Ciocoii vechi şi noi/Educaţiunea ciocoiului

De la Wikisource

Salt la: navigare, căutare
←←Chera Duduca Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon
(Educaţiunea ciocoiului)
Ipocriţii în luptă→→


Lectorii noştri cunosc foarte bine agitaţiunea în care am lăsat pe Păturică în primul capitol al acestei scrieri; ştiu asemenea ambiţioasele lui visuri şi marea sete de bani şi mărire ce îl munceau. Este datoria noastră acum să le spunem mijloacele întrebuinţate de dânsul pentru realizarea acestor aspiraţiuni.

Când acest şarpe veninat călca pragul casei fanariotului, el intra în al douăzeci şi doilea an al vieţii sale. Educaţiunea lui intelectuală se compunea din citire şi scriere în limba românească şi oarecare începuturi slabe de limbă greacă modernă; ştia să facă jălbi cu pilde din Scriptură, pitace, volnicii, catastişe, de lude şi alte forme cancelarice obişnuite în timpul acela; mai ştia, şi încă foarte bine, să tortureze pe nenorociţii ţărani, punându-le ouă fierbinţi la subţiori şi dându-le fum de ardei la nas, ca să le ia cea mai din urmă para din pungă.

Dar aceste talente nu-i mai serveau nimic în noua sa carieră; el căta să se instruieze în ipocrizie şi intrigă şi aceste două mari mijloace de parvenire nu se dezvoltează, nici se pot perfecţiona decât prin învăţătură. Puiul de ciocoi simţi de sineşi acest adevăr şi hotărî să-l pună în lucrare.

A doua zi după sosirea lui, postelnicul îl chemă la dânsul ca să-i examineze spiritul şi inteligenţa, spre a vedea de poate face ceva dintr-însul; iar când veni înainte-i, îi zise cu un ton îngâmfat, dar dulce:

— Cum te numeşti, băiete?

— Constantin, cucoane; dar tată-meu îmi zicea Dinu.

— Ştii ceva carte?

— Ştiu să citesc şi să scriu.

— Româneşte, nu este aşa?

— Da, blagorodnice stăpâne.

— Altceva mai ştii?

— Ştiu să fac împliniri de bani; am fost cu vinăriciul, cu oieritul

şi cu fumăritul[1].

— Aşa de tânăr?

— Da, stăpâne; tata mă lua cu dânsul prin judeţ de-i ajutam la taxidărie.

— Da ceva elinică te-a învăţat tată-tău?

— De! ce să zic, stăpâne?... Mă cam pricep puţintel. Am învăţat Pedagoghia şi Eclogarion din scoarţă până în scoarţă; dar tocmai când era să încep la Gramatichi, m-a trimis tata la înălţimea voastră!

Fanariotului îi plăcu naivitatea ciocoiului, iar mai cu seamă pompoasele titluri ce-i da cu atâta prodigalitate; şi avea dreptate, căci nu este om căruia să nu-i placă un titlu pe care nu-l are şi nu-l merită, dar la care aspiră foarte mult. El zâmbi cu bunătate şi zise ciocoiului:

Să ştii, băiete, că de astăzi înainte am să te iau sub îngrijirea mea. Am să te dau la şcoala domnească să înveţi carte grecească multă, ca să te procopseşti, să te faci om. Slujba ce ai să-mi faci este aceasta: dimineaţa să vii să mă freci la picioare, să mă ajuţi să mă îmbrac, să-mi dai de spălat, să-mi aduci dulceaţă, cafea şi ciubuc; iar după aceea să te duci la şcoală să înveţi. Ai auzit?... Ai, du-te acum de-ţi caută de treabă!

Din ziua aceea Păturică se puse pe învăţătură cu o silinţă extraordinară şi, în mai puţin de doi ani, învăţă limba grecească ca un sofologiotatos; dar el nu se mulţumea numai cu atâta. Ce-i folosea lui cunoştinţa unei limbi moarte şi a literaturii ei atât de antipatică caracterului şi intenţiunilor sale? “Omer, Pindar, Sofocle, Euripide, Anacreon, Safo etc. sunt buni pentru femei şi oameni afemeiaţi, zicea ciocoiul în sine cu dispreţ. Mie-mi trebuiesc cărţi care să-mi subţieze mintea, să mă înveţe mijlocul de a mă ridica la mărire. Plutarh îmi vine la socoteală, “Comentariile” lui Cezar, “Istoria omenirii”, vieţile marilor bărbaţi din veacurile trecute şi acelea în care trăim iată cărţi pe care, citindu-le, cineva poate să zică cu cuget împăcat că nu şi-a pierdut timpul în zadar”.

Cu asemenea reflecţiuni intră el în casa unde îşi avea fanariotul biblioteca[2] şi alese tot ce găsi într-însa mai bun. Între alte cărţi găsi un tractat de fiziologie şi operele lui Machiavel, pe care le citi şi le studie cu mare băgare de seamă; în fine, făcu tot ce putu spre a deveni perfect în arta ipocriziei şi a perfidiei.

Se zice că voinţa tare şi statornică învinge toate obstacolele. Nu ne putem pronunţa asupra acestei maxime; zicem numai că Păturică ar fi fost în stare să dea contemporanilor săi o dovadă strălucită că ea se realizează câteodată. Picătura găureşte piatra, zice un alt proverb. Se poate şi nu se poate; acela însă care realizează acest proverb este un om mare în felul său.

Păturică era într-adevăr un om extraordinar. El îşi luase hotărârea de a deveni om mare şi nici un obstacol nu putea să-l abată de la această idee fixă. Ca slugă, era dator să lucreze mai multe ore pe zi şi a se supune la toate slugile cele mai vechi decât dânsul; ca ambiţios, căta să înveţe carte multă, precum îi zisese fanariotul, şi să se silească a înlătura toate obstacolele ce întâmpina în calea ambiţiunii sale. Cum putu dar să învingă atâtea greutăţi şi să iasă triumfător?

Iată modul ce întrebuinţă: când se crăpa de ziuă, Păturică se afla lângă uşa postelnicului, stând în picioare spre a împlini cu exactitate ordinele stăpânului său. Pe dată ce fanariotul se deştepta, el intra în casă, îl freca pe picioare, îl ajuta să se îmbrace, îi da de spălat, îi aducea dulceaţă, cafea şi ciubuc. Toate aceste mici servicii le executa cu cea mai mare iuţeală, graţie şi cu un fel de afecţiune ce făcea pe fanariot să-l creadă de cel mai credincios şi devotat dintre servitorii săi.

După ce pleca boierul la curte, se ducea la vătaful şi-i făcea o mulţime de linguşiri; apoi, după ce-şi spăla feligenele de cafea şi curăţa bine ciubucurile, se închidea în camera sa şi se da cu totul la citire şi la meditaţiuni, petrecându-şi astfel timpul până la ora prânzului, când, după obiceiul său, se aşeza pe treptele scării de la intrarea casei cu câte o carte în mână şi sta acolo până ce venea stăpânul său; iar după aceea, când şedea la masă, el îşi lua locul printre servitori şi se silea să întrecă pe toţi în zel şi activitate.

Osebit de aceasta, el se purta cu mare amabilitate către toţi servitorii casei, fără excepţiune; îi ajuta la lucrările lor şi le împlinea dorinţele, punându-se mijlocitor între dânşii şi vătaful de curte.

Această purtare făcu pe Păturică să fie iubit şi adorat de toate slugile, afară numai de vătaful curţii, care, înţelegând foarte bine gândurile lui, se prefăcea că nu bagă în seamă nimic şi îl spiona în tăcere.

În timpul acesta se întâmplă cearta postelnicului cu amanta sa, pe care credem că n-au uitat-o lectorii noştrii. Fanariotul se afla cuprins de o mare iritaţie; nu ştia, nenorocitul, de urma să creadă cele ce se vorbeau despre amanta sa sau jurămintele şi istericalele prin care ea îşi proba inocenţa. Bietul om o iubea foarte mult şi, pentru mai marea lui nenorocire, era gelos ca un turc. Astfel dar, după multă chibzuire şi reflecţiune, se decise a o pune sub privegherea unui Argus. Măsura nu era rea, dar prezenta mari dificultăţi în privinţa alegerii unui individ care să împlinească acest important serviciu. Prima idee ce i se înfăţişa fu de a o pune sub privegherea unei femei bătrâne; dar după ce mai medită câtva timp, el zise în sineşi încruntându-şi sprâncenele: Muierile cele bătrâne se corump foarte lesne. Se gândi să aducă un eunuc din Constantinopole, dar lepădă şi această idee, căci ştia din încercare cât preţuieşte şi credinţa eunucilor.

Obosit, în fine, de a căuta şi a nu găsi vindecarea grijii ce-l muncea, se lăsă pe sofa oftând din băierile inimii; dar după ce se mai gândi un minut, se sculă cu repeziciune şi bătu din palme.

La acest semn de chemare, întrebuinţat foarte mult pe acei timpi, uşa se deschise şi intră Păturică cu ochii plecaţi în jos şi cu faţa mai umilită decât a unui călugăr.

Fanariotul îl privi cu mulţumirea ce simte tot omul când găseşte aceea ce a căutat; apoi zise:

— Apropie-te, Dinicule, că am să-ţi vorbesc!

— Porunceşte, stăpâne! zise prefăcutul ciocoi, înaintând către stăpânul său cu mâinile puse pe piept şi cu ochii plecaţi către pământ.

— Ia spune-mi, Dinicule, cum trăieşti tu în curtea mea? Te mulţumeşti de bucatele cu care te hrănesc şi de hainele cu care te îmbrac?

— Foarte bine, stăpâne; nu sunt vrednic să mulţumesc lui Dumnezeu pentru marea bunătate ce ai arătat şi arăţi cu mine!

— Ia spune-mi acum, mă iubeşti tu pe mine?

— Te iubesc, stăpâne, mai mult decât pe tată-meu.

Fanariotul surâse cu îngâmfare; apoi, după ce-şi răsuci de câteva ori negrele sale mustăţi, zise;

— Ascultă, Dinicule. Am să-ţi încredinţez una din cele mai mari taine ale sufletului meu; bagă însă de seamă, să mă slujeşti cu dreptate, căci într-alt chip nu numai că vei pierde nădejdea de pricopseala ta, la care mă gândesc de atâta vreme, dar te voi şi pedepsi fără milă.

— Îţi jur, stăpâne, să te slujesc cu credinţă la orice-mi vei porunci.

— Ei bine, Dinule, ascultă. Cunoşti tu pe Duduca?

— Nu o cunosc, stăpâne.

— Cum se poate să nu cunoşti tu pe ţiitoarea mea?

— În adevăr, stăpâne, nu o cunosc.

— Asta nu face nimic. Duduca este o fată foarte frumoasă, pe care o iubesc până la nebunie şi, fiindcă o fată ca dânsa poate să placă şi altora, m-am gândit că n-ar fi rău a o pune sub privegherea unui om credincios. Ai, ce zici tu, bine m-am gândit?

— Foarte bine, stăpâne. Paza bună trece primejdia cea rea, zice parimia.

— Deşi Duduca mea este foarte înţeleaptă şi n-am simţit până acum nimic despre dânsa...

— Aşa este, blagorodnice stăpâne, ai dreptate.

— Dar pentru mai mare siguranţă te-am ales pe tine, ca să o păzeşti.

— Când este vorba să te slujesc pe domnia ta, stăpâne, sunt gata a trece chiar prin foc; spune-mi numai ce am să fac şi vei vedea.

— Aferim, Dinicule, aferim, să trăieşti, copilul meu; cine slujeşte cu zilos pe stăpânul său, pe acela nu-l părăseşte Dumnezeu. Duduca mi-a zis că-i trebuie un fecior; cată dar să te muţi cu locuinţa la dânsa şi să treci în faţa ei ca o slugă credincioasă; să o asculţi la orice-ţi va porunci; să te prefaci că nu bagi de seamă nimic, că nu vezi şi nu auzi nimic şi să vii în toate zilele la mine să-mi spui tot ce se va petrece în casa ei, fără să treci cu vederea cel mai mic lucru.

— Voi urma întocmai poruncilor blagorodniciei tale şi mă voi sili cât voi putea ca să mă fac vrednic de încrederea ce ai în mine.

— Să trăieşti, copilul meu! şi, deodată cu vorba, bagă mâna în buzunarul anteriului şi scoţând cincizeci de ruble zise: Ţine, Dinicule, şi să fii cuminte, mă înţelegi tu?

Păturică, ca ciocoi fin ce era, înghenunche dinaintea fanariotului, îi sărută mâna cu cea mai mare umilinţă şi făcu să cadă din ochii săi de şarpe două lacrimi de acelea ce în aparenţă arată o inimă plină de recunoştinţă, dar în realitate nu sunt decât plânsul crocodilului prin care amăgeşte victima sa.

După această scenă de tartufism jucată cu atâta măiestrie, ciocoiul părăsi camera stăpânului său şi intră într-a sa.

Liber acum de povara simulării, începu a se plimba prin cameră cu paşi rari şi precipitaţi. Trăsăturile feţei sale luară un aspect straniu, ce lăsa să se zărească uneori expresia unei nespuse bucurii de a-şi vedea împlinite dorinţele sale de atâta timp; câteodată un nor de neîncredere în viitor schimba într-o clipă faţa fizionomiei sale; apoi iar cădea într-un fel de apatie, din care trecea cu iuţeală la o feroasă şi ameninţătoare veselie.

Această criză morală ţinu câteva momente, iar după aceea fizionomia ciocoiului se lumină şi, cu liniştea ce-i redase încrederea în sine şi în dibăcia sa, el exclamă cu bucurie: Iată-mă, în sfârşit, ajuns la ţinta dorinţelor mele! Am în mâini pe ţiitoarea grecului, patima lui cea mai de căpetenie; în sfârşit am cheia acelui strălucit viitor pe care-l visez de atâta timp. Ce fericire, ce nepreţuită fericire!... Aceasta este o cheie cu care cineva deschide chiar porţile raiului... Şi de ce nu?... Eva a scos pe Adam din rai, ca să dea prilej altei femei a i-l deschide mai în urmă. O femeie a făcut pe greci, după cum zic cărţile, să se bată zece ani de-a rândul1. Favoritele din harem ţin în mână soarta împărăţiei turceşti; chiar aici, la noi, vedem pe domniţă întorcând curtea şi ţara întreagă după plăcerea ei şi, dacă ea a făcut pe stăpânul meu din ciohodar, postelnic mare şi cămăraş, de ce oare Duduca să nu facă din mine un om puternic, fericit?... Pildele nu ne lipsesc. Câţi au fost ca mine, ba încă şi mai rău decât mine, căci, slavă Domnului, nu sunt ţigan2, şi cu toate acestea, prin muieri şi alte marafeturi ciocoieşti, chiar şi ţiganii au ajuns azi la noi în protipendadă, încât n-ai încotro să te întorci de postelnici, logofeţi şi vistieri. Prinde inimă, dragul meu Păturică! Mâine vei pune işlicul în cap şi, de va vrea Dumnezeu cu tine, nu va trece mult şi vei avea moşii, ţigani şi averi nenumărate şi vie atunci cineva să-ţi ceară socoteală despre mijloacele prin care ai dobândit toate acestea! Vie, de va putea!

Pe când Păturică îşi crea în imaginaţia sa aceste realizabile visuri, uşa camerei sale se deschise şi intră un ţigan înlăuntru.

— Ce cauţi aici, cioară? zise ciocoiul supărat.

— Mă iartă, logofete Dinule, dar am venit să-ţi dau o carte de la

băbaca dumitale.

— Ad-o-ncoace, cioară, şi piei din ochii mei.

Ţiganul se retrase şi Dinu Păturică, deschizând scrisoarea, citi cele următoare:

“Cu părintească dragoste mă închin dumitale, preaiubitul meu fiu!

Iată doi ani în cap de când te-am dat pe pricopseală la postelnicul şi nu văd nici un spor de la tine; aceasta mă pune în mare aporie. Se vede că tu, în loc să te sileşti a ieşi la obraze, umbli haimana pe poduri cu derbedeii. Bagă-ţi minţile în cap, măi băiete, vezi că eu sunt bătrân şi sărac, să n-ai de la mine nici o nădejde. Cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi, auzitu-m-ai? Srisoarea ce-ţi empericlisesc este către d-lui, postelnicul; să i-o dai negreşit, căci într-însa îi vorbesc pentru tine şi îl rog să te puie în vreun mansup.

Al tău preadoritor părinte, treti-logofăt Ghinea Păturică ot Bucov sud Saac

1816, mai 17”

După ce Păturică citi această scrisoare, scoase călimările de la brâu, se aşeză pe un scăunel şi, punând piciorul drept peste cel stâng, scrise răspunsul acesta:

“Cu fiiască plecăciune. Părinteasca dumitale scrisoare de la 17 zile ale lunii lui mai am primit-o cu nespusă veselie şi m-am bucurat din rărunchi că te afli sănătos, căci eu, din mila cerescului Părinte, mă aflu întru toată întregimea sănătăţii. Bucură-te, taică, şi iarăşi bucură-te, căci, deşi am slujit doi ani la postelnicul pe îmbrăcăminte şi mâncare şi mi-am plecat capul la toţi calicii fără osebire, dar acum, slavă Domnului, am pus mâna pe pâine şi pe cuţit. Am oprit roata norocului: n-am să mă mai tem de nimic!

Postelnicul m-a ales sfetnic de taină al său şi pe negândite mi-a încredinţat o taină prin care în puţin timp pot să ajung om mare. Atât deocamdată: îţi voi mai scrie!

Preaplecat şi dorit al domniei tale fiu,

Dinu Păturică”

După ce plicui şi pecetlui această scrisoare, chemă de afară pe ţigan, i-o dete în mână şi-i zise: Du această carte la postelnicie şi spune să o trimită la Bucov, fără cea mai mică zăbavă, ai auzit?

Ţiganul dispăru cu iuţeala vântului, iar ciocoiul se lăsă pe pat şi adormi, gândindu-se la exploatarea minei sale.

[modifică] Note

  1. Vinăriciul, oieritul şi fumăritul erau dăjdii indirecte ce plăteau particularii către stat; sub nume de vinărici domnesc, era dator fiecare stăpân de vie să dea din zece vedre una, afară de privilegiaţii şi scutiţii cu hrisoave domneşti. Oeritul era o dăjdie pentru care se plătea de fiecare vită mare şi mică câte cincisprezece parale; fumăritul asemenea era o dăjdie ce plăteau stăpânii de pivniţe şi cârciumi. Aceste dăjdii se vindeau la particulari şi ei le adunau prin oamenii lor numiţi taxidari. (n. N. F.)
  2. Pe acei timpi, ca şi în zilele noastre, bibliotecile erau la modă; toţi junii muchelefi şi spudaxiţi aveau câte o bibliotecă formată din cele mai bune cărţi ale timpului, pe care nu le citeau niciodată. Bibliomania era atât de întinsă, încât mulţi din cei aprinşi de această patimă, nevoind să sacrifice bani şi timp, chemau câte un pictor meşter şi le zugrăvea prin saloane şi prin camerele de studiu câte o bibliotecă de minune, în care se găseau tot ce ne-a lăsat mai sublim gândirea omeneasc ă, de la creaţiune şi până în timpul lui Caragea. Judecând între oamenii care au biblioteci şi nu le citesc şi între cei care le au numai zugrăvite, eu cred mai cu minte pe cei din urmă (n.N.F.)


▲ Începutul paginii.