Ciocoii vechi şi noi/Ipocriţii în luptă

De la Wikisource

←←Educaţiunea ciocoiului

Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon (Ipocriţii în luptă)

Până nu faci foc, fum nu iese→→

A doua zi după întrevorbirea confidenţială dintre postelnicul Andronache şi Dinu Păturică, acest din urmă străbătea strada Caliţii cufundat în meditaţiuni serioase. Preocupaţiunea lui era atât de mare, încât de multe ori se lovea piept în piept cu trecătorii de pe drum; dar pe când se afla în dreptul caselor lui armaş M. fu atras de sunetul cel nazal şi ascuţit al unei voci ce striga: Dinule! he, he, Dinule! ia fă-te încoace, ştrengarule; unde ai plecat aşa de dimineaţă?

Păturică, deşteptat din asopismul în care se afla, se uită în toate părţile şi, văzând la poarta acelor case un omuleţ cu statura scurtă şi groasă, cu faţa rotundă întocmai ca o lună plină desenată pe pereţi, cu ochi mici ca de tătar, cu nasul turtit şi cu gura largă, armată cu nişte dinţi mici şi stricaţi, recunoscu într-însul pe Niculăiţă, vătaful de curte al armaşului, care, mai norocit decât dânsul, începuse de mult timp a zeciui averile stăpânului său şi acum nu aştepta decât rangul de vtori-vistier, drept plata ostenelilor sale, şi supranumele de buclucci boier, pentru multele şiretlicuri şi încurcături ce făcea.

Păturică trecu drumul şi salută pe îngâmfatul vătaf cu o închinăciune până la pământ.

— Ce mai veste-poveste, Dinule? întrebă vătaful, mândru de poziţiunea sa.

— Nimic nou, nene Niculăiţă!

— Unde te duceai aşa iute şi cu capul între urechi?

— La cucoana Duduca.

— A! a! înţeleg, la ţiitoarea stăpânu-tău. Şi ce ai să faci acolo aşa de dimineaţă?

— Îi duc un răvaş.

— Din partea cui?

— Dintr-a stăpânului meu.

— Dar ce, s-a împăcat cu dânsa?

— Trebuie mai întâi să ştiu de au fost certaţi.

— Va să zică nu ştii nimic?... Prostule!...

— Nimic de tot, adaose Păturică cu o privire maliţioasă.

— Află dar de la mine că ei au fost certaţi foarte rău.

— Şi de ce, nene Niculăiţă?

— Auzi acolo, de ce! Fiindcă diavoliţa de greacă vrea să ţie doi pepeni într-o mână, adică este amorezată după un calemgiu de la vistierie.

— Aşi! nu cred!

— Crede ce-ţi spun eu. Postelnicul Andronache a aflat acest amor tainic şi s-a certat cu dânsa furcă.

— Poate, dar ia spune-mi: cine este acest calemgiu?

— Este fiul lui căpitan Gheorghe Basma de la Dorobănţie.

— Ce fel de om este acela?

— Este un băiat de douăzeci şi doi până la douăzeci şi cinci de ani, frumos, gingaş şi subţirel, pare că-i tras printr-un inel.

— O fi iubind-o, mă nene Niculae? Ai, ce zici?

— Mi se pare că da, fiindcă nu înţeleg cum ar putea să facă atâtea comedii dacă n-ar iubi-o?

— Şi ce comedii face? întrebă Păturică cu nerăbdare.

— Trece cu lăutari pe la miezul nopţii, se opreşte dinaintea ferestrelor ei, oftează, cântă şi celelalte.

— Numai atât?

— Ba şi ceva mai mult: sare prin grădina Mitropoliei, dintr-însa trece într-a grecei, de-acolo intră în curte şi se ascunde într-o claie de fân până pleacă postelnicul; iar după aceea se duce de-i ţine locul lângă frumoasa greacă, cu alte cuvinte fericitul calemgiu se bucură fără nici o cheltuială de femeia pentru care stăpânul varsă atâta aur şi argint.

— Eşti bine încredinţat despre aceasta?

— Mai bine nu se poate: omul care mi-a spus această taină este atât de credincios, încât aş putea să jur în biserică pentru dânsul. Dar, ia spune-mi, de ce-mi faci atâtea întrebări asupra acestei pricini? Oare voieşti s-o prinzi şi să te arăţi cu slujbă înaintea stăpânului tău? Să nu faci această nerozie, măi băiete, căci o să te căieşti foarte mult.

— Şi de ce să nu-i dau pe faţă această neagră vânzare? adăugă Dinu, cu oarecare aprindere prefăcută.

— Voieşti să afli pricina pentru care te opresc?

— Da, căci eu iubesc pe stăpânul meu şi nu voiesc să-l văd înşelat de o femeie desfrânată şi făţarnică.

— Eşti prost, băiete! Tu nu ştii ce va să zică patima dragostei.Ascultă: tu o să te duci la stăpânu-tău şi o să-i spui că greaca îl înşală, nu este aşa? El deocamdată o să te creadă, o să-ţi zică: Aferim, Dinule!, ba încă poate să-ţi dea şi un bunicel bacşiş; dar după acea o să se ducă la greacă, o să se certe cu dânsa, o s-o sperie c-o goneşte din casă şi celelalte. Ea, ca să-l încredinţeze că e nevinovată, o să înceapă să plângă, o să-şi smulgă părul din cap, o să jure pe tot ce are mai sfânt; în cele din urmă o să se prefacă că leşină şi atunci stăpânul tău, ca un fermecat ce este, o să se împace cu dânsa.

— Atât mai rău pentru dânsul!

— Zi mai bine că pentru tine o să fie mai rău, nerodule!

— De ce?

— Fiindcă pe dată ce se vor împăca, greaca o să întrebuinţeze toate mijloacele ca să afle pe pârâtorul ei.

— Dar stăpânu-meu n-o să-i spuie.

— Ţi-ai găsit! Ba o să-i spuie, şi încă chiar fără voia lui, căci astfel merg treburile dragostei. He! he! băiete. Tu eşti un copil de ieri-de-alaltăieri, nu ştii nimic. Ascultă-mă pe mine, că sunt lup bătrân, am dat cu capul de pragul de sus şi am văzut pe cel de jos. Când bărbatul şi femeia se iubesc şi ţin în dreptate, viaţa lor curge dulce întocmai ca apele unui râu liniştit; dar când muierea începe să calce strâmb şi o simte bărbatul, inima lui arde, ştii, ca peştele pe cărbuni. Ziua şi noapte se gândeşte tot la necredinţa muierii; aci se ceartă cu dânsa şi o lasă, aci iarăşi se împacă, şi am băgat de seamă că, la asemenea împăciuiri, omul face mai multe jertfe pentru o femeie netrebnică decât pentru una cinstită. Astfel dar, greaca o să ceară de la stăpânu-tău, ca dar pentru împăcăciune, depărtarea ta din slujba lui şi poate chiar o falangă bunicică dată dinaintea porţii caselor ei, ca să te înveţi minte a nu mai băga zâzănii între dânsa şi postelnicul.

— Ai drepate; dar, ia spune-mi, ce trebuie să fac?

— Să închizi ochii şi să-ţi cauţi de treabă, ca un băiat cinstit ce eşti, şi vei vedea cât de mult o să te iubească amândoi; iară trebuşoarele tale o să-ţi meargă de minune.

Dinu Păturică salută pe mentorul său şi plecă înainte, mulţumit de poveţele lui, căci găsise într-însele o completă aprobare a politicii sale. Ajungând la casele Duducăi, el intră pe portiţa cea mică, sui scara şi se puse jos, în pridvor, pe un pat de scânduri acoperit cu un chilim de Ţarigrad.

Era pe la orele nouă de dimineaţă; greaca se sculase şi se dusese la oglindă, ca să-şi puie în regulă graţiile maltratate de voluptoasele plăceri ale nopţii trecute şi să mai adauge câteva frumuseţi artificiale, ca să dea mai mult interes celor fireşti.

Toaleta femeilor cochete din zilele noastre, deşi a devenit o îndeletnicire foarte grea şi împovărătoare pentru bietele slujitoare din cauza nenumăratelor forme şi feluri de pieptănări, de spălături, de limpeziri cu ape aromatice şi chimice pentru lustruirea, dregerea şi împrospătarea pieliţei obrazului şi alte nenumărate nimicuri femeieşti, cu toate acestea ea rămânea o jucărie de nimic în comparaţie cu toaleta elegantelor din timpii domnilor fanarioţi.

Chera Duduca, deşi se afla în anii cei mai frumoşi ai vârstei femeieşti, dar destrămata viaţă ce o petrecea o făcuse să alerge foarte de timpuriu la ajutorul graţiilor împrumutate. Astfel dar toaleta ei din toate zilele se compunea dintr-un şir de torture la care ea se supunea cu cea mai mare resignaţiune, numai ca să-şi conserve acea frumuseţe care făcea pe postelnicul să depuie la picioarele ei toate jafurile câte le storcea din biata ţară şi pe frumosul calemgiu a o numi cheruvimul său şi a o iubi cu o ardoare egală amorului ce ea avea către dânsul.

În toate nopţile, după ce expedia pe amândoi adoratorii ei, se ungea pe obraz cu alifie vânătă; dimineaţa se ştergea cu albuş de ou, se aburea cu cărămizi încălzite în foc şi stropite cu apă de salcâm, apoi se spăla cu apă de pelin. Acestea le făcea ca să întindă pielea obrazului şi să dispară zbârciturile; apoi se ştergea cu un burete muiat în apă de castraveţi, ca să scoată petele, şi se spoia cu dres, ca să dea pieliţei o culoare mai albă.

După toate aceste operaţiuni, care n-aveau alt scop decât a albi, a întinde şi a întineri pieliţa obrazului, veneau rumeneala cea mincinoas ă cu care îşi colora obrajii şi buzele, gogoşile de ristic arse cu care îşi înnegrea sprâncenele şi plasturele cele negre cu care îşi făcea murse sau benghiuri false.

După ce greaca îşi săvârşi acea toaletă complicată şi se mai întoarse de câteva ori pe dinaintea oglinzii, zâmbind şi gesticulând, ca să se asigure dacă e de ajuns graţioasă, dete ordin să introducă în camera sa pe mesagerul postelnicului.

O ţigancă frumuşică se arătă în uşa sălii şi făcu semn lui Păturică să intre înlăuntru. El intră şi dete scrisoarea, apoi, trăgându-se înapoi către uşă, se strânse la piept şi luă o poziţiune atât de umilită şi plină de smerenie, încât ar fi putut să amăgească pe orişicine. Dar chera Duduca, care era personificarea fineţii şi a vicleşugului femeiesc, pricepu făţărnicia chiar sub acel văl de prostatică modestie.

Ea citi scrisoarea până la un loc, fără să lase a se zări pe figura-i vreun semn de surpriză bună sau rea; dar când ajunse la partea aceea prin care postelnicul îi recomanda pe acel nou Argus înveşm ântat cu anteriu şi giubea, ea îşi aruncă fără voie ochii asupra ciocoiului şi, întocmai ca vulpea ce vede şi simte cursa întinsă, zâmbi cu amărăciune şi îşi contunuă lectura până la sfârşit. După aceea sărută scrisoarea şi, băgând-o în sân, se puse a examina cu mai multă atenţie figura lui Dinu Păturică care, deşi în acele momente de prefăcătorie exprima un fel de nevinovăţie amestecată cu stupiditate, dar tot lăsa a se străvedea îndestule vicii, dintre care cele mai principale erau răutatea şi laşitatea.

Am zis că greaca era vicleană ca o vulpe; ca să dovedim însă cât de adâncă şi pătrunzătoare era fineţea spiritului ei, cată să arătăm că cu toată arta ce puse Păturică în lucrare spre a face să dispară din trăsăturile feţei sale întunecoasele intenţiuni şi aspirări ce-i rodeau inima, nu numai că nu putu să o amăgească, dar o făcu chiar să înţeleagă şi mai bine cu cine are a face.

Trecură câteva momente, în care aceşti doi actori se priveau unul pe altul, fără să pronunţe o vorbă măcar. Această tăcere scrutătoare semăna foarte mult cu liniştea aparentă a două fiare ce stau de se observă cu o prefăcută nepăsare mai nainte de a sări cu asalt una asupra alteia.

În fine, greaca hotărî să dea asaltul; ea începu de la una din cele mai mari slăbiciuni ale ciocoilor, adică de la mândrie.

— Ei bine, logofete Dinule, îi zise ea cu un zâmbet dispreţuitor, Cilibi Andronache îmi scrie că de astăzi înainte ai să fii unul dintre slugile casei mele.

— Mă bucur din toată inima, milostiva mea stăpână.

— O fi precum zici, dar, uite, te văd îmbrăcat bine, cu giubea, cu anteriu, cu fermenă, cu papuci galbeni şi cu fes de Ţarigrad; pare că eşti scos din cutie şi asta nu-mi prea place. Să lepezi aceste haine boiereşti şi să te îmbraci cu haine de fecior prost.

— Voi face după plăcerea domniei tale, milostivă cucoană!

— Da, negreşit, căci o să te trimit cu coşniţa în târg şi nu voi ca pazarghideanul meu să poarte ceacşiri şi ilic!

— Voi face orice-mi vei porunci, milostivo!

— Asta o cred, căci la din împotrivă voi întrebuinţa gârbaciul, pe care-l vei fi văzut poate atârnat d-asupra uşii sacnasiului^[1].

— Mă voi supune în tăcere la orice va găsi cu cale milostivirea ta.

Greaca, văzând marea ipocrizie şi falsa resignaţiune cu care ciocoiul primea aceste lovituri groaznice, se spăimântă, dar nu disperă.

— Aşa precum îţi zic, răspunse ea, o să te pun să tai ceapă la bucătărie, să speli vasele, să tai lemne, să aduci apă cu sacaua de la Filaret şi alte mărunţişuri de felul acesta.

— Prea bine, stăpâna mea; le voi face toate acestea, ba încă şi mai multe, numai ca să te văd mulţumită.

— Vei şedea toată ziua în pridvor cu capul gol, ca să împlineşti poruncile mele, căci la din împotrivă îţi voi pune coarne, te voi unge cu miere şi te voi lega de stâlpul porţii, ca să te mănânce muştele şi să râdă lumea de tine... Ai înţeles?

— Am înţeles, milostiva mea, şi sunt gata a suferi şi mai mari pedepse decât acestea, fără a mă plânge, căci stăpânu-meu te iubeşte şi eu trebuie să sufăr orice mi s-ar întâmpla de pe urma domniei sale.

“Peste putinţă!” zise greaca în sine, disperată de sângele rece al ciocoiului; şi avea dreptate, căci toate săgeţile vicleşugului ei se tâmpiseră în inima de piatră a ciocoiului. Prima idee ce-i veni în minte fu de a rupe legăturile de amor cu calemgiul, singurul mijloc de a se pune în siguranţă despre spionajul lui Păturică; pe dată însă ce se gândi la dulcile momente ce petrecuse şi încă petrecea cu acel june frumos, sângele i se concentră în inimă şi faţa-i se îngălbeni ca ceara. Să ţie pe amant, ciocoiul ar fi trădat-o negreşit şi ar fi pierdut pe postelnicul Andronache, care o îngrijea ca pe o domniţă.

Aceste două idei deveniseră în acel moment Scila şi Caribda pentru greaca noastră. Dar arsenalul vicleniilor femeieşti este foarte mare; ajunge numai să ştie cineva să caute într-însul şi desigur va găsi câte ceva pentru orice împrejurare. Greaca căută şi găsi în adevăr mijlocul de a scăpa din toate cu faţa curată. La această fericire negândită fruntea ei se lumină, trăsăturile obrazului său luară un aer dulce şi zâmbitor. Atunci, privind pe Dinu cu dulceaţă, îi zise:

— Ia spune-mi, Dinule dragă, cum ţi s-a părut purtarea mea către tine? Nu este aşa că sunt o nebună? Auzi colo! Să sperie cineva atât de mult pe un flăcăiaş aşa de frumos şi muchelef! Să n-ai grijă de nimica; o să trăieşti în casa mea ca la pieptul maicii tale; tot ce ţi-am zis n-a fost decât glume. Ai, de! fii mai cu inimă.

Dinu năbuşi în mica sa inimă bucuria acestui mare triumf şi, apropiindu-se de greacă cu o sfială prefăcută, făcu mătanie şi-i sărută mâna; apoi îşi luă ziua bună şi se duse.

[modifică] Note

▲ Începutul paginii.