Ciocoii vechi şi noi/Până nu faci foc, fum nu iese

De la Wikisource

←←Ipocriţii în luptă

Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon (Până nu faci foc, fum nu iese)

Mijlocul de a face foc fără să iasă fum→→

Două săptămâni în urma acelor descrise în capitolul precedent, într-o noapte răcoroasă de primăvară, postelnicul Andronache ieşea de la amoreza sa cu ciubucul aprins şi cu sluga după dânsul, care ţinea într-o mână o chisea de şal plină cu tutun, iar în cealaltă o pereche de papuci galbeni. Trăsăturile feţei postelnicului, deşi puţin cam descompuse, arătau acum o mulţumire paşnică şi lipsită de grijile ce muncise pe bietul fanariot cu vreo câtva timp mai înainte.

Într-o ulicioară întunecoasă ce ducea în mahalaua Dudescului, sta de mai multe ore o butcă elegantă cu doi armăsari. Când boierul se apropie de acea uliţă, sluga alergă către locul unde sta ascunsă trăsura şi strigă: “Trage, Ioniţă!”

Fanariotul se sui în trăsură şi ciocoiul în coadă, strigând cu voce tare: “Acasă!”

Rog pe bunii noştri lectori să lase pe postelnicul a dormi în pace pe sofaua sa, căci are mare necesitate de somn, ca nu cumva să-şi piardă, deştept, iluziile fericirii sale, iar noi să ne întoarcem iarăşi pe strada Caliţei, ca să observăm ce se petrece în casa amantei sale.

Era o noapte frumoasă, o noapte tocmai bună pentru amoruri romantice. Frumos este, în adevăr, amorul de inimă, căci el ne procură momente de o fericire sublimă. Câte simţiri încântătoare nu încearcă un amant, când pentru întâia dată surprinde surâsul dorit al femeii ce el iubeşte! Cât de-nfocate sunt palpitaţiile inimii sale, când el depune primul sărutat pe buzele ei arzătoare; apoi câte încântări nu mai culege el, din treacăt, în dulcea viaţă a amorului, când, într-o adunare sau la un bal, îi vine din timp în timp câte un semn de dulce suvenire făcut cu o graţioasă sfială sau o privire plină de dezmierdare aruncată pe furiş şi care îi zice în limba cea misterioasă a inimii: “Te iubesc!... te iubesc... din tot sufletul!”

Dar amorul este o medalie cu două feţe. Să întoarcem acum medalia pe partea cea opusă.

Ce ziceţi domnia voastră despre acele amoruri zgomotoase care încep prin serenade de lăutari şi uneori de bande militare însoţite cu tobe şi cu tipsii, întocmai ca la grădina lui Giafer, şi care se termină prin păruieli în clasele de jos şi prin ceva mai rău în cele de sus? Ce crime au săvârşit paşnicii locuitori ai vecinătăţii, ca să fie deşteptaţi din somn în strigările birjarilor şi oftările cele monotone şi ascuţite ale amorezilor vulgari, mai indiscreţi decât pisicile; căci aceste dobitoace sentimentale miorlăiesc şi ele o lună pe fiecare an şi apoi ne lasă în pace, în vreme ce pisoii cei cu două picioare nu numai că miorlăie neîncetat, dar neavând destulă încredere în seducţiile vocii lor, mai iau şi pe alţii de le ajută. Dar răul prin rău se pierde, zice un vechi proverb.

Asemenea oameni nesocotiţi, care pun întristarea şi disperarea în inimile bieţilor consorţi şi părinţi, îşi iau mai adesea plata nelegiuirii lor prin trădarea ce le fac femeile corupte de dânşii; căci femeia care a avut curajul să calce jurămintele făcute înaintea altarului şi juna fată care a dezonorat perii cei albi ai părinţilor ei pentru vorbele dulci ale unui amant aprins de o patimă ilicită ce preţ vor pune oare pe nişte angajamente trecătoare, dictate mai totdeauna de capriciu şi prea rar de inimă?

O, juni! dacă aţi şti voi unde vă duc aceste amoruri nesocotite, poate c-aţi fi mai scumpi în risipirea iluziunilor juneţii voastre! Voi nu ştiţi cu ce monedă vă plăteşte femeia care a primit să-i sacrificaţi anii voştri cei mai frumoşi, timpul, averea şi chiar onoarea voastră. Voi nu ştiţi că acea fiinţă pe care voi o credeţi îngerul vostru, scăparea şi dezmierdarea inimii voastre, aceea este în stare a vă trăda pentru un diamant, pentru un şal şi, de mai multe ori, pentru câte o vorbă de spirit care sfâşie şi batjocoreşte sfinţenia amorului vostru. Şi ce culegeţi voi oare din toate sacrificiile ce faceţi pentru aceste statui de marmură? În locul amorului, trădarea, în locul fericirii, disperarea care slăbeşte şi dărâmă focul şi energia facultăţilor voastre şi, ce e mai rău, pierderea iluziunii care aduce cu sine scepticismul, monstru de sânge, părinte al turbării şi al sinucidului.

Fericire perfectă nu există pe acest pământ; aceasta s-a zis de mult timp şi de oameni foarte învăţaţi; avem însă ceva care seamănă cu dânsa: avem iluziunea, credinţa şi speranţa. Aceste daruri divine compun aci, pentru noi, ceea ce numim fericire.

Un june care a iubit o femeie cu credinţă şi devotament şi a fost răsplătit prin indiferenţă, ipocrizie şi trădare, acela pierde încrederea în femei; pentru dânsul nu mai există fericire conjugală; prin urmare el nu se mai însoară sau, chiar de se supune la această datorie socială, inocentul amor al soţiei sale, graţioasele ei surâderi, fragedele ei îngrijiri pentru dânsul trec de prefăcătorii, femeia simte toate acestea, cearcă a-l încredinţa despre sinceritatea amorului ei, dară nu reuşeşte. În fine lucrul se termină astfel: dacă femeia este virtuoasă, suferă în tăcere, suspină şi moare; iar dacă are caracter slab, cade în haosul pierzării, târând după sine, în ruşine, şi pe nevinovaţii săi copii.

Dar să venim la subiect.

Era una din acele nopţi da vară în care natura întreagă îşi deschidea comorile uimitoarelor sale frumuseţi, spre a ne da o idee perfectă de sublimitatea ei; bolta cerului era de un albastru încântător; stelele presărate pe spaţiul ei nemărginit de astă dată erau pline de o lumină magică; luna, a cărei palidă şi dulce faţă umple de dor şi de ardoare inimile simţitoare, sta aninată printre turlele Mitropoliei şi, nemaiputând din acel loc sfânt să-şi urmeze înfocatul ei amor cu junele păstor Endymion, amantul ei din vremile păgâne, ea părea a privi cu o nesăţioasă bucurie la atâţia înamoraţi ce se dezmierdau cu-nfocare sub razele ei amoroase. Suflările cele calde ale vântului de primăvară erau atât de line, încât abia frunzele plopului se clătinau alene.

Această maiestoasă şi dulce tăcere era întreruptă câteodată de suspinele unei privighetori care cânta durerile sale ascunsă într-o dumbravă de lilieci din grădina mănăstirei Antim.

Păturică, îndemnat mai mult de bănuitorul instinct al răului decât de simţământul frumosului, sta ţintit la fereastra camerei sale, luând foarte puţin aminte la acea minunată panoramă. Nu trecu mult timp şi urechea lui fu izbită de sunetul unor instrumente de muzică. Aceste sunete, fiind un acord de acelea ce fac lăutarii înainte de a începe cântarea, deşi încetară numaidecât, însă atraseră atenţiunea ciocoiului. El se gândi câteva momente, apoi bătându-şi fruntea cu palma, ca omul ce prinde o idee de mult timp aşteptată, zise: “A! a! acum înţeleg! Aceşti lăutari trebuie să fie puşi de ibovnicul stăpânei mele!... Nicolăiţă de la boierul armaş nu m-a înşelat. Pe muncă, Dinicule! Pe muncă, băiete, ca să mai scurtăm calea ce duce la fericire!” Zicând acestea, el luă ipingeaua pe dânsul şi, coborându-se în grădină, se ascunse după trunchiul unui arbore.

Lăutarii începură din nou acordurile lor; de astă dată însă, ei cântară cum se cântă, adică puseră capul pe umărul stâng şi, prin ajutorul arcuşelor şi al penelor de gâscă, scoaseră din viori şi cobze nişte accente foarte patetice pentru timpii de atunci, dar care astăzi n-ar avea cea mai mică putere asupra simţurilor noastre, nici chiar pe aceea de a ne face să dormim.

După ce lăutarii sunară câteva arii melancolice, ei încetară, ca să dea loc unei voci de tenor ce intonă cu o doză mare de simţământ şi de pasiune, aria pe care se cântau versurile acestea:

Pe pod pe la Spiridon

Toate păsările dorm,

Numai păsărica mea

Toată noaptea ciripea,

De amor se jăluia.

Oh, amor, amoraş,

Vedea-te-aş călugăraş,

Pân la patruzeci de zile

Să te văd la mănăstire

Cu ochii pe la icoane,

Cu gândul pe la cucoane,

Cu mâinile pe Psaltire,

Cu ochii pe la copile etc.

Aria aceasta fu terminată prin oftări din cele mai adânci; dar ferestrele grecii, ce se deschideau la primul accent al serenadelor înfocatului calemgiu, rămaseră de astă dată închise ca un mormânt. Lucrul era de disperat, dar amorezii au mai multe coarde la arc; ei nu disperă aşa lesne.

Calemgiul aruncă o privire duioasă asupra ferestrelor, apoi începu a cânta:

Piatră, de-ai fi, te-ai desface

Şi la mine te-ai întoarce!

Of, of, of, chera-mu^[1]

, of! etc.

Această din urmă încercare reuşi pe deplin, căci greaca, după o luptă teribilă între interes şi amor, neputând să mai reziste furioaselor bătăi ale inimii sale, deschise ferestrele şi făcu cu batista un semn; apoi se coborî în grădină, intră într-o boltă de viţă în care abia pătrundeau razele lunii şi, aşezându-se pe un divan moale, aşteptă acolo pe amantul ei.

Nu trecu mult timp şi apăru o umbră în fundul grădinii. Această umbră luă o direcţiune către bolta de viţă şi de ce se apropia mai mult, ea luase forme mai distincte. Când fu la o distanţă oarecare de ascunzătoarea lui Păturică, acesta deosebi într-însa un june ca de douăzeci şi cinci de ani, cu anteriu de şamalagea morico, cu fermenă de croazea pembe, încins cu un şal pătlăginiu şi legat la cap turceşte cu un taclit în vărguliţe.

El înainta cu paşi rari şi nesiguri către locul în care se afla dorita inimii sale, fără a se gândi că această întâlnire era să fie cea mai de pe urmă rază a fericirii lui.

Păturică, care spionase tot ce se petrecea, aştepta acum momentul favorabil ca să se arunce asupra victimei sale. El lăsă pe june să se aropie câtva de bolta de viţă, iar când rămase între dânsul şi prada sa o distanţă de câţiva paşi, zise încet: “Doamne ajută!” şi, sărind ca o panteră, apucă de piept pe bietul june şi începu să strige: “Tâlharii, tâlharii!... Săriţi, creştini!... Puneţi mâna pe hoţ, pe tâlhar!”

Sărmanul june, văzându-se strâns cu vigoare de un braţ puternic, mai întâi cercă să se libereze de dânsul, dar neputând, începu a se ruga să-l lase în pace că e om cinstit.

— Nu, tâlharule, nu te las din ghearele mele. La spătărie, hoţule, să te învăţ eu minte a mai veni să furi orz din hambarul nostru!

— N-am furat nimic, logofete; priveşte-mă şi vezi, am eu caifet^[2] de hoţ?

— He, he! şiretule, nu mă-nşeli tu pe mine; ştiu eu că te-ai înhăitat cu ţiganii lui Velcea şi jefuiţi mahalaua. Eu mănânc pâinea cucoanei Duduca şi nu sufăr s-o jefuiască nişte masalagii ca tine! O să te leg bine cot la cot şi mâine o să te dau pe mâna zabetului^[3].

Această stratagemă atât de ingenioasă puse pe greacă într-o poziţiune foarte delicată; o făcu în fine să se convingă că Păturică era un demon împeliţat şi avea dreptate biata femeie, căci starea lucrurilor era atât de dificilă, încât nu mai putea să facă nimic în favoarea amantului său. Să tacă, nu putea, căci vicleanul ciocoi ar fi dus la spătărie pe junele calemgiu şi printr-aceasta s-ar fi dovedit amorul ei cel tainic; să-l libereze, nu putea decât printr-o mărturisire care ar fi făcut pe ciocoi stăpân pe secretele sale. Din aceste două rele Duduca alese pe cel mai mic. Ea ieşi din boltă şi arătându-se dinaintea lui Păturică zise:

— Ce s-a întâmplat? Ce este acest zgomot?

— Să trăieşti, milostivă stăpână, răspunse ciocoiul, am pus mâna pe-acest tâlhar care jefuieşte mahalaua întreagă, care ne fură orzul şi găinile.

— Bravo, Dinule, să trăieşti; dar ia să văd şi eu pe-acest tâlhar? Junele înamorat se apropie de dânsa; iar Păturică, simţind că ei voiesc a vorbi despre ale lor, se depărtă puţin, prefăcându-se că caută o funie ca să lege pe presupusul tâlhar. Greaca observă şi această viclenie, dar, folosindu-se de dânsa, se apropie de amantul ei şi-i zise:

— De acum înainte totul s-a rupt între noi!...

— De ce, sufletul meu? răspunse calemgiul cu glas tremurător.

— Postelnicul a aflat amorul nostru şi mi-a trimis pe cel mai afurisit ciocoi din lume să mă păzească. Tu eşti în mâna lui şi eu nu pot să te scap decât mărturisind dragostea noastră.

— Să-l cumpărăm cu bani.

— Eşti nebun, Iordache! (Ăsta era numele calemgiului.) Crezi tu oare că acest zgripţor se va mulţumi cu aceea ce-i vom da noi? Lui îi trebuie comori; mândria lui merge până la protipendadă!...

— Aşadar, va să zică?...

— Nimic nu rămâne decât să ne despărţim pentru totdeauna.

— Şi crezi că voi putea trăi fără tine?

— Te vei supune la această nevoie pentru asigurarea fericirii mele. Rămâi sănătos şi mângâie-te cu alta de pierderea mea.

Zicând aceste cuvinte, ea chemă pe Dinu şi-i zise:

— Dă drumul acestui flăcău, că-i păcat să-l băgăm în spătărie; iar dacă-l vei mai prinde prin grădină, atunci să faci cu dânsul ce vei voi.

— Prea bine, milostivo. Apoi, întorcându-se către calemgiu, zise: Aide, băiete, cată-ţi de drum şi să nu te mai prind prin grădină că, pe legea mea, te jupoi de viu.

Sărmanul june privi pe greacă cu ochii plin de lacrimi şi, luând drumul către fundul grădinii, se făcu nevăzut: iar greaca şi Păturică intrară în camerele lor, fără să schimbe nici o vorbă.

[modifică] Note

▲ Începutul paginii.