Ciocoii vechi şi noi/Chera Duduca

De la Wikisource

←←Românul şi fanariotul

Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon (Chera Duduca)

Educaţiunea ciocoiului→→

Trecuse două luni de la întrevorbirea dintre principele Caragea şi banul C..., fără ca secretul ei să poată fi cunoscut curtezanelor şi boierilor. Toţi se întrebau despre acest secret, căci pe timpul acela, ca şi totdeauna, secretele de cabinet interesau pe toţi şi erau comentate de curtezani în toate modurile; chiar postelnicul Andronache, favoritul lui Caragea, când era întrebat în cauza aceasta, răspundea evaziv şi mai mult prin gesturi.

Se observase, însă, o mare schimbare în felul de viaţă al postelnicului; casa lui, care înainte de acest eveniment era frecventată numai de oamenii ce veneau să implore vreo favoare de la dânsul, devenise în urmă o casă publică, în care intrau cei mai desfrânaţi juni, fanarioţi şi români. Mesele şi seratele ce dădea fanariotul apropiau în splendoare şi în bogăţie pe ale lui Caragea, stăpânul său.

Cine s-a dedat cât de puţin cu plăcerile vieţii destrămate cunoaşte prea bine că femeia joacă rolul cel mai principal într-însa; ea singur ă, prin fatalul ei dar fermecătoresc, poate să arunce un văl de poezie asupra acelor plăceri mincinoase, care duc pe nesimţite pe biata junime la sărăcie, la veştejire, la despoiere şi, de multe ori, chiar la o moarte prematură.

Postelnicul Andronache se aruncă în braţele desfrânării cu o furie nedescriptibilă; un fel de pornire furioasă şi nesocotită îl făcea să caute pretutindeni nu inimi de iubit, ci victime ale plăcerilor sale, atrase în lanţuri prin ipocrizie şi prin minciuni.

Dar natura a pus amorul în inima fiecărui om. Această pasiune cerească sau infernală, care uneori ne înalţă, iar alteori ne degradeaz ă, nu poate să se manifeste cu tărie decât numai pentru un obiect oarecare. Muzica, poezia, pictura, arhitectura şi în fine tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puţin fiecărui om; el, însă, nu poate să se declare cu statornicie decât pentru una din aceste arte şi numai pentru dânsa va avea o afecţiune durabilă. Tot asemenea se urmează şi cu pasiunile amoroase. Ochiul nostru este lacom, dorinţele se manifestă în noi abia ce zărim o jună femeie plăcută; dar acest neastâmpăr nu este amorul, ci o furie, un delir momentaneu; căci pe dată ce dorinţa care ne-a aprins imaginaţiunea se află împlinită, ne liniştim şi mai adesea căutăm mijloace ca să ne desfacem de obiectul ce o aprinsese. Amorul cel adevărat, care face să palpiteze inima şi înalţă spiritul, nu-l putem da decât unei fiinţe pe care şi-o alege inima noastră.

Fanariotul, deşi depravat până la extremitate, poseda însă o scânteie de amor în inima sa şi aceasta îl făcea nefericit chiar în mijlocul celor mai mari veselii.

Într-o seară el se întorcea de la Cotroceni, unde fusese trimis de stăpânul său ca să dea nişte scrisori viziriale unui delibaşă, trimis într-adins de sultanul ca să omoare pe Rami paşa, ce se întorcea atunci din Rusia^[1].

Orele nopţii erau înaintate; pe cer se afla o mulţime de nori mici, care, împinşi de vânt, aci acopereau luna şi făceau să cadă pe faţa pământului un întuneric adânc, aci iarăşi se despărţeau şi formau o mulţime de grupe care, luminate de palida lumină a lunii, prezentau privirii o panoramă fantastică şi răpitoare.

În momentele acestea postelnicul Andronache trecea pe uliţa Izvorului, călare pe un armăsar arăbesc şi însoţit de patru tufeccii; dar pe când cugetarea şi privirea lui erau absorbite de frumoasa panoramă a cerului, o voce încântătoare străbătu auzul său: el se opri din cale şi ascultă cu mare atenţiune frumosul cântec fanariotic ce începe cu cuvintele acestea:

Ριψον φώς μου νεϋμα ίλαρόν^[2]

a cărui melodie, plină de pasiune, fiind cântată cu multă artă, produse în inima lui un efect extraordinar.

Încântat de exclamaţiile amoroase de care este plină această cantilenă, se apropie de ferestrele casei din care ieşeau suavele accente şi văzu, cu destulă surpriză, o femeie jună ca de douăzeci de ani, foarte frumoasă, şezând răsturnată pe un divan de mătase şi cu părul ei cel negru undulând în neorânduială. Cămaşa de borangic, singurul veşmânt ce acoperea trupul ei, era atât de transparent ă, încât lăsa să se vadă un piept mai alb decât marmura, o talie de nimfă. Ea ţinea în mână o tambură cu care se acompania. Ochii ei cei negri şi plini de văpăi amoroase, absorbiţi acum în arzătoarele visări ce deşteptau în inima ei dulcile accente ale melodiei, păreau că cereau o dulce mângâiere la chinurile ce ea suferea.

Cântul începu să devie din ce în ce mai slab; tambura îi căzu din mâini şi frumoasa jună adormi într-o poză atât de răpitoare, încât ar fi putut să piardă minţile celui mai stoic dintre filozofi.

Grecul se deşteptă din letargie şi, după ce luă seama bine la poziţiunea localităţii, se îndreptă către curtea domnească, dete socoteal ă de misiunea sa şi, întorcându-se acasă la dânsul, petrecu toată noaptea gândindu-se la frumoasa femeie ce-l încântase.

A doua zi se sculă foarte de dimineaţă şi se coborî în grădină, ca să-şi răcorească pieptul de flacăra ce-l ardea; dar pe când se plimba cu paşi repezi şi cufundat în gânduri, el zări pe unul din oamenii curţii sale şi îl chemă la sine. Sluga, după câteva salutări adânci, se puse dinaintea stăpânului său cu mâinile la piept şi înfipt în pământ întocmai ca o statuie.

Postelnicul îl privi cu atenţiune; apoi, după ce se mai gândi puţin, îi zise:

— Ioane, am să te întreb ceva.

— Porunceşte, preamilostive cucoane, şi sunt gata a răspunde.

— Cunoşti tu mahalaua Izvorului?

— O cunosc.

— Bine?

— Foarte bine!

— Dar pe ipochimenile ce locuiesc într-însa?

— Pe toţi, milostive cucoane, până la cârciumari şi băcani.

— Dacă este aşa, spune-mi care este cea mai frumoasă cucoană din acea mahala.

— Sunt mai multe, milostivul meu stăpân.

— Asta se înţelege, dar eu voi să-mi spui care este cea mai frumoasă din toate.

— Este cucoana Duduca, fiica lui Mihale ciohodaru.

— Şi unde locuieşte această frumoasă cucoană?

— Ea locuieşte împreună cu tată-său în nişte case boiereşti, peste drum de biserica Izvorului.

— Casa are două ferestre cu cafaz în faţa uliţei, nu este aşa?

— Întocmai precum ziceţi.

— Ia spune-mi acum ceva semne despre boiul şi frumuseţea ei.

— Este frumoasă ca o zână; naltă şi subţirică; faţa o are mai albă decât zăpada; obrajii îi sunt rumeni ca două mere domneşti; are ochii mari şi negri ca murele; sprâncene negre şi îmbinate; buzele ei sunt ca mărgeanul, iar dinţii albi ca fildeşul; şi peste toate aceste daruri fireşti, cântă din gură şi din tambură întocmai ca o hanâmă de sarai.

— Bravo, Ioane, aferim! Ai răspuns tocmai după dorinţa mea. Acum, dacă voieşti să te arăţi slugă credincioasă, să faci cum vei şti ca să mi-o dai în mână şi eu îţi voi răsplăti osteneala cu cincizeci de mahmudele.

— Să trăieşti, milostive cucoane, întru mulţi ani! Şi deodată cu vorba, sărută mâna stăpânului şi se depărtă.

Puţin după aceasta, postelnicul deveni posesor al acestei rare frumuseţi şi începu să petreacă o viaţă plină de dulceaţă în braţele amantei sale.

Să lăsăm deocamdată pe fanariotul nostru adormit pe pieptul odaliscei sale; să nu-i răpim această fericire iluzorie, căci el peste puţin o să se deştepte într-o lume reală, plină de amăgiri şi mizerii; iar până atunci, noi să dăm cititorilor noştri o idee despre cocheta şi ambiţioasa greacă.

Această Veneră orientală, ieşită din rămăşiţele spulberate ale populaţiunii grece din Fanar, precum odinioară strămoaşa sa zeiască ieşise din spumele vânturate ale mării, avea o frumuseţe perfectă, o inteligenţă vie şi un spirit fin şi iscusit. Viaţa cea plină de răsfăţări părinteşti ce petrecuse din primii ani ai copilăriei sale şi lipsa de educaţie făcuse să se dezvelească într-însa o mulţime de dorinţe nepotrivite cu poziţiunea ei socială. Iubea luxul cu deosebire; îi plăcea foarte mult viaţa zgomotoasă; în fine, toată fericirea ei sta în împlinirea fără întârziere a celor mai mici şi mai extravagante capricii.

Ajungând în floarea juneţii, ea devenise un magnet care trăgea spre sine toate privirile şi toate dorinţele tinerilor din Bucureşti. Nu era seară lăsată de Dumnezeu în care să nu se cânte sub ferestrele ei cele mai plăcute serenade. Poeţii timpului secase nesfârşitele comori ale închipuirii lor, fără ca odele, elegiile şi acrostihidele lor să găsească în inima vanitoasei femei altceva decât o stâncă de granit de care se sfărâmau poeticele lor silinţe, fără să producă cel mai mic efect.

Un singur june izbuti să înmoaie inima ei de piatră, dar nu cu stihuri, nici cu cântări, ci numai pentru că era fiul domnitorului de pe atunci. Acest nou Paris^[3], care a făcut pe mai multe Elene din Bucureşti să-şi lase pe Menelaii lor cu buzele umflate, îndată ce văzu din întâmplare pe juna greacă, îi aruncă o domnească privire de bazilisc, care o făcu să cadă ameţită la picioarele sale. Amorul acesta nu avu decât durata unui vis frumos, dar efemer, căci beizadeaua, după ce-şi îndestulă capriciul său de un moment, părăsi pe juna fanariotă, lăsându-i chinurile unui prim amor ce o amăgise şi dorul nestins al viselor de aur ce o dezmierdase în trecut.

Iată starea morală în care se afla Duduca, în seara aceea când o văzu pentru prima oară postelnicul şi se înnebuni de dânsa.

Amorul cel înfocat al postelnicului, poziţiunea strălucită ce avea el la curte şi cheltuielile cele mari ce făcea pentru împlinirea dorinţelor acestei vanitoase femei fură de ajuns ca să o facă să uite pe beizadea.

Ea trăia acum o viaţă foarte dulce şi plăcută. Diamantele şi rubinele, stofele de mătase ţesute cu aur, şalurile de Persia, slugile, trăsurile, armăsarii şi orice poate dori o femeie, ea le avea toate pe dată ce-şi arăta dorinţa.

În primele luni ale acestei legături, sufletul Duducăi nu fu tulburat de nici o pasiune contrarie amantului său; dar aceasta nu ţinu mult timp. Inima femeii, chiar de se poate ameţi uneori de ambiţioase aspiraţiuni la mărire, la bogăţie şi la alte vanităţi atât de plăcute sexului femeiesc, dar însă ea se deşteaptă apoi cu pasiuni mai tari, mai neînfrânate. Astfel se-ntâmplă şi cu frumoasa noastră eroină.

Natura a făcut din inima femeii o carte scrisă cu litere cabalistice, pe care înamoraţii, în vanitatea şi egoismul lor, cred că o citesc şi o înţeleg; în realitate însă sunt foarte puţin aceia care pot zice cu drept cuvânt că au descifrat acele ieroglife, de la care atârnă mai adesea fericirea şi nenorocirea oamenilor; şi aceşti favoriţi ai soartei nu sunt totdeauna cei nobili şi avuţi, nici cei frumoşi sau cu spirit, ci uneori cu totul din contra; căci amorul este o fiinţă curioasă. S-a zis că e orb; se poate. Dar şi dacă vede, trebuie să mărturisim că foarte mult îi plac lucrurile bizare.

Postelnicul Andronache credea că descifrase logogriful din inima grecei, dar se amăgea, sărmanul, căci meritul acesta era pentru moment rezervat unui june obscur, ce abia pusese piciorul pe prima treaptă a ierarhiei boiereşti.

Locuinţa în care fanariotul pusese pa amanta sa era situată în strada Caliţii, care pe timpul acela devenise foburgul favorit al nobleţii şi al amploiaţilor de toate gradele.

Juna greacă simţea o plăcere din cele mai mari a privi după fereastră pe toţi trecătorii, de la veliţii boieri cu bărbile albe şi cu căciuli de samur, până la calemgiii şi iamacii cei cu işlice în patru colţuri şi raşi pe cap chinezeşte.

Un june din aceştia, care sub costumul său ridicol ascundea o figură cât se poate de plăcută, văzu pe greaca noastră şi se înamoră de dânsa.

Tânărul calemgiu începu să trecă noaptea pe la ferestrele femeii ce-l încântase şi să-i facă serenade acompaniate de oftări amoroase, care erau în stare să topească de compătimire inima chiar a statuilor de marmură.

Juna greacă nu lăsă pe calemgiu să ofteze mult timp, ci se învoi cu plăcere a-i da gratis fericirea ce o vindea foarte scump postelnicului.

Trebuie să adăugăm, însă, că calemgiul era foarte înfocat şi nesocotit în amorul său. Aceste două calităţi, funeste amorurilor clandestine, făcură pe înamoraţi să cânte, să joace şi să se expună în tot chipul, fără a se gândi că pot fi observaţi. Cu toate acestea ei se înşelau; zgomotul serenadelor şi sărbătorilor deşteptă atenţiunea vecinilor şi vestea merse până la postelnicul. Inima acestuia se aprinse de gelozie şi, văzând că acea pasiune culpabilă, în loc de a se înfrâna, creştea mereu, el veni într-o seară furios şi, intrând în camera amantei sale, şezu pe divan fără măcar să o salute.

Greaca pricepu foarte bine de unde venea agitaţiunea şi neobişnuita purtare a amantului ei; dar voind a se încredinţa şi mai bine, se prefăcu că n-a observat nimic şi, luând un aer nevinovat şi plin de graţie, îl strânse în braţe şi îl sărută pe frunte.

Acest fals sărutat irită şi mai mult pe amantul amăgit; el o respinse din braţele sale cu furie; ea se prefăcu că plânge; dar văzând că nici prin mijlocul acesta nu poate face pe amantul ei a se explica, căzu în genunchi dinaintea lui şi cu ochii înmuiaţi în lacrimi mincinoase îi zise:

— Ce ai, cucoane Andronache, de ce eşti atât de supărat pe mine? Spune ce ţi-am greşit?

— Mă întrebi, nemulţumitoareo, ce mi-ai greşit? Şi ce greşeală mai mare puteai face decât cea de a mă necinsti pe mine, postelnicul Andronache Tuzluc, favoritul lui vodă, pentru un calic de calemgiu? Pe mine, care te-am scos din trenţe şi te-am făcut cucoană mare?...

— Eu te-am necinstit!... Ţi-am călcat cinstea?

— Da!... M-ai necinstit; toată lumea ştie acea mârşavă faptă.

— Să n-am parte de viaţa mea, să nu mă ajute Maica Domnului, dacă-ţi voi fi călcat cinstea! Şi deodată cu aceste fraze se repezi cu o disperare prefăcută şi luând imaginea Maicii Domnului o sărută cu multă devoţiune, ca să atesteze inocenţa ei.

— Să părăseşti casa mea, muiere prefăcută; să te duci la calicul de calemgiu, auzit-ai tu?... Mâine dimineaţă să nu te găsesc aici, căci te voi omorî!

N-apucă să sfârşească bine aceste cuvinte ameninţătoare şi vicleana amantă dete un chiot şi căzu jos leşinată.

Postelnicul, luând de adevărat acest leşin, pierdu furia de mai înainte şi printr-un salt repede o luă în braţe şi o puse pe divan; apoi chemă slugile şi îi dete ajutorul necesar.

Iscusita femeie rămase în această stare de letargie prefăcută până când văzu pe postelnicul plângând ca un copil şi cerându-i iertare că a bănuit un moment virtutea ei; apoi se prefăcu că se deşteaptă din leşin şi, prin această ingenioasă manevră, nepoata Evei izbuti a mânca din pomul vieţii fără de a pierde raiul ca străbuna sa.

[modifică] Note

▲ Începutul paginii.