Ciocoii vechi şi noi/Scene de viaţă socială

De la Wikisource

←←Ţinte bine, arhon postelnice!

Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon (Scene de viaţă socială)

Fă-te om de lume nouă să furi cloşca de pe ouă!→→

Zilele cele frumoase ale toamnei din anul 1817 îşi luaseră zborul, împreună cu plăcerile ce procură ele locuitorilor României. Iarna se arătase cam de timpuriu şi vântul de la miazănoapte începuse din vreme a sufla cu tărie acea răceală care amorţeşte natura, despoaie arborii şi acoperă ţarinile şi oraşele cu vălul întristării şi al monotoniei.

Oraşul Bucureşti, atât de zgomotos şi de capricios în zilele noastre, nu era tot astfel în timpul lui Caragea.

Locuitorii săi din clasa de mijloc, deprinşi de mult timp cu viaţa orientală cea plină de lene şi poezie, vara se adunau la grădinile Breslea, Barbălată, Cişmegiu şi Giafer. Acolo, fiecare isnaf sau cap de familie îşi întindea masa şi, împreună cu casnicii şi amicii, beau şi mâncau; apoi începeau a învârti hora strămoşească şi dansurile cele vesele, care se deosebesc foarte puţin de tarantela neapolitană şi care plac atât de mult întregului popor latin.

Era, însă, cu deosebire curios a privi comica gravitate cu care oamenii din popor executau hora, dansul lor de predilecţiune. Provocarea la dans venea mai totdeauna din partea tinerilor; bătrânii şedeau răsturnaţi pe iarbă verde, sub umbra cea deasă a copacilor şi fumau; dar cu încetul o atracţiune neînvinsă se transmitea în inima oamenilor de orice vârstă: jocul tinerimii, ca un electrism, mişca pe bătrânii patroni; ei se sculau de pe iarbă, scoteau binişele cele lungi, îşi sumeţeau pulpanele de la anterie şi se aruncau cu exaltaţie în arena dansului. Era comic a-i vedea cu ce gesturi şi cu ce mişcări se sileau a dovedi junilor cum că nici bătrânii nu sunt tocmai de lepădat.

Işlicul cu patru colţuri al marelui terzi-başa^[1] părea că reclamă prioritatea nobleţei asupra căciulii de cazacliu a cojocarului subţire, care, la rândul ei, părea că dispreţuieşte căciula cu roată a bogasierului şi calpacul de blană al armeanului ibrişimgiu.

Când trecea furia dansului, toată compania se punea iarăşi pe bere şi pe mâncare şi, spre a da veseliei un ton de galanterie mai mare, ei completau orgia prin feluri de glume, turnând vin în işlicele bărbaţilor şi în condurii femeilor şi dându-şi unii altora să bea, râzând şi gesticulând ca nişte nebuni.

În tot timpul acesta, lăutarii nu încetau a trage din viori şi a cânta din gură sau cântece de amor pline de dulceaţă, destinate a produce în inima ascultătorilor dor şi înfocare, sau melodii de dans, vesele şi săltăreţe.

Pe când însă tinerii şi bătrânii de amândouă sexele se desfătau precum arătarăm, copiii, adunaţi în mici grupe, îndopându-se cu ciurechi^[2], simiţi cu brânză, alune prăjite şi floricele de porumb şi adăpându-se mereu din doniţele cu şerbet roşiu şi cu bragă, luau şi ei parte la veselia obştească. Băieţii azvârleau cu mingea şi cu arşicele, iar fetiţele cele mici se jucau de-a ascunselea sau de-a baba oarba, alergând ca nişte căprioare prin iarba cea verde şi moale, spre a prinde fluturi sau a culege flori.

Către seară, toate aceste grupuri înveselite, bărbaţi şi femei, după ce îşi netezeau giubelele şi trimiteau pe slugi înainte cu ploscile şi blidele de mâncare, plecau pe la casele lor, împărţiţi în cete, după isnafuri sau meserii.

Aşa trecea timpul în sărbătorile verii; dar când venea epoca cea monotonă a iernii, toţi aceşti oameni stau închişi prin case şi serile cele lungi se petreceau în tăcere; abia dacă uneori se adunau mai mulţi la un loc spre a povesti cele ce se întâmplau în cercul restrâns al mahalalei sau spre a juca între ei conţina, mariaşul şi cureluşa.

Atunci însă, ca şi acum, boierii şi oamenii cei cu averi mari se deosebeau foarte mult de popor în petrecerile lor.

Boierii se plimbau în caleşti şi butci cu arcurile poleite, spre a se deosebi de neguţători. Podul Mogoşoaiei şi al Târgului de Afară erau cele de căpetenie preumblări ale boierilor. Mesele şi petrecerile lor se făceau în familii mai multe adunate la un loc; rar se întâmpla să mănânce pe la grădini; dar şi atunci preferau grădina lui Scufa^[3], via Brâncoveanului din Dealul Spirii şi grădina lui Belu de lângă Văcăreşti, spre a nu da prilej norodului a surprinde vreo necuviinţă a lor şi a li se pierde printr-aceasta prestigiul.

Boierii cei tineri, din cauza strânselor relaţiuni ce avea cu fanarioţii şi alţi venetici depravaţi, contactase încă de pe atunci o mulţime de vicii, contrarie cu totul modului de vieţuire al boierilor bătrâni. Sania mitologică a lui beizadea C. Caragea, făcută în forma carului lui Apollon, şi cei şase cerbi ce o trăgeau, conteşul cel de postav alb, blănit cu samur de Mosca, hangerul cel semănat cu brilianturi şi gugiumanul de samur cu fundul alb al acestui frumos principe, precum şi rochiile cele nepreţuite, şalurile şi feregile domniţei Ralu întorsese atât de mult capul junilor boieri şi cucoane, încât de multe ori vindeau moşii de mare preţ, ca să imiteze luxul şi strălucirea acestor principi risipitori. Răul poate că ar fi fost mai mic dacă s-ar fi oprit aci; dar viaţa scandaloasă şi depravaţiunea luând proporţiuni mari, infestară şi demoralizară până la un mare grad societatea întreagă.

Din toate relele acestea jocul de cărţi fu acela care răspândi mai mult demoralizarea; el sărăcea pe boieri şi funcţionari şi-i îndemna la hrăpiri de tot felul.

Unul din cei mai mari desfrânaţi şi risipitori din acei timpi era postelnicul Andronache Tuzluc; el fura ca un tâlhar de codru şi cheltuia ca un nebun. Mesele cele mai strălucite, seratele cele mai atrăgătoare, jocurile de cărţi cele mai dărăpănătoare, care făceau să treacă dintr-o pungă într-alta averea săracilor, toate acestea în casă la dânsul se petreceau. Arghira, Rozolina şi Calmuca, Frineele şi Messalinele de pe atunci ale Bucureştilor, erau stăpâne în casa lui, ce devenise adevărat mormânt al oricărui amor curat şi statornic, al oricărei credinţe conjugale.

În ziua de 30 noiembrie fanariotul făcea în toţi anii masă mare şi zaiafet în onoarea sfântului Andrei, patronul său. Ajuns în culmea favorii domneşti, el voi, în anul în care am sosit cu povestirea noastră, ca serbarea să fie cât se va putea mai strălucită. Cu acest scop, el aduse din Constantinopole tot ce se găsea acolo mai scump în peşti, poame şi vinuri, pe care unindu-le cu delicatesele gastronomice ale ţării: păstrăvi, mihalţi şi felurite alte mâncări fragede şi gustoase, pregătise de acea zi un ospăţ care ar fi putut să aţâţe dorinţele chiar ale vestiţilor noştri străbuni în lăcomie: Lucullus şi Eliogabal.

Timpul însă părea că contrariază înadins mania de lux şi opulenţa fanariotului, căci la 30 noiembrie sufla cu tărie vântul cel de miazănoapte, aducând cu sine troiene de zăpadă deasă, care întunecau, ziua la amiaza mare, lumina soarelui; dar invitaţii postelnicului erau oameni de aceia ce nu se sperie de fiece lucru. Era de ajuns pentru dânşii să ştie că în casa amicului lor vor găsi prilej a comite trei sau patru din cele şapte păcate de moarte, şi aceasta îi făcea să trecă prin ger şi zăpadă.

Camera pregătită pentru primirea şi ospătarea invitaţilor era un fel de salon pătrat, spoit cu var şi în mijlocul tavanului cu un cerc de flori arăbeşti, tot de var, lucrate în relief, dar fără gust, nici măiestrie. Mobilierul se compunea din două paturi de scânduri înfundate, acoperite cu saltele de perne, peste care erau întinse macaturi de lână de Brussa, cu ciucuri de Veneţia pe margini. Lângă zidul dinspre grădină era un sipet mare, îmbrăcat cu piele de căprioară albastră şi legat cu fier alb, iar deasupra lui era un alt sipetaş mai mic, de lemn de nuc cu flori de sidef. În mijlocul camerei era un scaun de brad cu trei picioare, pe care erau puse patru sfeşnice de tumbac, cu lumânări de seu într-însele, şi o pereche mucări de alamă, cu care o ţigancă frumuşică lua din când în când mucul lumânărilor, ca să dea mai multă lumină.

În fine, pe la 12½ ore turceşti^[4] începură invitaţii a sosi. Cel dintâi care sui scara caselor lui Andronache fu hatmanul Costache Cărăbuş, june frumuşel, dar fără spirit, depravat până la măduva oaselor, amic intim şi părtaş al tuturor desfrânărilor lui beizadea Costache. După dânsul veniră spătarul Dimache Pingelescu, om ce se silea cât putea să nu deminţă prenumele său, cămăraşul Stamate Birlic, clucerul Ioniţă Măturică, paharnicul Dimitrache Mână-Lungă şi baronul Nichita Calicevschi. Mai în urmă de toţi veni şi beizadeaua întovărăşit de treti-logofăt Iordache Zlatonit, un om foarte cunoscut pe timpul acela prin spiritul său satiric şi plin de originalitate^[5].

După ce musafirii se aşezară pe cele două paturi, o ţigancă bine îmbrăcată şi purtând o scurteică îmblănită, cu gulerul ridicat în sus, se prezentă înaintea lor cu o tavă plină de dulceţe de tot felul; după dânsa venea altă ţigancă ţinând o tavă cu o mulţime de păhăruţe cu vutcă de izmă şi câteva farfurii cu migdale curăţite şi cu năut prăjit. Îndată apoi intră cafegiul boierului, îmbrăcat cu un mintean de postav negru, cusut cu fir, dar fără mâneci, spre a lăsa să se vadă braţele sale albe prin cămaşa de borangic subţire şi refecat ă cu bibiluri; mijlocul lui, zvelt şi mlădios, era încins cu un şal de mătase vărgată, ale cărui extremităţi atârnau cu graţie pe şoldul cel stâng al piciorului; poturii săi de postav vişiniu cu turiecii de fir; imineii cei stracojii şi fesul cel roşu cu fundă de ibrişin negru, aşezat pe cap cu cochetăria cea minunată a fanarioţilor, făceau din acel june servitor un Ganimed care ar fi putut aţâţa gelozia vechilor zei din Olimpul lui Omer. El venea cu o tavă de argint în mână, pe care erau depuse, în zarfurile lor de filigran, mai multe filigene pline de o cafea de Arabia, spumoasă şi parfumată; după dânsul intră ciubucciul cu ciubucele de antep şi de iasomie, din ale căror lulele umplute afânat cu tutunul de cel mai ales ieşeau nori de fum mirositor. Intrarea succesivă a acestor servitori forma o reprezentare pitorească; cunoscând foarte bine regulile ierarhiei, ca slugi de casă mare, ei se duceau mai întâi la beizadea Costache, apoi gradat la toţi ceilalţi şi-şi împlineau datoriile cu eleganţă şi exactitate. Terminându-se ceremonialul cafelei, musafirii, ca oameni în treburi, începură a vorbi politică şi a discuta despre pravilele ce se pregăteau pentru ţară de către principele Caragea şi consilierii săi; dar beizadeaua, voind să spargă acea conversaţiune a cărei seriozitate ascundea numai minciuni şi linguşiri ce-l făceau să caşte urât, zise o dată:

— Ia ascultaţi, boieri! La ce am venit noi oare aici? Să punem ţara la orânduială, sau să ne veselim? Lăsaţi trebile ţării pe seama tată-meu şi a sfetnicilor lui şi aideţi să bem şi să mâncăm!

Apoi, întorcându-se către stăpânul casei, zise:

— Andronache, zi băieţilor să puie masa.

— Numaidecât, măria ta! răspunse fanariotul cu obişnuitul său aer de înjosire. Iar până atunci, măria ta şi domnia lor, cinstiţi boieri, treceţi în odaia cealaltă şi vă eglendisiţi după plăcere.

Invitaţii trecură în acea odaie care era mobilată cu două sofale turceşti; pe una era o masă rotundă cu picioarele scurte, pe care erau aşezate două sfeşnice şi mai multe perechi de cărţi de joc; iar pe cealaltă erau table pentru jocul de şatrange şi pentru ţintar.

Cei mai mulţi dintre invitaţi se aşezară împrejurul mesei cu cărţile. Beizadeaua însă şi cu hatmanul Cărăbuş preferară jocul de şatrange.

— Ce jucăm, boieri? zise cămăraşul Stamate Birlic, manevrând o pereche de cărţi. Facem un otuzbir de englingea până se va găti masa?

— Mai bine o panţarolă, arhon cămăraşe, răspunse Dumitrache Pingelescu, scoţând o punguţă cu mahmudele din buzunarul de jos al anteriului.

— Ştiţi una, boieri? adăugă baronul Calicevschi scoţând cu lene vreo trei carboanţe şi câteva rubiele din buzunarul jiletcii cu otuzbir şi cu panţarolă ne pierdem timpul în zadar; haideţi mai bine să facem un stosişor.

— Dar ce dănănaie o mai fi aceasta, că noi n-am auzit până acum vorbindu-se despre dânsa?

— Stosul, boieri domnia voastră, este un joc foarte frumos; el n-aduce somn jucătorilor şi ceea ce are mai bun este că, în puţin timp, unul sau doi din jucători mătură toţi banii din punga celorlalţi; cu puţină cheltuială de vreme ştii cu ce te alegi.

— Bree! da zdravăn joc!

— Joc voinicesc! zise Pingelescu cu entuziasm. Auzi acolo, să ne moţăim de somn toată noaptea pentru câteva mahmudele, dodecari sau rubiele câştigate în otuzbir! Arhon baroane, fă bine de ne învaţă şi pe noi acest minunat joc.

— Bucuros, boierii mei; de ce nu? Sunt două feluri de stos: unul se numeşte curat stos şi este cam greu; iar celălalt se numeşte ce cei şi este mai lesne de învăţat.

— Ce cei! Frumos nume! Arătă-ne dar cum se joacă acest ce cei al domniei tale!

— Bucuros! Priviţi, boieri, zise Calicevschi luând în mâini o pereche de cărţi. Unul dintre noi face cărţile, iar ceilalţi ori câte unul, sau mai mulţi deodată zic celui care face cărţile: Dă-mi un birlic, dă-mi un zece ochi, un popă, o preoteasă sau orice altă carte va voi. Cel care ţine cărţile în mână începe a da cărţi punând pe cea dintâi dinaintea celui care a cerut, iar pe cea de-a doua dinaintea sa; şi dacă cartea cerută va cădea dinaintea celui ce a cerut-o, câştigă el, iar de va cădea dinaintea celui care face cărţile, câştigă acesta.

Să începem acest frumos joc! ziseră mai mulţi deodată. Baron Calicevschi, văzând marele entuziasm ce aveau boierii pentru acel joc propus de dânsul, simţi în sine o bucurie infernală, pe care o sugrumă în inima sa, căci el văzu succesul planurilor sale de jefuire asigurat printr-acest mod de prădare, necunoscut încă acelor boieri români şi fanarioţi, ce altfel erau foarte dedaţi la jefuiri. Luă dar îndată cărţile în mâini şi întrebă:

— Începem, boieri?

— Să începem!

— Luaţi aminte, că fac cărţile!

— Bine, bine!

— Tăieţi, boieri!

Pingelescu tăie cărţile, apoi zise cu semeţie:

— Cinci ochi pe zece rubiele.

Calicevschi începu să dea cărţi râzând pe sub mustaţă şi cu sânge rece.

— Opreşte-te strigă Pingelescu am câştigat, dă-mi rubielele!

— Poftim, boierule, şi îi numără zece rubiele.

Ceilalţi boieri, văzând cu câtă înlesnire se câştigau banii în acest nou joc, începură a juca şi ei şi atât de bine le mergea jocul, încât unii din ei începură să simtă milă de bietul baron, care plătea neîncetat, cu cel mai mare stoicism, perderile sale. Dar aceasta era numai o manevră a şiretului muscal; căci după câteva minute, toţi începură a pierde. Agitaţiunea şi zgomotul acestui joc infernal făcu pe beizadea Costache şi pe hatmanul Cărăbuş să părăsească liniştitul joc al tablelor.

— Popă, pe ce am în mână! zise beizadeaua cu mândria aceea plină de fanfaronadă ce este particulară beizadelelor din ţara noastră.

Baronul începu a da cărţi, fără se să preocupe cât de puţin de suma ce putea să aibă principele în mână.

— Ai câştigat, măria ta! exclamară unanim, cu surpriză, toţi jucătorii.

Beizadeaua deschise mâna şi găsi într-însa cincizeci şi trei mahmudele, care fură plătite cu punctualitate de către baronul.

— Şase ochi pe toată suma! zise iarăşi beizadeaua.

Norocul fu şi de astă dată în partea beizadelei. Baronul îl lăsase într-adins să câştige, ca să-l încurce, căci la a treia carte beizadeaua pierdu tot ce câştigase, împreună şi cu banii săi.

Această schimbare de noroc ambiţionă şi mai mult pe Caragea. El scoase din buzunar o pungă plină cu mahmudele şi după ce bău un pahar de mastică şi fumă de câteva ori din ciubuc, zise cu ironie:

— Arhon baroane, câte parale ai în buzunar?

— Am de ajuns, măria ta, ca să plătesc ce voi pierde, răspunse rusul cu mândrie.

— Bine!... ia să-mi dai un zece ochi pe punga aceasta!

— E prea mult, măria ta!

— Fie dar pe jumătate.

Baronul câştigă jumătate din ceea ce se afla în pungă şi la al doilea joc o luă cu totul.

— Eu mă prind că jocul ăsta are pe dracul într-însul, zise postelnicul Andronache Tuzluc. Auzi acolo! să pierd eu zece mii de lei într-o clipeală de ochi? Şi unde pui bătaia de piept şi de inimă; unde pui iarăşi acel îndemn nebiruit de a tot cere pe popă şi zece ochi şi a tot scoate la dodecari din pungă, uitându-te la dânşii cum se duc la dracu.

— Ba să mă ierţi, boierule; banii domniei tale nu s-au dus la dracu, ci în pungă la mine, zise baronul.

— Tot atâta face, arhon baroane, zise beizadeaua cu ironie.

— Aşa, aşa! adăugă hatmanul Cărăbuş, cu un râs înghesuit şi prostatic, ca să linguşească pe beizadeaua.

— Cât ai pierdut, cucoane Andronache? întrebă treti-logofăt Iordache Zlatonitul, sculându-se de pe sofaua unde şezuse nemişcat tot timpul cât ţinuse jocul.

— Vreo zece mii de lei! răspunse fanariotul cu nepăsare.

— Puţin, foarte puţin. Să trăiască isnafurile şi sărăcimea! N-ai decât să scoţi o cercătură^[6] în ţară sau să dai câteva volnicii de furat pe la hoţi şi banii aceştia vor veni la loc înzecit!...

— Bravo, Zlatonitule, bravo! exclamă beizadeaua bătând din palme şi râzând ca un nebun.

— Dar bine, măria ta, suferi să fiu batjocorit de acest nemernic chiar înaintea măriei tale? zise postelnicul rănit la biată cinste.

— De ce te superi, Andronache? Nu vezi că el glumeşte?

— Dar domnia ta, boier Pingelescule, cât ai pierdut? întrebă iarăşi Zlatonitul.

— Vreo trei mii de lei.

— A zecea parte din preţul cu care îţi vinzi obişnuit iscăliturile ce pui pe anaforalele veliţilor boieri; nu te întrista de această pierdere, căci din mila lui Dumnezeu pricinile se înmulţesc din zi în zi.

Pingelescu plecă capul în jos şi tăcu; dar Zlatonitul se afla în vervă satirică şi hotărâse să biciuiască pe toţi fără milă, căci nu trecu mult şi se adresă către căminarul Stamate Birlic:

— Ia spune-ne, arhon căminare, ai pierdut şi domnia ta ceva?

— Vreo mie cinci sute de lei; un bagatel.

— Nu e nimic. O să avem vreo câteva podini lipsă la poduri şi vreo sută de oameni cu picioarele scrântite^[7]. Dar domnia voastră, clucer Măturică şi paharnice Mână-Lungă, cum staţi?

— Noi am câştigat^[8].

— Se vede că Dumnezeu priveghează asupra văduvelor şi asupra săracilor, căci de pierdeaţi şi voi, apoi negreşit eraţi să vă băgaţi măturile şi mâinile voastre cele lungi în lada săracilor şi era să le luaţi hrana şi îmbrăcămintea măcar pe vreo două-trei luni. Dar domnia ta, arhon baron Calicevschi, de unde ai venit cu acest joc drăcesc, care o să ne ducă în stare să ne pierdem averea, sufletul şi chiar mustrarea de cuget? (...) De ce ai mai venit şi domnia ta să ne cufunzi în prăpastia ticăloşiei prin jocul domniei tale cel sărăcăcios ca şi numele ce porţi?

— Ei! ei! nebunule, te-ai trecut! zise beizadeaua atins de vorbele cele aspre ale Zlatonitului.

— Nu, măria ta, nu m-am trecut şi nu pot să tac, căci sunt român şi văd de acum unde o să ne ducă jocul muscalului acestuia. Boierimea ţării, atât de iubită de norod pentru faptele ei cele frumoase, fiii acelor stâlpi ai ţării care au jertfit avuţia şi şi-au dat chiar viaţa pentru ţară, o să ajungă să vândă mere pe pod ca precupeţii, iar cei mai slabi dintre dânşii o să-şi piardă cinstea şi sufletul, vânzându-se la cei ce le vor da bani de cheltuială la neavere ! Da, boierilor, jocul acesta o să vă piardă...

— Muşcăturile Zlatonitului ar fi mers mult mai departe, dacă în momentul când voia să reînceapă n-ar fi intrat Păturică, invitând pe musafiri la masă.

Beizadeaua se îndreptă către camera de mâncare, urmat de toţi ceilalţi musafiri, se puse la masă şi toţi începură a gusta din bucatele cele delicate ale grecului şi a bea din vinurile cele mai alese ale ţării. Dar când ajunseră la fripturi şi poame, începură lăutarii a cânta cele mai frumoase şi mai patetice cântece de masă^[9].

Toţi oaspeţii ascultau pe lăutari cu mai multă sau mai puţină băgare de seamă; numai Caragea şi hatmanul Cărăbuş păreau mai agitaţi decât toţi ceilalţi. Aceasta se vedea din mişcările capului, din alterarea feţei şi mai cu seamă din desele oftări ce ieşeau din piepturile lor. Vinul cel tămâios de Cernăteşti, turnat necontenit în gâtlejul boierilor, începu să-şi facă efectul său. Oaspeţii noştri, care până aci mâncau şi beau liniştiţi ca cei şapte filozofi ai Eladei, prinseră la limbă şi deveniră mai zgomotoşi decât nemţii cei beţi. Respectul ce aveau asupra beizadelei mai slăbise; unii cântau, alţii îndemnau pe baronul Calicevschi să înceapă iarăşi minunatul joc care cu puţin mai înainte le uşurase pungile; numai beizadeaua şedea liniştit şi din când în când arunca câte o vorbă de spirit în socoteala bieţilor oaspeţi, care, cu toată ameţeala vinului, erau siliţi să sufere, temându-se de a nu trage asupră-le urgia domnească.

În fine cina se termină şi musafirii părăsiră casa. Postelnicul Andronache, după ce dete câteva instrucţiuni lui Păturică, se puse şi el în sanie şi se duse la chera Duduca.

[modifică] Note

▲ Începutul paginii.