Ciocoii vechi şi noi/Adevărul e proastă marfă

De la Wikisource

←←Chir Costea Chiorul

Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon (Adevărul e proastă marfă)

Una la mână!→→

Postelnicul Andronache, crezându-se asigurat de credinţa amantei sale prin punerea ei sub paza lui Păturică, îşi petrecea acum viaţa în cele mai dulci plăceri ce pot să dea omului poziţiunea, aurul şi amorul.

Gelozia, unicul rău ce-l frământase câtva timp, dispăruse cu totul prin bunele ştiri ce primea despre Duduca şi mai cu seamă prin marea afecţiune şi înflăcăratul amor de care ea-i da dovezi pe fiecare zi. Unica grijă ce-l preocupa era aceea de a crea norocul credinciosului său servitor, pe care-l orândui mai întâi sameş la hătmănie; dar necrezând de ajuns această răsplătire, el rugă pe Caragea de îl onoră cu rangul de sluger, pe care mai în urmă îl prefăcu în cel de pitar^[1].

Am zis într-unul din capitolele precedente că din toate slugile casei postelnicului numai vătaful de curte străbătuse în adâncul inimii lui Păturică şi numai el prevăzuse întunecoasele lui planuri şi îl urmărea de aproape, fără să lase a-i scăpa din vedere nici una din faptele sale.

Din ziua, însă, când postelnicul avu nerozia de a orândui pe Păturică priveghetor asupra faptelor amantei sale, vătaful îşi îndoi privegherile sale şi află toate câte Păturică voia să le ţie ascunse; el descoperi nedemna trădare a ciocoiului şi hotărî să denunţe pe trădător, ca să scape pe stăpânul său de nenorocirea în care voia să-l tragă.

Într-o zi, pe când postelnicul se afla singur în odaia sa, trântit pe sofa şi îngânând pe nas un cântec de amor, vătaful se prezentă dinainte-i şi, după ce-i făcu temenea^[2] până la pământ, îi zise:

— Cucoane Andronache, să trăieşti întru mulţi şi fericiţi ani! Cinci ani sunt acum de când te slujesc cu credinţă şi supunere. Aş dori dar să aflu din gura domniei tale dacă te-ai mulţumit de mine ori ba.

— Ei bine, sunt mulţumit; ce vrei?

— Voiesc, cucoane, să aflu: ce părere ai despre mine?

— Unde vrei să ajungi prin aceste întrebări?

— Voiesc să ştiu dacă eşti mulţumit de mine; aş voi iarăşi să ştiu de mă ai de om cinstit sau mă crezi de hoţ ori şiret.

— Ei bine, eşti om cinstit, sunt mulţumit de tine şi la ziua mea o să te fac şătrar.

— Să-ţi ajute Dumnezeu, cucoane! Ţi-am mâncat pâinea şi sarea atâta vreme şi voi să-ţi mărturisesc o taină care-mi apasă cugetul.

Grecul, auzind aceste din urmă cuvinte, luă un aer mai serios şi aţitind ochii asupra vătafului zise:

— Spune-mi ce taină este aceea despre care-mi vorbeşti?

— Îţi aduci aminte, cucoane, că acum patru ani ai primit în curtea domniei tale un copil trenţăros şi smerit?

— Despre Dinu voieşti să vorbeşti?

— Tocmai despre dânsul, cucoane. Pe-acest copil sărac domnia ta l-ai îmbrăcat, l-a hrănit, i-ai dat locuinţă, l-ai învăţat elinica, întocmai ca pe un grămătic domnesc; apoi l-ai miluit cu huzmet şi boierie^[3]. Ei bine, cucoane, ia spune-mi, aşa să trăieşti, ce părere ai despre dânsul?

— Foarte bună; este băiat cinstit şi mă iubeşte ca pe un tată.

— Uite, cucoane, la pontul acesta nu mă unesc cu părerea domniei tale. Eu, deşi sunt un prost pe lângă domnia ta, dar din ziua când a venit în curtea domniei tale mi s-a părut un făţarnic şi un şiret de frunte; l-am urmărit pas cu pas, crezând că poate sunt amăgit; dar purtarea lui, în loc să risipească bănuielile mele, le întărea şi mai mult. Doi ani de făţărnicie fură de ajuns ca să te facă să-l iei drept omul cel mai cinstit din lume şi să-l orânduieşti păzitor al cucoanei Duduca, despre care bănuiai că te înşeală.

— De unde ştii că mă înşeală?

— Lasă-mă, cucoane, să isprăvesc şi vei judeca mai bine dacă mint sau spun adevărul.

— Urmează, dar gândeşte-te că, de-mi vei spune minciuni, îţi voi da cincizeci de topuze la tălpi^[4].

— O mie, milostive, de voi minţi.

— Aide, spune!

— Pe dată ce Dinu s-a mutat la cucoana Duduca, a început s-o păzească după porunca domniei tale; însă nu cu socoteală de a-ţi spune adevărul şi a te scăpa de necinste, ci ca să-l aibă de frică şi să facă cu dânsa ce va voi.

— Şi ce s-a întâmplat după aceasta?

— A prins-o în grădină cu calemgiul despre care o bănuiai şi, în loc să-l aducă legat dinaintea domniei tale, a făcut altceva.

— Ce-a făcut?... Spune şi gândeşte-te la cele cincizeci de topuze.

— S-a unit cu greaca, care s-a dat la dragoste cu dânsul, ca să-ţi mănânce mai lesne averea şi astăzi, pe când domnia ta te sileşti să-l scoţi la obraze, el te necinsteşte şi-ţi mănâncă şi averea.

— Şi cu ce dovezi poţi tu să sprijineşti aceste pâri?

— Nici o dovadă afară de cinstea mea, căci ei, şireţii, au luat măsuri ca să nu lase nici o urmă despre nelegiuirea lor.

Postelnicul, luând tot ce auzise drept minciuni şi pâri născute din gelozie, încruntă figura şi cu un gest de mânie şi o gravitate cu totul otomană zise bietului vătaf:

— Afară, mişelule, să nu-ţi mai calce piciorul prin curtea mea, că-ţi voi înmuia spatele cu bătaia!

Pe când vătaful ieşea pe uşă, disperat că şi-a compromis viitorul, fără cel puţin să scape pe stăpânu-său de nenorocire şi de dezonoare, o butcă cu cai albi intră în curtea postelnicului şi dintr-însa ieşi o femeie învăluită, care se sui pe scări cu cea mai mare iuţeală.

— Această femeie era Duduca. Ea simţise de mult că vătaful o spionează şi, printr-o coincidenţă norocită pentru dânsa, ea avuse chiar atunci ideea de a veni la postelnicul, ca să preîntâmpine furtuna ce bănuia că poate să se ridice asupra capului ei.

Cum intră în casă, îşi scoase maloteaua sa blănită cu samur şi, ridicând vălul de pe obraz, lăsă să se vadă acele frumuseţi încântătoare care răpise atâtea inimi. Era însă în trăsăturile feţei ei ceva care dovedea o agitaţiune interioară foarte mare. Postelnicul simţi aceasta şi, prevăzând chiar din neaşteptata ei venire că o să se întâmple ceva, o privi cu amor şi-i zise:

— Vino lângă mine, îngerul meu, lumina ochilor mei. Greaca răspunse printr-un suspin, dar nu se mişcă din loc.

— Ce ai, Duducuţo?... Tu oftezi.

— N-am nimic.

— Aceasta nu se poate, sufletul meu; spune de ce eşti tristă? Îţi lipseşte ceva? Te-a supărat cineva? Spune!

Greaca începu să plângă şi, înecată de suspine, îi zise:

— Am venit să-ţi spun că de azi înainte nu mai sunt amoreaza domniei tale; mă duc la călugărie!

— Şi de ce, inima mea? adaose postelnicul cu mirare.

— Ştii domnia ta prea bine!

— Să n-am parte de ochii mei, dacă ştiu ceva.

— Când ai venit întâia oară la mine şi mi-ai spus că mă iubeşti, mi-ai zis că o să mă iei de soţie şi o să mă faci să gust toate plăcerile lumii; iar acum, după ce m-ai făcut să jertfesc toate gusturile vieţii mele pentru domnia ta, îţi baţi joc de mine ca de o ţigancă.

— Eu îmi bat joc de tine? Eşti nebună, Duduco!

— Tot ce am zis este adevărat. Şi care luare în râs poate fi mai mare decât aceea de a nu te încrede în mine? Ce bănuieli ţi-am dat eu, de când trăim împreună, ca să-ţi poţi îndrepta asprimea ce de doi ani întrebuinţezi asupră-mi?

— Ce asprime? Ce nedreptăţi sunt acelea despre care-mi vorbeşti?

— Ajungem la făţărnicie, arhon postelnice. Dar ce cruzime poate fi mai mare decât aceea de a bănui cinstea unei femei ce ţi s-a dat cu cea mai mare dragoste şi a mă pune sub paza unui nelegiuit care mă omoară cu nesuferitele lui privegheri? Eu nu mai sunt volnică să-mi descopăr nici una din cele mai nevinovate plăceri femeieşti; de ies puţin prin grădină ca să gonesc urâtul singurătăţii, ciocoiul domniei tale mă urmăreşte pe furiş; de cânt câte ceva ca să mă desfătez, el aţintează la mine nişte ochi plin de venin, prin care pare c-ar voi să-mi zică: “Tu iubeşti pe altul şi pentru dânsul cânţi, iar nu pentru stăpânu-meu”. Nelegiuitul mă urmăreşte în tot locul, până chiar şi în sfânta biserică, unde mă duc să-mi vărs focul suferinţelor şi să cer întărirea de care am trebuinţă ca să pot răbda toate chinurile lui.

— Acestea sunt năluciri. Păturică este un băiat cumsecade şi, chiar de va fi cutezat să te privegheze, îţi jur pe Dumnezeu că nu cunosc nimic din câte îmi spui şi, ca să-ţi dau o dovadă şi mai mare despre aceasta, îţi făgăduiesc că-l voi dojeni cu asprime.

— Nu mă mulţumesc cu atât. Cer ca să-l scoţi chiar astăzi din casa mea, sau părăsesc acea casă care s-a făcut o temniţă pentru mine. Acesta este singurul mijloc de a mai vieţui împreună. Primeşti sau nu?

— Postelnicul, fiind robit de această sirenă amăgitoate, nu putu să reziste la teribilul asalt, ci îi zise surâzând:

— Aidi, de! Fie după voia domniei tale, Duducuţo; vino în braţele mele să te sărut.

Greaca căzu pe pieptul lui şi braţele ei fine se împleticiră de corpul cel robust al fanariotului, întocmai precum se împleteşte iedera pe un stejar vârtos; buzele lor se împreunară şi rămaseră câteva momente într-un exaz febril. Pentru postelnicul Andronache, ce era orbit cu totul de amorul Duducăi, aceste momente erau o fericire nespusă, căci se încredinţa din nou despre fidelitatea amantei sale. Pentru iscusita greacă însă, aceste sărutări înfocate erau numai o cursă prin care-şi înlesnea mijloacele de a amăgi mai tare şi mai bine pe acela ce ea voia să exploateze.

Două ore în urma acestei scene de ipocrizie şi neruşinare, Dinu Păturică, complicele Duducăi, ieşea din casa ei cu zâmbetul fericirii pe buze, căci devenise vătaf de curte al postelnicului. Ceea ce mai avea acum de făcut era răpirea definitivă a stării făcătorului său de bine.

[modifică] Note

▲ Începutul paginii.