Castorul şi alte lighioni

  Mai multe lighioane, locuind într-o vale,
Erau des vătămate d-un iute rîu vecin,
Care, ieşind cu zgomot din malurile sale,
Strica vizunii, cuiburi, şi traiul lor cel lin.
    Ele dar s-adunară
    Şi mult se consultară,
    Ce fel ar putea face,
    Şi prin care mijloace
    Stavilă ar opune
    L-acea înecăciune.
    „Fraţi — zise un castor,
    Zidar de soiul lui —
    Eu asta socotesc,
    De mi-eţi da ajutor,
    Să m-apuc să clădesc
  Zid tare de pămînt şi apei să-l opui.“
    — „Bravo! bine-ai gîndit,
    Strigară toţi pe loc;
    Eşti patriot vestit
    Şi mare dobitoc.“
    Castorul încîntat,
    Făr-a mai zăbovi,
    S-apucă de lucrat,
    Dar nu fu ajutat,
    Şi pre rău izbuti,
    Căci rîul furios,
    De multe ploi umflat,
    Izbi ş-azvîrli jos
    Pămîntul înălţat.
    Atunci ceilalţi fugînd
    Pe meşter blestemau
    Şi toţi îl defăimau
    Zicînd: „Ce ticălos,
    El a pricinuit
    Răul ce s-a-ntîmplat,
    Pentru că a cercat,
    În neroada-i dorinţă,
    Lucru peste putinţă;
    Eu l-am povăţuit,
    Dar nu m-a ascultat,
    Şi de aceea noi
    Tragem aste nevoi“.

Adeseaori virtutea aşa se preţuieşte:
Orice nobilă faptă, orice dreaptă-ncercare,
Pentru-al mulţimei bine ş-a ţărei apărare,
Mişeii o defaimă, daca nu izbuteşte.