi plecă să facă cercetare. Se duse mai întâi la han şi-l găsi în proastă stare; vizită cârciumile şi morile şi le găsi tot asemenea; apoi intră în pădure şi, găsind-o în adevăr cu totul stricată, se întoarse acasă şi făcu foaie de ispaşă, iscălită de preoţi şi de fruntaşii satului.

Pe când se petreceau acestea în casa boierească, arendaşul se întorsese de la târg şi se informase despre aspra cercetare făcută în lipsă-i, el era cuprins de frică, căci toate abuzurile despre care vorbirăm erau în adevăr săvârşite de dânsul.

Aşteptă dar până ce rămase Păturică singur, apoi intră în odaie şi, printr-un compliment demn de un paşă cu trei tuiuri, felicită pe ciocoi de bună venire.

Ciocoiul îl primi cu un aer foarte sever şi, fără să-l poftească să şadă sau să-i răspundă la compliment, îi zise:

— Bune sunt astea, chir Cristodore? (Acesta era numele arendaşului.) Astfel îţi păzeşti domnia ta legăturile zapisului de arenduire?

— Da ce am greşit, cucoane Dinule, de te-ai supărat pe mine?

— Mă mai întrebi încă ce ai greşit? Priveşte!

Arendaşul citi foile de ispaşă şi se spăimântă de mărimea sumelor ce văzu într-însele.

Ciocoiul, observând îngrozirea ce pricinuise arendaşului, îi zise mai liniştit:

— Eu n-am ce să-ţi fac; trebuie în douăzeci şi patru de ceasuri să-mi răspunzi suma cuprinsă în ispaşă, căci am poruncă să-ţi pun bumbaşir, două ortale de slujitori. Rămâne la domnia ta să-ţi alegi din două una: ori să plăteşti de bunăvoie, sau prin silă.

— Dar bine, cucoane Dinule, mă laşi sărac pe drumuri.

— Nu voi să ştiu nimic despre aceasta. Plăteşti banii cu binele sau fac pitac la isprăvnicie şi-ţi pun în spinare o sută de slujitori?... Înţelegi româneşte?

Grecul plecă capul în jos şi, după ce se gândi câtva timp, zise:

— Să facem cum e bine, cucoane, că e păcat de Dumnezeu să mă dai pe mâna zabetului.

Dinu, care voia să ajungă la această concluziune, privi pe grec cu un fel de mirare, apoi îi mai zise:

— Fie cum zici! Ispaşa se ridică la o sută de pungi de bani. Cât dai dintr-această sumă?

— Douăzeci de pungi, cucoane.

— Este puţin, foarte puţin. Nu primesc.

— Fie treizeci, să nu mai fie vorbă.

— Mai jos de cincizeci, nu primesc nici o lăscaie. Te mulţumeşti, ori fac pitacul?

— Haide, fie! răspunse grecul scoţând din sân o pungă verde, lungă de doi coţi şi deznodând-o cu acea întristare ce simt amanţii când se despart de iubitele lor. Numără cele cincizeci pungi de bani în mahmudele, dodecari, funduci şi rubiele; apoi, după ce salută pe ciocoi, ieşi din casă oftând şi jurându-se pe toţi sfinţii că va scoate acei bani îndoiţi din pielea bieţilor săteni.

A doua zi Păturică plecă din moşia Răsucita la celelalte moşii ale stăpânului său şi, după ce făcu pe la toate câte o cercetare de felul celei descrise mai sus, se întoarse în Bucureşti cu două sute pungi de bani, pe care le puse deocamdată pe fundul sipetului, zicându-şi în sine cu o nespusă bucurie: “Doamne-ajută!... Una la mână!”

[modifică] Note

▲ Începutul paginii.