Ciocoii vechi şi noi/Confidenţele

De la Wikisource

←←Mijlocul de a face foc fără să iasă fum

Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon (Confidenţele)

Chir Costea Chiorul→→

Trădarea începută cu atâta fineţe de Duduca şi de Păturică din zi în zi lua aspectul unui amor sentimental. Ciocoiul, cufundat în plăceri, părea că renunţase la orice plan de ambiţune; dar asta era o nouă cursă ce el întindea fanarioatei.

Ţinta lui era să mănânce starea postelnicului. Greaca avea tot această tendinţă vicleană. Păturică o simţise din purtarea către dânsul, dar, ca om cu minte ce era, el vrea să o aducă în stare a-şi declara însăşi acea dorinţă; cu alte cuvinte, el voia să prindă şarpele cu mâna altuia — metod foarte ingenios, ce s-a practicat în toţi timpii, şi se va practica până ce acest glob se va preface în cenuşă sau se va prăvăli în haos.

Într-o seară ei beau cafeaua în camera de culcare. Mai întâi vorbiră de amor, acuzându-se unul pe altul de indiferenţă; dar această conversaţie se sfârşi foarte curând prin jurăminte de cele ce întrebuinţează adesea amanţii, ca să se poată amăgi mai lesne unii pe alţii.

— Aşa, nemulţumitorule, zicea greaca, tu nu mă iubeşti cu acea căldură ce aşteptam de la un om pentru care am făcut atâtea jertfe. Ştii tu că fără tine nu mai pot să mai trăiesc? Când lipseşti câte un ceas de lângă mine, mi se pare acel timp un an, un veac. Oh! cât eram de liniştită până a nu mă înclina cu tine! Trăiam cu postelnicul fără să fiu tulburată de nimic.

— Linişteşte-te, Duducuţo, fos-mu^[1], eu te iubesc mai mult decât orice în lume; să n-am parte de Dumnezeul la care mă închin, să fiu anatema dacă mint.

— Lasă, lasă, nu te mai jura, că am simţit eu toate. Ştiu eu pricina care te răceşte de la mine.

— Spune-mi-o, aşa să trăieşti, că-mi vine să nebunesc.

— Tu mă temi de postelnicul — şi ai drepate; dar de! ce oi să fac? Nu pot să-l las, căci el mă îngrijeşte despre toate. Dacă ai avea tu stare să mă ţii, chiar acum, în acest ceas l-aş lăsa.

— Ai cuvânt. Dar, te tem şi cum cutezi să ceri de la un om care te iubeşte să stea cu sângele liniştit când vine altul şi te sărută chiar pe locul acela unde şi-a pus el buzele puţin mai nainte, când cellalt te strânge în braţe şi doarme cu capul pe pieptul tău? Tu nu ştii ce se petrece în inima mea când te văd în braţele postelnicului. Toate furiile iadului se grămădesc împrejurul meu şi îmi zic: “Înjunghie-te sau înjunghie-l!”

În timpul acesta se auzi pe drum un glas frumos cântând versurile acestea:

Frunză verde ş-o lalea!

N-am cuţit că m-aş junghea.

Văzând ibovnica mea

Pe braţele altuia...

Amândoi amanţii ascultară cu atenţiune patetica melodie în care erau învelite acele versuri, iar ciocoiul exclamă cu un zâmbet neînţeles:

— Sărmanul Chioftea!

— Cine e acel Chioftea? întrebă greaca.

— Un vătaf de curte de la un boier.

— Şi de ce-o fi cântând el aceste stihuri întristătoate?

— Este amorezat, sărmanul!

— După cine?

— După amoreza stăpânului său.

— A, a! înţeleg, după frumoasa Despina.

— Da, după dânsa, care l-a făcut vătaf de curte şi calemgiu la postelnic.

Greaca, pricepând simţul acestor vorbe, zise:

— Ai dreptate. Ea a făcut tot pentru dânsul şi eu nimic pentru tine.

— Nu este vorba de mine, răspunse Păturică cu nepăsare.

— Ei bine, Dinule dragă, îmi cunosc greşeala şi încep chiar de astăzi a mi-o îndrepta. Voi scrie postelnicului să te facă vătaf de curte în locul lui Gheorghe pe care voieşte să-l facă zapciu de străini; dar am altceva să-ţi spun: însă cer să fii tainic. Postelnicul e galantom, îşi cheltuieşte starea cu craidonii pe la via Brâncoveanului şi pe la Cotroceni.

— Ei, ş-apoi, ce iese de-aci? Lasă-l să şi-i cheltuiască cum îi va plăcea!

— Aşa este, ai dreptate; dar el poate să se amorezeze de alta, sau poate să afle că ne iubim amândoi şi să ne oropsească şi atunci vom rămânea calici pe drumuri. De ce să nu ne bucurăm noi de averea lui, căci suferim mojiciile şi fantaziile lui?... Eu ca ţiitoare şi tu ca vătaf de curte putem în scurt timp să-l scoatem la silimet^[2]. Ai, ce zici?

— Ce să zic, dragă Duduco! Zic că Dumnezeu sau dracul ne-a făcut pe unul pentru altul. Apoi, strângând-o în braţe şi sărutând-o, zise: De mâine, iubita mea, să ne punem la lucru.

— Tu-l vei încărca la socoteli.

— Tu-i vei cere şaluri şi mătăsării.

— Tu-i vei specula moşiile.

— Tu-i vei cere diamanticale.

— Şi unind jafurile la un loc, ne vom cumpăra moşii şi ţigani.

— Ş-apoi ne vom cununa; nu este aşa, Duducuţo dragă?

— Bravo, Dinule, ai ghicit!

— Bravo, Duduco!

— Pe mâine!

— Ia stai puţintel; am uitat un lucru! exclamă greaca, punându-şi degetul la buze spre a-şi aduce aminte. Nouă ne mai trebuie un om, ca să ne stoarcă banii grecului fără de-a ne da noi pe faţă.

— Ai dreptate, Duduco.

— Cunoşti tu vreunul?

— Cunosc, dară...

— Cine e? Cum îl cheamă?

— Chir Costea Chiorul.

— O fi Costea bogasierul, de la Sf. Gheorghe cel Nou.

— Tocmai acela.

— De minune!

[modifică] Note

▲ Începutul paginii.