Ciocoii vechi şi noi/Românul şi fanariotul

De la Wikisource

←←Postelnicul Andronache Tuzluc

Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon (Românul şi fanariotul)

Chera Duduca→→

Era mai mult de o oră de când banul aştepta în camera grămăticiei venirea domnitorului. În timpul acela nenorocitul bătrân, rămânând singur, începu a se gândi la toate nenorocirile ce apăsau ţara; uneori i se ridica sângele în faţă şi devenea teribil, iar alteori se concentra în inimă şi devenea palid ca un mort. În aceste momente dureroase el zicea în sine, oftând din adâncul inimii: “Doamne! de ce ne-ai părăsit? Pentru ce ne-ai dat în mâinile acestor oameni nelegiuiţi, care ne omoară şi sufletele şi trupurile prin intrigile, tirania şi scandalele lor? Până când vei suferi ca aceşti mârşavi să batjocorească biata ţara noastră, pe care ai împodobit-o cu toate darurile dumnezeieştii tale iubiri? Scoală-te, Doamne! Apucă în mâini trăsnetele mâniei tale şi stârpeşte în sfârşit aceste fiare nesăţioase!”

Pe când bătrânul se afla cufundat în aceste reflecţiuni triste şi dureroase, uşa secretăriei se deschise şi intră înlăuntru principele Caragea.

După ce fanariotul şi românul schimbară între dânşii câteva complimente de convenienţă, se puseră amândoi pe un divan, se priviră câteva momente unul pe altul, apoi principele Caragea zise:

— Îmi pari cam neliniştit, arhon bane. Ce ai?

— N-am nimic, măria ta. — Aş fi dorit să fie precum zici; dar ochii tăi tulburaţi şi faţa-ţi pălită mă fac să cred că în sufletul tău se petrece ceva neobişnuit.

— Te amăgeşti, măria ta. Toată această tulburare îmi vine dintr-o durere de cap de care sufăr.

— Îmi place să te cred, şi ca să te ajut a ieşi dintr-această tristă stare, am să-ţi spun un ce nou, care te va înveseli.

— Şi eu, ca o slugă plecată a înălţimii tale, voi asculta cu cea mai mare băgare de seamă.

— Postelnicul Andronache mi-a descoperit amorul ce de mult timp nutreşte pentru fiica ta şi m-a rugat să ţi-o cer de soţie pentru dânsul; mi-a spus iarăşi că ţi-a cerut-o de-a dreptul şi n-ai voit să-l asculţi. Este oare adevărat?

— Unul din obiceiele mele, bune sau rele, este a spune adevărul; nu voi, măria ta, să amăgesc pe nimeni şi cu atât mai puţin pe stăpânul meu. Postelnicul Andronache mi-a vorbit despre fie-mea şi nu m-am împotrivit; decât l-am făcut să înţeleagă că nu-i voi da-o de soţie fără învoirea ei.

— Şi ea nu-l voieşte, nu este aşa?

— Tocmai aşa precum zici, măria ta.

— Ei bine, arhon bane, zise Caragea cu un zâmbet plin de răutate şi de dispreţ acum vin eu de ţi-o cer şi cată să mi-o dai.

— Îţi dau viaţa, îţi dau tot ce am după sufletul meu, iar pe dânsa nu.

— Nu?

— Nu, măria ta.

— Acum înţeleg mai bine tulburarea ta de adineauri; eşti şi tu din taraful boierilor răzvrătiţi^[1]. Nu te juca însă; nu cuteza a te pune cu mine; tremură de răzbunarea mea. Ai uitat oare că padişahul mi-a dat sabie şi topuz, ca să vă sfărâm oasele când vă veţi răzvrăti?

— Ştiu prea bine, măria ta; dar eu nu sunt răzvrătitor, ci un sărman părinte care-şi apără pe unica sa fiică.

— Şi care este nenorocirea de care voieşti a o apăra?

— Este aceea de a o vedea în braţele unui ciocoi mârşav, care şi-a început meseria de la lingător de talere şi, mergând din mârşăvie în mârşăvie, a ajuns astăzi biciul oamenilor cinstiţi şi al ţării întregi. Da, măria ta, porunceşte mai bine să-mi taie capul sau surghiuneşte-mă ca pe atâţia alţi boieri pământeni ai ţării, iar nu cere de la mine să dau de bunăvoie pe fie-mea în mâna acelui neomenos, care pradă pe văduvă şi pe sărac fără cea mai mică mustrare de cuget.

Caragea, cu toată furia de care era stăpânit, nu răspunse nimic la toate înfruntările ce arunca bătrânul cu atâta aprindere şi curaj asupra favoritului său; el era om politic şi nu voia să mai alarmeze din nou poporul în contra sa prin surghiunirea cutezătorului boier. Motivul ce-l îndemna şi mai mult la prudenţă erau ştirile cele rele ce primea pe toată ziua de la Constantinopole. Astfel dar, şi-ascunse mânia cu fineţea aceea proprie fanarioţilor şi, luând deodată un aer mai vesel, zise:

— Dacă toate câte-mi spuseşi despre postelnicul vor fi adevărate, cată să-ţi mărturisesc că ai dreptate să-l urăşti atât de mult.

— Tot ce am spus măriei tale este adevărat.

— Ai dovezi?

— Aici nu încape dovezi. Ia-i huzmetul din mână şi vei vedea cum va veni ţara întregă cu jelbi împotriva lui.

— Voi asculta bunele sfaturi ce-mi dai; îl voi depărta de la curte şi voi trimite oameni să cerceteze şi să despăgubească pe săracii jefuiţi de dânsul. Iar tu, ca un boier credincios ce eşti, de astăzi înainte n-ai a te teme de nimic.

Bătrânul părăsi curtea domnească şi se îndepărtă către casa sa. Dar pe când butca sa trecea pe uliţa Şelarilor, el întâlni pe postelnicul Andronache Tuzluc, care, salutându-l până la pământ, luă drumul către palatul princiar, ca să afle rezultatul stratagemei sale.

[modifică] Note

▲ Începutul paginii.