Ciocoii vechi şi noi/Fă-te om de lume nouă să furi cloşca de pe ouă!

De la Wikisource

←←Scene de viaţă socială

Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon (Fă-te om de lume nouă să furi cloşca de pe ouă!)

Muzica şi coregrafia în timpul lui Caragea→→

Să părăsim partea de sus a caselor postelnicului, căci nu mai are nici un interes pentru lectorii noştri, şi să ne coborâm în partea de jos, sau mai bine în beciuri, ca să vedem ce face Dinu Păturică.

Acest ambiţios ciocoi, nevoind a se lăsa nicidecum mai jos decât stăpânul său, pregătise şi el o cină, la care invitase pe câţiva din cei mai de aproape amici ai săi.

Camera în care dădea el ospăţul era împodobită cu două paturi turceşti înfundate, peste care erau puse saltele de lână acoperite cu chilimuri vărgate de Idirné (Adrianopole), cusute pe margini cu ciucuri de bumbac alb; pe lângă pereţi erau puse perne îmbrăcate cu cit tocat^[1]; prin unghiurile acestor paturi erau aşezate perniţe mici umplute cu puf, pe ale cărora feţe albe de batistă se vedeau mai multe arabescuri cusute cu fir de mătase, iar pe una dintr-însele, erau cusuţi doi amoraşi, ţinând în mâini o ghirlandă de flori, în al căreia mijloc era o inimă pătrunsă de două săgeţi şi inscripţia aceasta: Μή μέ ξεχνάς^[2].

Zidul de lângă pat era acoperit cu un covor de Brussa, pe care stau spânzurate în cuie o puşcă arnăuţească ghintuită, legată la maşină cu o sangulie cusută cu fir, şi două perechi pistoale băgate în tocuri de piele, ornate tot cu fir. Mai în jos, tot pe acel perete erau atârnate două săbii turceşti cu mânerele de sidef, iar în mijlocul lor era aşezat un cauc oltenesc de hârşie neagră de miel, al cărui fund era cusut cu fir de cel bun peste postav roşu şi lăsa să atârne în jos o fundă de fir lucrată cu mare gust.

Cele două ferestre dinspre uliţă erau împodobite cu mai multe glastre de flori, printre care se deosebeau mai ales: maghirani, trandafiri şi câţiva endrişaimi, ce umpleau atmosfera camerei de un miros nu aşa plăcut, cât era de pătrunzător.

Pe lângă pereţi erau puse în rând câteva scaune de Braşov vopsite şi un sipet mare, legat în bande de fier alb peste piele de căprioară albastră.

La o înălţime oarecare a unuia din pereţi era un dulap mic, săpat în zid, în care se afla depusă mica bibliotecă a ciocoiului, compusă din câteva cărţi greceşti şi româneşti, printre care figurau: Proorocia lui Agatanghel, Filozoful Sintipa, Alexandria, Tilu Buhoglindă şi alte capete d-opere ale literaturii naţionale de pe atunci, cărţi glumeţe care, prin anecdote de spirit şi poveţe filozofice, făcea petrecerea favorită a poporului.

Masa de mâncare era aşezată între două paturi şi împrejurată cu scaunele pe care erau să şadă onorabilii oaspeţi ai lui Păturică.

Pe masă erau rânduite o mulţime de farfurii cu mezelicuri de tot felul: marinată de stacoji, farfurioare mai mici cu icre proaspete de morun, licurini jupuiţi, sardele muiate în untdelemn de Mitilene amestecat cu piper şi zeamă de lămâi de Messina, măsline dulci de Tessalia, grămădite în formă piramidală, icre tari de chefal, smochine de Santorini, halva de Adrianopole; nimic din delicatesele gastronomice ale Orientului nu lipsea pe masa ciocoiului, mai împodobit ă chiar decât a stăpânului său. Toate aceste mezelicuri erau aşezate după o regulă militară, având la fiecare distanţă de două palme câte o carafă cu vin galben de Drăgăşani, cu pelin roşu din viile mănăstirii Bistriţa şi cu vinuri orientale de diferite culori şi gusturi, fără a lipsi paporniţele^[3] cu anason de Chio şi cu mastică de Corint. În fine, Păturică luase dispoziţiuni ca oaspeţii săi să nu cerce cea mai mică lipsă întru îndeplinirea gustului lor rafinat.

Dacă cineva ar fi văzut luxul ce domnea la masa postelnicului şi la a vătafului său de curte, fără îndoială s-ar fi convins că ospăţul slugii întrecea în toate pe al stăpânului şi, dacă s-ar fi gândit mai serios la mizeriile acelor timpi de tristă memorie, ar fi zis, împreună cu noi, că fanariotul n-avea de ce să se plângă pentru pagubele ce-i făcea vătaful său de curte, căci banii ce se cheltuiau în aceste ospeţe nu erau ai săi, ci ai săracilor şi ai văduvelor căzuţi victimă nesaţului său de averi.

Între oaspeţii de căpetenie invitaţi de Păturică figurau: Tudor Ciolănescu, vătaful de curte al banului Grigore B...; Neagu Chioftea de la banul Constantin Băl...; Zamfir Ploscă de la Isaac R...; Vlad Boroboaţă de la F... şi alţi mai mulţi, aleşi între corifeii ciocoismului şi ai hoţomăniilor bucureştene de pe atunci.

După ce se duseră musafirii postelnicului pe la casele lor şi el la amanta sa, Păturică se coborî în odăile de jos şi se puse la masă cu prietenii săi.

Patru ţigănaşi, curat îmbrăcaţi, aduceau bucate la masă, şi două ţigance tinere şi frumuşele erau însărcinate a turna prin pahare nectarul care, de la căderea zeilor din Olimp încoace, a luat prozaicele nume de vin şi rachiu.

Una dintr-aceste două copile luă de pe masă o paporniţă cu anason şi, umplând mai multe feligene, dete fiecăruia din oaspeţi câte unul. Oaspeţii, sorbind rachiul, căzură pe farfuriile cu mezelicuri precum cad lăcustele peste holdele plugarilor.

Dinu Păturică observă aceasta şi, cu o oarecare nerăbdare, în calitatea sa de ospătător, strigă cu un glas ascuţit şi obraznic:

— Aduceţi ciorbă, bre!

— Numaidecât, cuconaşule! răspunseră ţigănaşii, plecând toţi deodată ca să arate mai mult zel. După câteva minute ei puseră pe masă un castron colosal plin cu ciorbă de ştiucă fiartă în zeamă de varză cu hrean; pe urmă aduseseră două farfurii lunguieţe cu mihalţi şi păstrăvi rasol, muiaţi în oţet şi untdelemn; aduseră mai multe vase de cositor pline cu iahnii, cu plachii, cu morun gătit în măsline şi foi de dafin, cu crapi umpluţi cu stafide şi coconare şi alte felurite mâncări care se ziceau în vechime “bucate cu cheltuială”.

Vinul, asemenea, curgea fără încetare din pahare şi aluneca pe gâtul ciocoilor care, la fiecare deşertare de pahar, strigau: “Să trăiască nenea Păturică!”

Numai Vlad Boroboaţă sta trist şi tăcut.

— Da ce, mă Boroboaţă, de ce stai bosumflat? Ori ţi s-au înecat niscaiva corăbii cu marfă? zise Neagu Chioftea, cel mai zgomotos dintre toţi oaspeţii.

— Parcă eşti o mireasă, adăugă Tudor Ciolănescu.

— Închină cu noi, bre! Fă-te om de lumea nouă, să furi cloşca de pe ouă! ziseră toţi ciocoii deodată.

— Ei bine răspunse Boroboaţă umpleţi-mi un pahar să închin şi eu cu voi!

Paharul se umplu şi se dete în mâna lui Boroboaţă, care, ridicându -l în sus, zise:

— În sănătatea săracilor ţărani, cărora le dăm fum de ardei şi le punem fierul roşu pe piept, ca să le luăm bănişorii din pungă! Să trăiască văduvele şi copiii cei sărmani, cărora le luăm pâinea din gură, ca să mâncăm noi, ăştia, peşte de Ţarigrad, halvale de Idirné şi să bem vin chipriotic!... În sănătatea ţării întregi, pe care am lăsat-o în sapă de lemn!...

Zicând aceste cuvinte, trânti paharul pe masă şi căzu iarăşi în cugetările sale de mai nainte.

Toastul lui Vlad Boroboaţă şi amărăciunea cu care el pronunţă vivatul său cel sinistru făcură în inima ciocoilor tot acea impresiune ce făcu odinioară literele de foc regelui Babiloniei, Baltazar, şi oaspeţilor săi cei desfrânaţi.

Vătafii de curte se uitau unul la altul cu nişte priviri sperioase, ce dovedeau îndestul cât de adevărate erau cele zise de Boroboaţă. Numai Dinu Păturică ascultă acest strigăt al mustrării de conştiinţă fără ca să se tulbure câtuşi de puţin; ba încă el aruncă asupra lui Boroboaţă o privire dispreţuitoare şi, dând într-un râs sardonic, curmă tăcerea cu aceste cuvinte:

— Cinstiţi boieri! Nu vă sinorisiţi lui Boroboaţă, căci este cam nebun, sărmanul. Cine ştie ce babă l-a obrocit^[4]. Să bem, fraţilor, şi să lăsăm pe Boroboaţă să spuie la cazanii cât va voi.

Apoi întorcându-se către slugi:

— Aduceţi, bre, vin tămâios de Cernăteşti.

— Şi de cel de Drăgăşani! adăugară ceilalţi.

Sticlele se împlură cu tămâioasă într-o clipă şi veselia renăscu în sânul oaspeţilor ameţiţi de băuturi şi îmbuibaţi de grasele mâncări orientale.

Această cină, compusă toată din plăceri de contrabandă, ţinuse câteva ore şi, cu tot vinul ce se băuse, nici unul dintre ciocoi nu se îmbătase desăvârşit; ei ajunseră numai la gradul acela al beţiei când omul devine vesel şi spune adevărul fără rezervă. Astfel dar, unii vorbeau, alţii cântau, lovindu-se unii pe alţii în glumă cu gloanţe de pâine; numai Vlad Boroboaţă sta cufundat în nişte cugetări sinistre, pe care le întrerupea câteodată cu un surâs amarnic. Dinu Păturică, ce-l privea cu o vădită nemulţumire, observând că acea beţie tristă a oaspelui său putea să influenţeze mai tare asupra celorlalţi şi să stânjenească libera explozie a veseliei lor, se sculă în sfârşit strigând:

— Ei bine, boieri, vă văd cam pe gânduri; eu v-am chemat aci ca să ne veselim, iar nu ca să punem cenuşă în cap şi să ne plângem păcatele ca prorocul Iona din Scriptură! N-aveţi bucate? N-aveţi vin? De ce dar staţi ca nişte curci plouate? Mai aduceţi, bre, marinat ă de barbuni şi vin de Tenedos, să ne veselim cât ne umblă moara, că destul ne vom pocăi la bătrâneţe. Iar tu, cobe rea, du-te de fă cazanii la biserică, iar nu în casa mea!... Auzit-ai tu?

— Bravo, nene Păturică, ai dreptate! Să se ducă la dracu acest dăscăleci care ne-a stricat cheful cu iticaua lui.

— Da, la dracul! exclamară toţi deodată.

— Iar noi să ne veselim ca nişte oameni de ispravă, adause Păturică.

— Şi să vorbim de trebuşoarele noastre, răspunse Neagu Chioftea, curmându-i vorba. Ştiţi, boieri, că am cam ajuns la vremea de apoi. Pare-mi-se că stăpânii noştri au cam băgat de seamă că le mâncăm stările şi s-au pus pe economie. Alte dăţi, când le înfăţişai catastihul, nici că se uitau pe dânsul şi-ţi umpleau mâna de rubiele; iar acum te ţine câte trei-patru ceasuri în picioare şi te descoase din toate încheieturile ca pe hoţii de cai.

— Bine vă face, ciocârlanilor! zise Păturică râzând.

— Ce-ai zis? întrebă Neagu Chioftea cu mirare.

— Am zis că vă face foarte bine, căci nu ştiţi să furaţi.

— Noi nu ştim să furăm? observă Chioftea cu un zâmbet de ironie.

— Da, da, voi! replică cu siguranţă. Sunteţi nişte bojogari^[5]

— Dacă este aşa, apoi învaţă-ne tu meserie.

— Bucuros.

— Ia spuneţi-mi, boieri dumneavoastră, aţi citit vreodat ă cartea numită Floarea darurilor?

— Nici n-am auzit vorbindu-se de dânsa. Aveţi dreptate, nu s-a tălmăcit încă în limba românească şi voi abia ştiţi să citiţi româneşte. Ascultaţi dar şi pricepeţi. În acea carte este o istorioară plină de noimă, care începe cam aşa: “A fost odată un împărat de la Hindiile răsăritului sau de prin Ţara Sacâzului^[6]. Acel împărat avea şaptezeci şi cinci de copii, tot unu şi unu. Ajungând însă la adânci bătrâneţe, el chemă pe fiul său cel mare şi-i zise să facă un snop de şaptezeci şi cinci de nuiele şi să-l aducă înaintea sa. Porunca se îndeplini într-o clipă. Împăratul chemă atunci pe toţi fiii săi şi le zise: “Eu am îmbătrânit şi peste puţin o să mor; aş voi însă ca, înaintea morţii mele, să las întinsa mea împărăţie aceluia dintre voi care se va dovedi mai tare şi mai priceput. Hotărăsc dar ca acela care din voi va putea să rupă deodată această legătură de nuiele, acela să ia împărăţia după moartea mea!” Feciorii de împărat se priviră mai întâi unii pe alţii cu mirare şi apoi se cercară pe rând şi fiecare în parte să rupă legătura de nuiele, dar nici unul nu putu. Împăratul îi privi râzând şi le zise: “Dacă nu le puteţi rupe deodată pe toate, apoi rupeţi-le câte una în parte”. Copiii se supuseră la noua poruncă a tatălui lor şi în puţină vreme toate nuielele fură rupte. “Ascultaţi, dragii mei copii — adause atunci împăratul — acest snop de nuiele sunteţi voi; dacă veţi rămâne uniţi după moartea mea, nimeni nu vă va birui; iar dacă vă veţi despărţi, va veni vrăjmaşul şi va face din voi ceea ce făcurăţi dinaintea mea cu aceste nuiele”.

Păturică se opri aci şi, privind câteva momente pe tovarăşii săi cu ochi pătrunzători, îi întrebă:

— Ei bine, boieri domnia voastră, cum vi se pare această istorioară?

— Foarte fromoasă, ce e dreptul, dar n-are a face nimic cu necazurile noastre, răspunse Chioftea.

— Vă înşelaţi, fraţii mei, adaose Păturică cu un aer de superioritate. Dacă voi aţi fi urmat paradigma acestei istorioare, nu eraţi să vă plângeţi acum că stăpânii voştri v-au prins cu ocaua mică.

— Ei bine, învaţă-ne tu ce să facem.

— Să vă învăţ, căci, uite, sunteţi proşti ca nişte băieţi luaţi de procopseală. Voi vă adunaţi în toate zilele la cafeneaua de la Dorobănţie. Aşa este, ori ba? Spuneţi!

— Ba aşa. Ne adunăm în toate zilele, precum zici.

— Ar fi de mare folos pentru voi ca, înainte de a părăsi cafeneaua, să puneţi nart^[7] la toate lucrurile ce veţi târgui, ca să ştie fiecare din voi cât are să încarce la socoteală.

— Vorbeşte mai desluşit, că nu te înţelegem! Iată ce voi să vă zic: să ne închipuim că pentru curtea unuia dintre stăpânii voştri se cumpără câte douăzeci şi cinci oca de carne pe zi. Ei bine, preţul nu poţi să-l încarci, căci carnea este cu nart (preţ fix); dar poţi să încarci la suma ocalelor, cumpărând mai puţine şi trecând la socoteală mai multe. Cu pâinea faci tot aşa. Vânatul şi păsările nu au nart: curcanul se vinde un leu, pune-l un leu şi şaptezeci de parale; gâsca ipac (idem); găina şi raţa se vând câte o leiţă, pune-le câte un leu şi cinci. De la untdelemn, zahăr, cafea, tutun, poame şi chiar de la zarzavat puteţi să vă folosiţi în două feluri, adică adăugând la suma ocalelor şi la preţ...

— Fleacuri, nene Păturică, fleacuri! Din aceste nimicuri cineva abia îşi scoate zilnicele cheltuieli. Nouă, mă rog dumitale bun, ne trebuie bani mulţi, stări mari, ca să scăpăm de slugărie.

— Şi cutezaţi voi să numiţi nimicuri cheltuiala cuiniei, acel izvor nesecat din care un om cuminte poate în scurt timp să facă stare mare? Bree! Da proşti mai sunteţi!... Să vă fac o socoteală cu tahmin (aproximativă), ca să vedeţi cât de mult vă amăgiţi.

— Fă-o, nene Dinule, să vedem ce bazaconii sunt acestea ce ne tot spui.

— Cioară, adu călimări şi hârtie!

La aceste cuvinte, un ţigan ce dormita lângă sobă se sculă repede şi aduse numaidecât hârtie şi o pereche călimări de argint cu coadă. Păturică deschise coada călimărilor, scoase un condei de pană de curcă cu felurimi de flori făcute dintr-însul şi, după ce dete pe ţigan afară, urmă într-astfel:

— Ei bine, boieri, fiţi cu băgare de seamă, că am să vă fac o socoteală cu tahmin, ca să vedeţi că vorba mea e vorbă; şi ca să nu ziceţi că măresc sumele, voi începe chiar de la casa stăpânului meu. Aşadar scriu aci:

FOAIE DE SOCOTEALĂ A CURŢII MARELUI Socoteala Socoteala

dreaptă încărcată

POSTELNIC A. TUZLUC

Luni, ian. în 8, 1817 (bunăoară) talere bani talere bani

601

5 7

Treizeci oca carne, câte 10 parale ocaua fac

1 1

Douăzeci pituşti pentru masă ...................

Morcovi, pătrunjel, ceapă, făină, orez şi piper 2 30 3 90

2 3 90

Ciriviş ......................................................

30 1

Enibahar şi alte mirodenii .......................

Doi curcani .............................................. 3 6

5 7 60

Cinci claponi ...........................................

4 6

Patru limbi afumate .................................

Şase ghiudeni .......................................... 6 8 60

5 7 60

Zece licurini ............................................

4 6

Sardele ....................................................

6 8 30

Icre negre de taigan .................................

1 1 60

Arpagic şi usturoi pentru stufat ................

1 1 30

Apă de Filaret pentru boieri .....................

Apă de gârlă pentru slugi ........................ 2 3

Stafide şi coconari ................................... 2 3

Ouă pentru ochiuri şi jumări ................... 1 1 60

Sare ......................................................... 12 18

Oţet ......................................................... 1 1 30

Struguri şi mere creţeşti ........................... 2 30 3 30

Varză pentru calabalâc2 ........................... 1 1 60

Imiclicul oamenilor3 ................................ 3 4

Fac peste tot cheltuiţi ............................... 57 72 87 18

Să scădem cheltuiala cea dreaptă din cea

57 72

încărcată ........................................................

Rămâne câştig curat ................................ 29 46

1

Aci încărcătura vine de la ocale. (n. N. F.)

2

Se înţelege slugile peste tot. (n. N. F.)

3

Imiclicul este porţia de pâine ce se dă fiecărei slugi pentru o zi. (n. N. F.)

Să înmulţim acum acest câştig cu zilele anului şi veţi vedea că dă o sumă de talere 10. 785, bani 90. Această sumă vine numai de la cuinie; dar unde puneţi, domnia voastră, îmbrăcatul ţiganilor, cumpărătoarea orzului, a fânului, a cărbunilor, a lemnelor şi altele mai multe de felul acesta, care aduc pe an alţi opt sau zece mii de lei cel puţin?

— Toate aceste gheliruri, le ştim, sunt bune, nu tăgăduim, dar vin cu ţârâita. Noi voim să ne arăţi vreun mijloc prin care să câştigăm sume mari în puţin timp, ca să ne cumpărăm moşii şi acareturi, să ne facem şi noi boieri ca stăpânii noştri.

— Eu v-am arătat mijloacele cele mai lesnicioase; aflaţi voi altele mai bune.

— Şi ce am putea să născocim noi mai mult decât tine, care ştii câte în lume şi în soare?

— Mă linguşiţi, hoţomanilor; dar fiindcă am început, cată să şi sfârşesc. Ascultaţi! Voi ştiţi, ca şi mine, că boierii noştri trăiesc în desfrânări şi se ţin numai de zavistii (intrigi), ca să dea pe domni jos de pe scaun, crezând că cei noi, ce vor veni, îi vor pune în trebi mai mari sau le vor da ţara pe mână, ca s-o smulgă şi mai tare, iar la averile lor, rămase de la părinţi, nici că se gândesc. Ei au moşii şi nu le cunosc hotarele, nici venitul ce poate să dea pe tot anul. Au vii, fără să le ştie numărul pogoanelor; au zalhanale, heleşteie, livezi de pomi şi câte altele de felul acesta, pe care le arendează pe nimic; iar arendaşii, nemulţumiţi cu un câştig de sută la sută, scot din spinarea ţăranilor, dărapână pădurile şi acareturile moşiilor, ba de multe ori înstrăinează chiar din pământul moşiei. Toate acestea, boeri domnia voastră, sunt o comoară nesecată, din care un vătaf de curte işchiuzar poate, în scurtă vreme, să ajungă bogat ca Iov din Biblie.

— Şi ce trebuie să facă el, ca să se folosească din toate acestea? întrebară toţi ciocoii deodată, completându-se în dezvoltările ce da Păturică cu atâta elocinţă.

— Nimic, de tot nimic! răspunse Dinu Păturică răsucindu-şi mustaţa şi surâzând cu mândrie.

— Nu te înţelegem.

— Lăsaţi-mă să isprăvesc şi veţi înţelege. Când se apropie vremea arenduirii moşiilor, înţelegeţi-vă mai întâi cu arendaşul cel vechi. Spuneţi-i că pe toată ziua vin câte doi-trei muşterii ca să ia moşiile în arendă îndoit şi că numai din pricina prieteşugului îi goniţi pe toţi; scoateţi chiar muşterii mincinoşi şi veţi vedea cum o să-şi deschidă grecul punga şi o să verse într-a voastră. Osebit de aceasta sunt ispăşaniile de păduri, facere de hanuri, mori şi altele mai multe, din care aţi putea să câştigaţi sume însemnate, numai să ştiţi să pipăiţi lucrul cumsecade. Aşa, dragii mei, trebuie ca fiecare dintre voi să se facă om de lumea nouă, ca să ştie a fura cloşca de pe ouă!

[modifică] Note

▲ Începutul paginii.