Cine pleacă?

De la Wikisource

Cine pleacă? de Ioan Slavici

Ioan Slavici, “Cine pleacă?,” în Apărarea Naţională, III (1902), nr. 85 (18 Aprilie), p. 1.

Călare pe armăsar sirep, cu capul ridicat şi cu buzduganul în mână, gata în fie-care clipă să se încaere în luptă, şi să-şĭ pună viaţa în joc, - aşa ni-l închipuim, căcĭ aşa-l scim pe barbarul medieval – e omul stăpânit de un singur gând: că el este el însuşi, singur în felul lui, maĭ presus de toţĭ şi de tóte, şi că i se cuvine să-ĭ ţină în supunere pe toţĭ şi tóte să le stăpânéscă. Intrupare a egoismului nelimitat, el e rîvnitor, nesăţios în poftele luĭ şi desfrînat în satisfacerea trebuinţelor sale. Aspru şi nemilos, el calcă în picióre orĭ în copitele calului séŭ holdele semĕnate de alţiĭ, rumpe, frînge, dărâmă orĭ dă pradă foculuĭ bogăţiile, pe care nu le póte lua cu sine, schingiuesce şi omóră pe ceĭ ce nu vor să i se dea robĭ, îşĭ consideră soţia ca sclavă, e gata să intre în luptă şi cu fraţiĭ, şi cu fiiĭ, şi cu părinţiĭ sĕĭ spre a-şĭ susţine întâietatea şi nu e mijloc de care nu se folosesce spre a-şĭ asigura succesul.

Noĭ Româniĭ nu am suferit nicĭ odată în mijlocul nostru asemenea barbarĭ. Am fost prădaţĭ adese-ori, dar n’am prădat nicĭ odată; am fost robiţĭ, dar n’am robit pe nimenĭ; am fost cuceriţĭ, dar n’am cercat să facem cucerirĭ; am fost siluiţĭ să ne lepădăm de lege şi de ném, dar nu am siluit pe nimenĭ să priméscă legea orĭ némul nostru; am suferit mult şi am răbdat în delung, dar n’am făcut pe nimenĭ să suferă.

Viŭ s’a păstrat tot d’a-una în inimile nóstre simţimîntul, că străbuniĭ noştriĭ aŭ venit aicĭ, ca să menţie ordinea, să îmblânå éască sufletele şi să apere hotarele lumiĭ stăpânite de moravurĭ maĭ dulcĭ. Eroiĭ noştri dar toţĭ aŭ fost apĕrătorĭ de ţară, de neam şi de lege, marĭ prin înţelepciunea cu care aŭ sciut să susţină dreptatea, şi prin bărbăţia cu care aŭ respins pe asupritorĭ, iar nu prin destoinicia lor de a stórce măduva din ósele altora.

Chiar Mihaiŭ-Vodă Vitézul, căruia ceĭ lipsiţĭ de judecată îĭ fac atâta nedreptate, a fost numaĭ aprig şi neobosit apĕrător. El n’a pornit lupta contra Turcilor, ca să strice legătura încheiată de Mircea cel înţelept, ci ca să le impună şi Turcilor respectarea eĭ, şi n’a trecut nicĭ în Ardeal, nicĭ în Moldova, ca să cuceréscă, ci ca să alunge pe nişte usurpatorĭ, carĭ îĭ eraŭ duşmanĭ, şi să restabiléscă starea legală. A avut şi el sórta luĭ Francisc de Guise şi a fiiuluĭ sĕŭ Henric, a luĭ Vilhelm de Orania, a luI Henric III, şi a luĭ Henric IV; sórta lui Wallenstein a avut-o, căcĭ aşa era timpul în care trăia; mişelesce a fost ucis, dar Turciĭ n’aŭ maĭ îndrăsnit să-şi facă cuib pe pământul românesc şi Pórta s’a lepădat de gândul de a preface ţara în paşalîc. Nu pe aprigul luptător, ci pe învingĕtor îl prea-mărim noĭ, căci murit-a el, dar ceĭ rĕmaşĭ în viaţă aŭ scăpat de marĭ suferinţe, şi fără de dînsul n’ar fi putut să urmeze epoca de înflorire naţională a luĭ Mateiŭ Basarab.

Eară Vlad-Vodă Ţepeş, pe care unora le place să-l iea drept un fel de monstru, n’a tras în ţeapă pe ceĭ ce nu voiaŭ să i se supună, ci pe ceĭ ce nu munceaŭ, pe ceĭ ce nu-şi făceaŭ datoria, pe ceĭ ce turburaŭ ordinea şi pe ceĭ porniţĭ spre jaf şi spre asuprire, pe barbariĭ timpuluĭ sĕŭ, şi nu ar fi urmat epoca de înflorire a luĭ Radu şi a luĭ Neagoe, dacă Ţepeş n’ar fi făcut în Muntenia ceea-ce Ştefan a făcut în Moldova şi Mateiŭ Corvinul în Ungaria. Românul adevĕrat, orĭ şi unde se ivesce el, e neînduplecat restabilitor al buneĭ rînduielĭ.

Mare a fost Vlad între mariĭ timpuluĭ sĕŭ, şi mai ales astă-å i fie-care dintre noĭ trebue să fie mereŭ cu gândul îndreptatspre el, ca în tótă clipa să avem în vedere, că nu avem să suferim în mijlocul nostru de cât ómeni, care-şi fac în tóte împrejurările datoria, că fie-care dintre noĭ are să muncéscă potrivit cu însărcinarea pe care a primit-o, şi că nimĕnuia nu i se cuvine să trăiască din sĕul altora.

Aceia, carĭ sînt stăpîni pe moşiĭ întinse, nu le aŭ pentru ca să-şĭ pótă petrece viaţa în rĕsfăţare, ci pentru ca prin neadormită purtare de grijă să facă din ele grădinĭ de frumuseţe, şi nu celor ce stăpînesc marĭ averĭ, ci celor celor ce sciŭ să le chiverniséscă bine li se cuvine în mijlocul nostru stima generală.

Aceia, carĭ ocupă posiţiunĭ înalte, nu aŭ fost ridicaţĭ în ele pentru ca să pótă face tóte capriciile şi să încuragieze slugărnicia, ci pentru ca să conducă o lucrare săvîrşită de mulţi împreună, să facă selecţiunea după destoinicii şi să privegheze cu neadormire, ca fie-care să-şi facă în deplin datoria, şi stima generală nu li se cuvine stăruitorilor ce-aŭ sciut să se ridice de asupra altora, ci celor ce nu scapă nicĭ o dată din vedere, că cu cât maĭ marĭ îţĭ sînt datoriile, şi sînt neobosoţĭ în purtarea sarcinilor ce aŭ primit şi neînduplecaţĭ faţă cu ceĭ negligenţĭ orĭ neoneştĭ.

Aceia, carĭ fac negoţ, nu-l fac pentru-ca, profitând de nevoile, de slăbiciunile, de nepriceperea orĭ de uşurinţa altora, să agoniséscă marĭ averĭ, ci pentru-ca să mijlocéscă schimbul averilor, şi stima generală nu i se cuvine celuĭ ce a sciut să adune milióne, ci celuĭ ce ţine mulţĭ ómeni în continuă şi rodnică lucrare, sporesce bogăţiile ţărei şi prin conducere înţeléptă şi concurenţă onestă reduce preţurile şi uşuréză traiul å ilnic.

Tot ast-fel meşteşugarul nu-şĭ exercită meseria, ca să trăiască maĭ uşor, ci ca prin producte solide să satisfacă în mod efectiv trebuinţele publiculuĭ, şi nu avem să suferim în mijlocul nostru cârpaci, care nu-şi pricep meseria şi lucréză în pripă şi pe apucate, ci numai adevĕraţĭ profesioniştĭ, carĭ lucréză perfecţionându-şi meseria.

Nu se petrec însă tocmaĭ aşa lucrurile în viaţa nóstră, dar aşa voim să se petrécă. Maĭ e încă multă barbarie la naĭ: sînt încă proprietarĭ, care-şi lasă moşiile în părăginire orĭ le istovesc prin exploatarehoţéscă, sînt parveniţĭ, carĭ s’aŭ ridicat prin slugărnicie orĭ prin apucăturĭ mişelescĭ, sînt neguţători, carĭ se îmbogăţesc ruinând pe alţiĭ, sînt meşteşugarĭ, carĭ strică tot ceea-ce le cade în mână, sînt, dar voim să nu mai fie.

Dacă dar strĕiniĭ, carĭ s’aŭ stabilit în mijlocul nostru, se împacă cu felul de a vieţuĭ, pe care îl voim noĭ, şi sînt gata să muncéscă întins şi cinstit alăturea de noĭ, eĭ pot să fie siguri, că-ĭ vom îmbrăţişa cu stimă şi cu iubire, orĭ şi care ar fi legea şi neamul lor, căci îmbrăţişând pe ceĭ vrednici se ridică neamul nostru. Aceia dintre dînşi însă, carĭ nu voesc orĭ nu sînt în stare să se împace cu acest fel de a vieţuo, să nu-şi facă ilusiunea, că vom înceta vre-o dată a ne da silinţa să-ĭ isolăm ca pe nişte înciumaţĭ.

Noĭ, care nicĭ în timpurile de barbarie nu ne-am barbarisat, am putut să fim ruinaţĭ economiceşte şi să ne perdem cultura intelectuală, dar nu ne-am schimbat firea şi nu putem să suferim în mijlocul nostru ómenĭ, carĭ trăesc secând puterile de viéţă ale altora. Cu cât maĭ mult ne ridicăm prin cultură, cu atât maĭ vîrtos iese în noĭ la ivélă firea cea adevărată a raseĭ nóstre şi cu atât maĭ neînduplecaţĭ devenim faţă cu cei ce nu sînt în stare să iubéscă pe semeniĭ lor şi să ia parte la lucrarea obştească, cu atât mai mult stăruim, ca prin legĭ bine chibzuite şi prin o severă disciplină socială, să se pună răgaz contra tuturor apucăturilor barbare.

Dacă sînt dar între Evreiĭ din ţara nóstră uniĭ, carĭ s’aŭ hotărît a emigra, eĭ aŭ luat hotărîrea acésta numaĭ pentru că, ómenĭ cu minte, aŭ simţit, că aşa, ca pînă acum, nu vor maĭ putea să trăiască în mijlocul nostru şi se simt incapabiliĭ de a vieţui ca noĭ.

E o chestiune de iubire de ómeni să-i încredinţăm, că aŭ tótă drepttea şi să-i sfătuim să-şi caute aiurea teren de exploatare. Aicĭ la noĭ să rĕmâie numai ceĭ ce voiesc şi pot să muncéscă întins şi cinstit şi să ia cu inimă curată parte la lucrarea nóstră pentru ridicarea niveluluĭ cultural al ţăreĭ.