Ciocoii vechi şi noi/Muzica şi coregrafia în timpul lui Caragea

De la Wikisource

←←Fă-te om de lume nouă să furi cloşca de pe ouă!

Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon (Muzica şi coregrafia în timpul lui Caragea)

Ce n-aduce anul, aduce ceasul→→

Pe când Păturică se ocupa cu predarea acestei lecţii, deodată se auzi răsunând în spaţioasa anticameră amestecul unor sunete ascuţite şi îngânate; o pereche de lăutari începuse a cânta din gură şi din viori melodia adaptată pe versurile următoare:

Cine la amor nu crede,

N-ar mai călca iarbă verde;

Să calce tot fân uscat,

................

şi pe la timpi se auzea câte un oftat.

— Pun prinsoare că este diavolul de Neculăiţă, ziseră unii din oaspeţi.

— El trebuie să fie! Şi ciocoii alergară către uşă, ca să primească pe confratele lor.

Ei nu se înşelau, căci abia ce deschiseră uşa, ei văzură pe Neculăiţă, vătaful de la armaş M..., sosind vesel în fruntea lăutarilor.

— Nenea Neculăiţă! exclamară toţi.

— Eu, bre! şi cu mine! Ce gândeaţi voi c-o să scăpaţi de mine? Unde e procopsitul de Dinu să-i mulţumesc de cinste?

— Îţi cer de o mie de ori iertăciune că nu te-am proscalisit la masă; sunt vinovat, ce e drept; dar m-am gândit că aveţi ziafet pentru cuconul Andrei de la domnia voastră şi credeam că n-o să poţi veni.

— Nu este nimic. Porunceşte tu numai să-mi aducă şi mie de mâncat şi de băut.

La un semnal al lui Păturică, masa se umplu din nou de bucate şi de vinuri proaspete.

Vătaful armaşului începu să bea şi să mănânce cu o mare poftă, iar după ce se cam ameţi şi dânsul, începu să vorbească şi verzi şi uscate.

— Ştiţi voi una, bre? zise el. A dat norocul peste mine. Boierul a hotărât să-şi facă case noi şi m-a însărcinat pe mine cu strângerea celor trebuincioase pentru zidire.

— Ei! şi ce iese de-acolo? zise Păturică cu un aer de invidie.

— Tocmai tu mi-o zici aceasta? Ai uitat oare parimia grecului:

“Τρις επτά είχοση εσή, δώς με κ'εμένα”^[1]

He, he! Unul e Neculăiţă, nu sunt doi. O să-mi fac o pereche de case să le întreacă pe ale armaşului; saraiuri, bre, nu glumă!

— Să-ţi ajute Dumnezeu! ziseră ciocoii.

— Aşa să fie! De-aceea am şi gust de veselie. Am venit aci ca să petrecem; aideţi dar să tragem un dans d-ale tătăreşti, adăugă Neculăiţă sugând un pahar cu vin.

— La horă! repetă cu zgomot adunarea întreagă. Păturică chemă pe un ţigan şi, după ce-i şopti câteva cuvinte la ureche, intră şi el în hora ce se şi începuse.

Era foarte curios lucru a vedea pe ciocoii noştri cu pulpanele antereilor ridicate în brâu, ca să lase picioarelor libertate de a lucra după cerinţele jocului; cu ceacşiri roşii, cu meşi şi papuci galbeni; încinşi cu taclite aşezate astfel încât le acoperea pântecele şi o parte din piept; cu fermenele de postav de diferite feţe, lăsate pe spate, raşi la cap şi cu fesurile puse cam pe ceafă; era curios lucru, zicem, a privi efectul grotesc al acestor costume dizgraţioase, mai ales că poza jucătorilor plecaţi cam pe spate şi aerul lor de gravitate în dans îi făceau cu mult mai ridicoli de ceea ce erau în realitate.

Vinul, vorba şi în cele din urmă sunetele lăutarilor deşteptase în oaspeţii lui Păturică un gust de petreceri, care nu poate fi niciodată complet când în mijlocul bărbaţilor lipseşte femeia, cea mai plăcută dezmierdare în asemenea cazuri.

— Petrecerea fără femei este ca nunta fără lăutari! zice Chioftea, cu o aprindere ce se vedea răspândită în trăsăturile feţei sale.

— Da! da!... Ne trebuie papuci roşii! adauseră ceilalţi. Las c-am luat eu măsuri şi pentru aceasta, răspunse Păturică. Aşa este, dar noi vrem lucru bun, iar nu tălaniţe din Scaune^[2]. Tăceţi c-au să ne vie tot puişori aleşi. Arghira, Rozolina, Calmuca^[3]...

— Bravo, nene Păturică! Să trăieşti cât turnul Colţii! Nu trecu mult şi se auzi un zgomot de trăsură în curte. Păturică ascultă cu atenţie şi, încredinţându-se bine, zise cu enfaz ciocoilor:

— Iată, boieri domnia voastră, vin şi chiramele^[4] şi, ca să nu rămân mai jos decât nenea Neculăiţă, v-am adus şi muzica nemţească.

— Aferim, nene Păturică! Tu nu faci lucrurile pe jumătate.

Uşa camerei se deschise şi intrară mai întâi trei femei îmbrobodite la cap cu tulpanuri albe şi înfăşurate cu nişte scurteici căptuşite cu blană, ca să poată învinge asprimea gerului. Aceste femei, după ce salutară pe ciocoi şi schimbară cu dânşii câteva glume, îşi scoaser ă blănile şi-şi descoperiră capetele. Scoţând acele îmbrobodeli ce le dau înfăţişarea unor femei ieşite din haremurile turceşti, ele rămaseră cu feţele astfel precum le făcuse Dumnezeu, adică tinere şi plăcute ca ale unor zâne.

Arghira, cea mai frumoasă din toate, purta o rochie de mătăsărie ca arderea Moschii, cu trei rânduri de mangeturi pe poale, cu mânecile strâmte şi cu pieptul închis. Era încinsă cu un colan^[5] de canavăţ roşu, cu paftale mici de aur; la gât avea un şimizet cusut la ciur; capul îl avea acoperit cu un fes alb cu fundă de mătase neagră şi legat cu o sangulie albă cusută cu fir, ale cărui căpătâie, înnodate la partea dreaptă a capului, formau o floare de o formă originală; picioarele îi erau încălţate cu ciorapi de Lipsca, foarte albi şi pantofi de saftian negru cu funde roşii de mătase; la gât avea şi trei şiruri de mărgean ales, iar la urechi atârnau o pereche de cercei lucraţi în aur şi diamante; pe deasupra tuturor veşmintelor purta o fermenă de catifea neagră, scurtă până la talie şi cusută cu fir în mangă.

Calmuca era îmbrăcată mai tot asemenea, cu deosebire numai că avea capul gol şi două coade pe spate ca fetele mari; iar Rozolina, credincioasă tradiţiunilor patriei sale, purta costumul german al epocii aceleia.

Îndată după dânsele intrară şi cei optsprezece ţigani ce formau muzica nemţească a Niculescului^[6], care, după ce se puseră în regulă, începură a suna mai întâi marşul zis al lui Napoleon şi alte piese muzicale de recreaţiune foarte la modă pe atunci; apoi începură a cânta menuetul^[7].

Ciocoii, luând pe rând damele la joc, se deteră cu furie la toate exerciţiile coregrafice obişnuite în timpul acela. Monotonul minet, dansul clasic al saloanelor europene, săltătoarea cracoviană a leşilor, cotilionul franţuzesc, valsul nemţilor şi ecosezul adus din fundul Britaniei; toate aceste dansuri etnografice deteră prilej pe rând oaspeţilor noştri de a-şi arăta măiestria; dar se vede că aceste inovaţii străine nu erau încă destul de popularizate în ţară la noi, sau că ciocoii noştri nu le prea ştiau juca bine, căci ei se obosiră numaidecât şi, ca să facă diversie, ziseră lăutarilor să cânte pristoleanca, chindia şi jocul numit ca la uşa cortului sau zoralia. Atunci să fi văzut zel şi înfocare! Casele postelnicului răsunau sub papucii invitaţilor vătafului său. Râsetele femeilor, chiotele de veselie, vorba zgomotoasă a bărbaţilor, sunetele ascuţite ale muzicii, izbirile cadenţate din picioare ale dansatorilor toate acestea formau un sabat infernal, al cărui ecou se pierdea în apartamentele pustii ale postelnicului Andronache, ca un vuiet cobitor pentru stăpânul absent. Abia aproape de ziuă se sparse petrecerea de la Dinu Păturică şi invitaţii lui se duseră pe la casele lor.

[modifică] Note

▲ Începutul paginii.