Ciocoii vechi şi noi/Ce dai să te fac ispravnic?

De la Wikisource

←←Una la mână!

Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon (Ce dai să te fac ispravnic?)

Ţinte bine, arhon postelnice!→→

Vestea despre influenţa ce din zi în zi dobândea postelnicul Andronache la curtea lui Caragea se răspândise atât de mult, încât mai toţi cei ce voiau să dobândească vreo funcţiune publică nemeritat ă sau vreun alt favor de la domnie se îndreptau către casa atoputernicului fanariot şi prin dare de bani îşi împlineau dorinţa.

Cată să spunem că în timpul acela, ca în toţi timpii, jafurile şi mâncătoriile nu se făceau aşa de-a dreptul. De la domn până la zapciu, toţi pe atunci furau cu mijloace delicate şi cu o iscusinţă atât de mare, încât hoţul îşi asigura inviolabilitatea şi nu se expunea la umilire.

Ca să ajungă aci, toţi slujbaşii mari şi mici îşi aveau prepelicarii lor, care căutau vânatul şi-l aduceau înaintea vânătorului ca să-l jumulească.

Postelnicul Andronache, care făcea totul pentru interes, nu crezu de cuviinţă a lăsa o asemenea frumoasă ocaziune fără a se folosi de dânsa; el, dar, iniţie pe Păturică în acest nou fel de hoţie şi, din acea zi, nimeni nu mai dobândi favorurile curţii decât prin mijlocirea postelnicului sau, mai bine, printr-a lui Păturică, care câştiga de la fiecare treabă împlinită de două ori mai mult decât stăpânu-său.

Într-o zi se prezentă dinaintea lui un funcţionar scos de mult timp din slujbă. După ce acest din urmă îi făcu o mulţime de complimente, ciocoiul îi zise să şadă şi porunci să-i aducă dulceaţă şi cafea^[1].

Cât ţinu acest tratament oriental, Dinu se ocupa cu mustăţile sale cele negre, pe care le răsucea şi le netezea cu multă graţie; iar după ce veni cafegiul şi luă feligeanul din mâna funcţionarului, Dinu zise cu o delicateţe prefăcută:

— Ce întâmplare fericită te aduce la mine, arhon medelnicer?

— Nevoia, cucoane Dinule, şi nimic mai mult.

— Nevoia? Domnia ta să ai nevoie de un om mic ca mine? Mi se pare curios!...

— Nicidecum, cucoane Dinule. Omul nu ştie de azi pe mâine şi de multe ori vine vremea de ai trebuinţă chiar şi de un ţigan. Astfel vine vorba, dar te rog să nu fie cu supărare.

— Ferească Dumnezeu, bei-mu... zise Dinu, silindu-se a ascunde reaua impresiune ce-i făcuse muşcătoarea sentinţă a funcţionarului.

— Vrei dar să afli nevoia care m-a adus în casa domniei tale?

— Da, şi a te sluji cu ce-mi va sta prin putinţă.

— Ascultă-mă dar.

— Gata la poruncă, bei-mu.

— Părinţii mei au fost boieri mari din Craiova, ba încă moşul meu a fost caimacam în acel oraş mult timp; tatăl meu, fiind om cu frica lui Dumnezeu, şi cu milă de ţară, văzând nelegiurile şi despoierile ce făceau domnii greci, s-a tras la moşie şi trăia acolo o viaţă liniştită; dar, ori că mişeii de greci l-au bănuit de răzvrătitor, sau că aşa a fost scris, ştiu numai că ne-am pomenit într-o zi cu două sute de pazvantlâi^[2] că-l înconjoară de toate părţile, iar câţiva se suie la tatăl meu ca să-l omoare. Bietul bătrân, Dumnezeu să-l ierte! simţind gândul năvălitorilor, a înarmat toate slugile şi s-a gătit de împotrivire. Pazvantlâii, văzând această pregătire, s-au înfuriat şi mai mult şi au năvălit asupra tatălui meu. Lupta a ţinut până la prânz; mulţi din păgâni au căzut, dar în cele din urmă, prin numărul lor cel mare, au omorât pe toţi oamenii noştri împreună cu tatăl meu.

— Şi ce s-a mai întâmplat după aceasta? adăugă Păturică căscând de urât.

— Să vedeţi, cucoane Dinule. După moartea tatălui meu am fugit la Braşov, împreună cu muma şi surorile mele, ca să scăpăm de sabia oamenilor lui Pazvantoglu, şi ne-am întors înapoi tocmai după ce s-a liniştit ţara.

— Bine c-aţi putut să vă scăpaţi viaţa, adaose Păturică dormitând.

— Ne-am scăpat-o, ce e drept, dar ne-am ales numai cu atât; căci la întoarcerea noastră am găsit casele arse, ţiganii fugiţi peste Dunăre şi viile părăginite. O singură moşioară ne mai rămăsese şi am dat-o soră-mi de zestre, ca să nu îmbătrânească la uşa casei părinteşti.

— Bravo, bei-mu; mă bucur că eşti plin de itichi^[3].

— O fi precum zici, dar dând moşioara am rămas sărac lipit.

— Şi cu ce te chiverniseşti acum?

— Cu slujba.

— La ce calem slujeşti?

— Am slujit la hătmănie şi m-a scos, fiindcă am dat pe pârlitură^[4] o mulţime de hoţi ce se încuibaseră în acea dregătorie.

— Dar bine, bei-mu, de ce nu-ţi căutai de treabă? Ce, domnia ta o să îndreptezi lumea?

— Aşa este, ai dreptate şi eu zic ca domnia ta; dar când văd pe fanarioţi despoind pe văduve şi pe săraci, îmi vine furii de nebunie, strig ca un ieşit din minţi şi fac tot ce pot, ca să dau pe faţă tâlhăriile lor.

— Rău, foarte rău. Domnia ta nu înţelegi nici vremea, nici oamenii cu care trăieşti.

— Ce voieşti să zici printr-aceasta? Tălmăceşte-mi!

— Voiesc să zic că într-o ţară ca a nostră tot ce putem face mai bine este să plecăm capul înaintea mai-marilor noştri, ca să dobândim chiverniseală şi să strângem stare cu orice preţ.

— Cu orice preţ?

— Da, bei-mu.

— Cu alte cuvinte: să furăm, să jefuim?

— Şi de ce nu?

— Da bine, ce faci mustrării de cuget?

— Această slăbiciune să o lăsăm pe seama femeilor cu istericale, iar noi, bărbaţii, să facem ce face toată lumea. He, he! arhon medelnicer, cunoşti bine cum stau lucrurile în ziua de astăzi: ai bani, eşti tare şi mare; eşti sărac, nu te bagă nimeni în seamă. Dar să lăsăm la o parte aceste nimicuri. Ia spume-mi: cu ce pot să te slujesc?

— Venisem să te rog ca să pui o vorbă pentru mine la postelnicul Andronache, ca să mă facă ispravnic la vreun judeţ. Să-i spui că neamul meu a slujit ţării de la descălecătoare, că am şi eu ceva cunoştinţe de slujbă, că mă voi sili a nu nemulţumi lumea pe unde voi fi, ci dimpotrivă a aduce laudă şi binecuvântări domniei sale şi măriei sale lui vodă... Aide-de, fă-mi această facere de bine şi nu te voi uita până la moarte.

Dinu ascultă aceste vorbe din urmă cu mare răceală şi, încredinţat că postelnicul nu cunoaşte limbajul diplomaţiei ciocoieşti, îi zise:

— Arhon medelnicere, toate câte mi-ai spus sunt drepte şi frumoase, dar nu se caută în ziua de astăzi. Ia spune-mi mai bine, ce dai să te fac ispravnic?

— Ce-ai zis? Mai zi încă o dată, că n-am auzit.

— Am zis că isprăvniciile se dau cu ruşfet, ai înţeles ori ba? Dacă este aşa, ţine-ţi isprăvnicia pentru altul, căci eu nu mă voi înjosi niciodată să cumpăr slujbă cu bani de la o leşinătură de ciocoi ca tine!

Şi postulantul, indignat, ieşi din casă fără să salute măcar pe Păturică.

Acesta, în loc să se supere de o asemenea insultă, zâmbi şi zise în sine: “Iată un nebun precum n-am mai văzut încă”.

Un moment după aceea intră o a doua persoană, care, după ce făcu ciocoiului un compliment demn de un seraschier, îi zise de-a dreptul:

— Cucoane Dinule, am auzit că s-a mazilit ispravnicul de Teleorman şi vin să cer ajutorul domniei tale ca să iau acest mansup.

— Aşa este, bei-mu, dar de! să mai vedem. Vremurile sunt grele, isprăvniciile nu se dau la fiecine, răspunse Păturică cu voce îngânată.

Noul venit, înţelegând pricina care făcea pe ciocoi să răspundă prin cuvinte evazive, reluă vorba:

— Da, da, nene Dinule, te rog să-mi faci această trebuşoară, căci sunt om şi eu; mână pe mână spală şi amândouă obrazul. Înţelegi domnia ta.

— Vezi, aşa-mi vine la socoteală!

— Dar de vreme ce ne-am înţeles, să vorbim ca nişte prieteni adevăraţi. Ia spune-mi, ce o să-mi ceri pentru acest mansup?

— Cât despre mine, bei-mu, nu ţi-aş cere nimic: dar ce facem postelnicului? El nu este în stare să facă cel mai mic lucru fără interes, şi încă interes, nu glumă!

La aceste din urmă fraze trăsăturile feţei candidatului de isprăvnicie luară un aspect posac. Se scărpină puţin în cap cu un aer meditativ, apoi zise:

— Să tăiem preţul.

— Bine! Să-mi dai 2.500 de rubiele.

— Nu e prea mult?

— Nicidecum, bei-mu; judeţul Teleorman este unul din cele mai bogate: are zece plăşi, peste cincisprezece mii de locuitori, tot unu şi unu, şi schelă la Dunăre. Domnia ta poţi să scoţi aceşti bani în două săptămâni, numai din plocoane. Ce spui domnia ta! Acest judeţ este un capan^[5] împărătesc nesecat.

— Aşa este, dar, uite, nu sunt învăţat să fur, îmi e milă să despoi pe săraci!

— Astea sunt slăbiciuni care pier ca visele îndată ce te vei sui pe scaunul isprăvniciei.

— Aşadar nu se poate mai jos?

— Nici o para, bei-mu. Vremurile sunt grele, s-aude de domnie nouă şi noi trebuie să ne folosim acum, când ne umblă moara.

— Fie dar precum zici. Porunceşte să-mi aducă hârtie şi călimări.

Ciocoiul bătu de trei ori în palme şi toate se aduseră într-o clipă; postulantul scrise biletul următor:

“Arhon baron,

Vei da în ordinea mea două mii cinci sute rubiele aducătorului acestui răvaş şi le vei trece în socoteala mea.

Ciolănescu”

După ce uscă scrierea prin puţin nisip pus peste dânsa, el strânse biletul în două şi-l dete în mâna lui Dinu; acesta îl citi, făcu o temenea sau un compliment otoman şi sculându-se în picioare se îndreptă către o masă. Deschise un mic sipet de lemn de chiparos şi scoase dintr-însul pitacul de orânduire, învestit cu subscrierea şi sigiliul domnesc; apoi, după ce trecu într-însul numele noului ispravnic, i-l dete în mână, zicându-i:

— Slujbă pentru slujbă! Primeşte, boierule, pitacul de orânduire; du-te de sărută mâna măriei sale lui vodă şi te aşază sănătos pe scaunul isprăvniciei de Teleorman.

[modifică] Note

▲ Începutul paginii.