Calul dracului (Ion Luca Caragiale)

Salt la: navigare, căutare
Calul dracului
de Ion Luca Caragiale


Era odată, la marginea unui drum umblat, o fântână, și lângă fântână ședea jos o babă, ghemuită pe niște zdrențe de cergă, și morfolea-n gingii un crâmpei de covrig muiat într-o năstrapă cu apă rece. Când vedea drumeț, or pe jos, or călare, or cu carul, lăsa baba covrigul din gură, întindea dreapta și se milogea tânguios numai din vârful limbii: "Faceți-vă milă și pomană, măiculiță, de o biată păcătoasă fără putere!" Dacă-i da cineva ceva, zicea baba: "Bogdaproste, măiculiță! Dumnezeu drăguțul să primească!... de unde dai să sporească și să izvorească!" Rar se-ntâmplă creștin drumeț să treacă pe lângă așa bătrână nevoiașă și să nu se-ndure măcar cu ce, după potriva lui; dacă nu o lescaie, măcar o fărâmă de pâine; dacă nici atâta, barem o vorbă bună. Când îi zicea vreunul: "Crede, bătrânico, altădată!" ea răspundea: "Crez, măiculiță, crez... să ne crează Dumnezeu pe toți, drăguțul!" Pe urmă își muia covrigu-n năstrapă și s-apuca iar de morfolit.

Într-o zi, fiind târg devale, a-nceput dis-de-dimineață să se care într-acolo lume după lume de la deal. La dus, i-au mai zis babei câte unii "crede"; da spre seară, la-ntors, i-au dat care ce l-a lăsat inima... Păcum e obiceiul la târg: târguiește omul ce târguiește, cumpără, vinde; apoi, mai cu rachiu, mai cu vin, mai cu vorbă, se-nveselește, și pe urmă își mai aduce aminte și de sufletul răposaților și le dă pomană după putere. Și așa, a rămas baba pe ziua aceea mulțumită destul cu traista plină.

Încet-încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții; tot mai rari și mai rari, până n-a mai trecut nimeni dupa asfințitul soarelui, când s-a arătat și luna la răsărit. Dac-a-nnoptat bine, a căutat baba-n traistă și a scos niște turtă dulce, căpătată de la una dintr-un cârd de fete, care trecuseră p-acolo cântând, chicotind și făcând fel de fel de nebunii, cum fac toate codanele când se-ntorc aprinse de la joc, că-n târg fusese horă mare. A muiat baba turta dulce, a gustat-o și zice:

– Bogdaproste! am avut o zi cu noroc astăzi... S-o ție Dumnezeu drăguțul pe fata aia, s-ajungă la bătrâneți frumoase, ca mine!

Pe urmă s-a înfășat baba-n cerga ei, și-a pus traista căpătâi și s-a ghemuit de-a binele culcată pe partea stângă, cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi... Tocmai bine de dormit... Nici prea cald, nici prea răcoare; de vânt, nici suflare; pe câmp, așa liniște de toate patru părțile că se puteau auzi cum țârâiau și forfoteau gângăniile, miș-miș pân pâiș, și apa cum gâlgăia afară din ghizdul fântânii printre pietricele - că așa e apa, ca viața omului! atâta numa, că viața curge cât curge și pe urmă stă; dar apa curge mereu de când lumea și cât lumea n-o să mai stea...

Baba-nchisese ochii și, cu gândul cine poate ști la mai ce, ofta din când în când... și nu-i venea somnul; iar se mai gândea, ofta și mișca, să-și potrivească oscioarele mai odihnit, geaba! nu putea măcar ațipi. Se urcase luna cam de două suliți, când iacă, i se pare babei că vin pași de la deal dinspre partea apusului. Trage cu urechea și aude bine că s-apropie drumeț; mijește ochii, și-l și vede aci-aci. Se ridică de mijloc, întinde mâna și-ncepe duios, după canonul ei:

– Faceți-vă milă și pomană, măiculiță, de o biată păcătoasă fără putere!

Totdeodată, drumețul a sosit în dreptul fântânii; abate din drum spre babă și-i zice:

– Bună seara, băbuțo; da... n-ai adormit încă?

– N-am adormit, maiculiță; că n-am somn, vai de păcatele mele!

Drumețul se așază jos lângă babă, în bătaia lunii, și răsuflă adânc de oboseală...

– Da de unde vii dumneata, măiculiță, de-ai întârziat așa pe drum?

– Hei! de unde viu eu... viu de departe...

– De departe, ai?... Și... un' te duci?

– Hei! unde mă duc eu... mă duc departe...

– Departe, ai?... Da... cum te cheamă pe dumneata?

– Prichindel mă cheamă...

– Da... de câți ani ești?... că te vaz crud de tot…

– Merg pe șaptesprece...

– Da... părinți ai?

– N-am, c-am fost copil lăpădat...

– Da... frățiori mai ai?... surioare?

– Oi fi având, dar nu-i cunosc...

– Cum, ăi fi având și nu-i cunoști?... Ce vorbă-i asta?

– Păi nu-ți spusei c-am fost copil lăpădat?

– Bine, aia am înțeles eu; da vorba e, vreau să știu...

– Ia ascultă, babo, adică de ce mă-i fi descosând așa?

– Că vreau să știu și eu...

– Da ce-ți pasă dumitale?

– Cum să nu-mi pese, mă? întreabă baba cu mirare... Știi că-mi placi! Cum, adicătele! nu trebuie să știu eu ce pramatie de călător primesc noaptea-n gazdă?... ai?

– Da; da iar așa, să-mi numeri toți dinții din gură...

– Uite, mă!... da ce, ți-i scoț dacă ți-i număr? A făcut haz băiatul de vorba babei și zice:

– Aoleo! la bună gazdă avusei noroc să pic!… În loc să mă-ntrebi: "Ai mâncat tu ceva, mă băiete, astăzi?... ți-o fi foame?" dumneata îmi ei tacrirul pe nemâncate.

– Păi ce stric eu?... tu de ce ești găgăuță și taci?... N-ai aflat tu că, până nu plânge copilul, nu capătă țâță?...

– Ba, aia am aflat-o eu; da, dacă m-ai năvălit cu întrebările, când era să-ți spui?

-Vino-ncoace, terchea-berchea!

Și zicând astea, scoate din traistă o costiță de purcel, niște colaci și turtă dulce și mere, și i le dă:

– Ia colea și trage-i fălci, că dinți, slava Domnului, văz că ai.

A mâncat băiatul cu poftă mare; i-a mulțumit gazdei și s-a aplecat la fântână să bea.

– Ce faci, mă?

– Ce să fac?... vreau să beau.

– Păi, apă rece să bei dupa costiță afumată? Ia colea!... Și i-a dat din desagă un clondiraș cu rachiu de izmă.

– Să-nveți de la mine, mă băiete: să nu bei apă după lucru gras, că ți s-apleacă... Ai înțeles?

– Am înțeles... Da multe mai știi dumneata.

– Știu, firește; cum să nu știu?... că pân la vârsta asta, de mă vezi cu ochii verzi, n-oi fi trecut ca un câine prin apă... Vorba aia: uită-te la față și mă-ntreabă de viață... Ehei! fătu-meu; când aș sta să-ți spui cine sunt eu...

– Înțeleg, a zis băiatul căscând; da vorba mea e, noaptea asta nu ne odihnim noi de loc?... e cam târzior...

– Să se culce cui i-e somn, fătu-meu!... eu știu ca mi s-a speriat de tot somnul; pot sta de vorbă pân' la ziuă, dacă poftești...

– Dumneata ăi fi putând, că n-ai umblat toată ziulica, două poștii ca mine, pe jos... Da eu tare aș vrea să mă odihnesc, drept să-ți spui.

Și iar a căscat.

– Atuncea - zice baba - culcă-te tu, somnorosule; că eu mai stau... Ia cerga asta și te-nveselește, că despre ziuă se lasă răcoare. Dacă s-a culcat și s-a-nvelit băiatul, zice baba:

– Întoarce-te pe partea ailaltă, mă; să nu-ți dea luna drept în ochi... Vrei să-ți spui un basm, s-adormi mai bine?

– Spune.

– Da, vorba e, asculți?

– Ascult.

- ... A fost odata ca niciodată, că de n-ar fi...

- ... nu s-ar povesti... a mormăit băiatul.

– Bag sama pe ăsta-l știi... zice baba.

– Știu numa-nceputul.

– Ei! începutul nu-i nimica; să vezi dumneata mijlocul și sfârșitul...

Și a urmat așa:

- ... pe când se potcovea purecele cu nouăzeci și nouă de oca de fier și...

- ... și sărea pân la cer... iar a mormâit băiatul.

– Mă, spune drept... dacă-l știi pe ăsta, să-ți spui altul.

– Dă-i-nainte, babo, și nu mai mă sâcâi!

– Apoi, atunci, tacă-ți fleanca ș-ascultă!... A fost odată un împărat ș-o împărăteasă, bogați nevoie mare, putrezi de bogați; și se tot ruga la Dumnezeu să le dea și lor măcar un copilaș... și se tot ruga, se tot ruga, și degeaba se tot ruga... Și așa, când și-a pierdut ei toată nădejdea, că erau bătrâni-bătrâni, cocliți de bătrâni, numai iacătă că vine o țigancă, mai bătrână ca ei, și zice să le dea cu ghiocul...

Aude baba ceva și se oprește din povestit... Prichindel jos sforăia, și luna sus de trei suliți și mai bine... Baba s-apleacă pe o rână, să-l vază dacă-i învelit cumsecade, că-i era milă de el; când se uită de-aproape, vede într-o parte învelitoarea băiatului cam ridicată; i-o apasă... cerga iar se ridică; iar i-o netezește-n jos... cerga iar în sus. Zice baba-n gândul ei: "Ia să vedem mai bine"... și trage încetinel cerga, pune mâna și dă de o coadă. "Am înțeles!" Lasă cerga la loc binișor peste băiatul adormit, și s-apucă să-l mângâie blând pân păr; o ia-ntâi de la ceafă și, când ajunge cu mâna spre frunte, dă de două cucuie tari - ce mai încape vorbă? -, niște cornițe în lege.

– Ei! zice baba, d-ăștia mi-ai fost?... Lasă, că-ți cunosc eu dumitale meșteșugul!

Îi înfige o mână-n păr și cu alta l-apucă de coadă și trage ș-așa ș-așa. Băiatul sare din somn:

– Ce e, babo?

– Bine, mă pușlama, că n-am să-ți zic mai frumos!... după ce te-am găzduit, te-am ospătat și cinstit boierește, tu, gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase, și eu, o biata neputincioasă, să moțăi deșteaptă, să-ți spui basme și să te apăr de muște... ai? Pai ce fel de vorbă-i asta?... Scoală, dulăule, c-ai dormit destul! Uite, ce lună frumoasă!... hai ne plimbăm...

– Ce, nu ți-e bine, babo?... Culcă-te acolo și lasă-mă să mă odihnesc... Nu ți-am spus ce obosit sunt?

– Ia, nu mai umbla cu mofturi... parcă nu știu...

– Of! Că multe mai știi!

– Să știi tu, că, dacă-i la o adică, te știu și pe tine cine ești... Cui le tai tu?... ba, că ești copil sărman; ba, că n-ai frați; ba, că ești prăpădit de drum... Parcă nu ți-am văzut eu podoabele, ghiavole!... Ce crezi?... Hai scoală, să ne plimbăm! n-auzi tu?

Și iar îl zgâlțâie...

– Astâmpără-te, babo, și mă lasă!

– Nu te las, cioflingarule, pân' nu ne plimbăm... num-așa, nițeluș, de colea până colea, doar de mi s-o face și mie somn... Haide, scoală!

– Ei! zice băiatul; mi-am găsit beleaua eu baba asta... înțelege odată, babo, când îți spune omul!...

– Da tu, om ești?

– Da ce sunt?

– Om, ai? Da cine moaș-ta a mai văzut om cu codiță și cornițe, mă?... Vrei să mă tragi pe sfoară, tu, pe mine? Hehei, băiete! nu mă cunoști cine sunt... Eu... d-ăștia mărunței ca d-alde tine... Să-ntrebi odată pe frate-tău, pe Aghiuță - cu ăla barem ne cunoșteam de mult - să-ți spuie el; și tu să-i spui de la mine, c-am zis eu așa, că de ce nu mai dă p-aci?... Ce? E supărat?... Hai ne plimbăm... Scoală odată, că te plesnesc!

Da diavolul - ce alta are de lucru decât să ispitească și să păcălească pe bieții muritori, și să-și bată joc de sufletul lor? -ucigă-l crucea! Ce se gândește afurisitul de Prichindel, văzând că nu-i chip aminteri să scape de babă? se ridică de mijloc și zice:

– De! băbuțo, ce să-ți spui?... Cum mi s-a speriat și mie somnul, parcă-parcă mi-ar plăcea să mă plimb pe lună.

– Păi, atunci, ce stai?... Haide!

– Da, da nu pe jos...

– Da cum, mă?... călare?

– Călare, firește; călare, merg.

– Uite, măi! tu ești cam țicnit pesemne... Da un' să-ți găsesc cal acușica?... Ce, acilea sunt grajdurile lui tat-tău, să bați numa-n palme și să-ți vie bidiviul gata la scară?... îmi pare rău de boiul tăul... ce nu te gândești când vorbești?... nu șade frumos!

– Păi, eu "cal" am zis?... am zis "călare".

– Adicătele, cum vine vorba' asta?

– Și mie-mi pare rău de dumneata, că-mi spuseși adineauri că știi multe și le-nțelegi pe toate, și atâta lucru, bag seama, nu pricepi...

– Ce să pricep, mă?

– Dumneata vrei să mergem la plimbare...

– Ei! da...

– Ei! eu merg bucuros, da numa călare merg... Ei?

– Ei?

– Ei! ia-mă dumneata în cârcă, și hai să ne plimbăm... Uite, ce lună!

– Nu ți-e rușine! zice baba; coșcogea flăcăul zdravăn, în floarea vârstei tale, să te bucuri tu la o biată șontoroagă de bătrână ca mine, fără putere... să te ducă-n cârcă oscioarele mele!... Auzi-auzi!

– Rușine, nerușine, asta e... Dacă poftești, bine; de unde nu, lasa-mă să dorm.

– Așa ți-e vorba?

– Așa... Dacă ești bătrână fără putere, ce-ți mai arde de plimbare?... Stăi de-ți odihnește "oscioarele"...

Și zicând astea, Prichindel s-a așezat la loc să doarmă... Luna sclipea deasupra de tot... Baba s-a culcat și ea; a-nchis ochii, și a stat așa cât a stat; s-a mai învârtit, s-a răsucit, când așa, când aminterea, și zice:

– Ai adormit, Prichindel?

– Iar, babo?

– Ia, scoală, mă, să-ți mai spui o vorbă...

– Care vorbă?

– Mă, Prichindel, da dacă nu te-oi putea eu duce, mă? că tu trebuie să fii greu, cum te văz eu, voinic...

– Noi să-ncercăm... Ce pagubă?

– Ei! bată-te vina să te bată!... Auzi dumneata, neiculiță, drăcia dracului! ce i-a dat lui Tartorul pân cap: zor-nevoie, la plimbare de-a călare!!... Mă, băiete, hai mai bine pe jos, că-i mai frumos...

– Pe jos nu pot.

– Nu?

– Nu...

Mai tace baba ce mai tace, și pe urmă:

– Ei! hai, scoală... să vedem ce putem!... să-ți fac și hatârul ăsta... să nu zici!

S-au ridicat amândoi... Baba s-a pus piuă, și strigă lui Prichindel:

– Haide, hopa!

– Țin-te bine, babo !

Și țup odată! în cârca babei; iar baba:

– Mă, băiete, ascultă; să nu te lași greu și să nu-mi dai prea des călcâie ca ageamiii!... Apucă-te numa bine cu amândouă mâinile pe după gâtul meu!... Haide, gata!

...Bine-i spusese baba că ea știe multe și el mai nimic. Prostul de Prichindel - drac-drac, da n-a-nțeles. Cum a luat-o de gât, baba s-a scuturat de zdrențele și urâciunea ei și deodată s-a prefăcut într-o femeie tânără și voinică, înaltă și frumoasă ca o zână, strălucind și ea pe pământ cum strălucea luna-n cer - fiindcă baba asta era o fată de-mpărat mare, care, de mititică se dedese la știința fermecelor și la meșteșugul vrăjitoriei, și, pentru păcatele ei, fusese blestemată să se preschimbe în hodoroagă cerșetoare și să nu-și mai ia înfățișarea ei de mai-nainte decât atunci când o putea păcăli pe dracul, ba încă, și atunci, numai pe vremea nopții. Așa, până să vă lămuresc în aste câteva cuvinte, baba, adică fata de-mpărat, or zâna, cum poftiți, era departe cu Prichindel. Alerga ușor ca vântul de parcă n-atingea pământul; îi zbura pe deasupra capului lui Prichindel părul ei bălan despletit; iar în lumina lunii, fâlfâia în fel de fel de ape zăbranicul vioriu țesut în fluturi și-n fire de argint, cu care era-nvăluită...

Mult au alergat așa...

– Să stăm, să mai răsuflăm! a zis Prichindel amețit, când au ajuns într-o pajiște.

Dar ea, ce să-l asculte?... De unde-și mai potolise fuga, s-a pornit iar și mai repede, și tot mai repede, pân-au dat într-o luncă plină numa cu trandafiri albi mirositori, și aici a-nceput ea să se domolească și încet-încet să meargă în pas... Apoi, oprindu-se locului, zice:

– Ascultă!

Și deodată, în tăcerea aceea plină de lumina lunii, s-a auzit din umbra unui tufiș glas de privighetoare.

– Îți place, dragă Prichindel?

– Strașnic! a răspuns el.

– Îți pare rău că ți-ai pierdut somnul pentru plimbare?

– Ei aș!

– Vrei să mai mergem?

– Hai-nainte!

Și iar a pornit fata de-mpărat...

S-au plimbat mult și multe lunci au văzut cu câte flori! și atâtea cântări de păsări, care mai de care, au auzit!... Dar când, departe de tot dintr-o pădurice ieșeau în largul câmpului înspre răsărit, deodată strigă cu groază Prichindel:

– Se crapă de ziuă!

Ea se oprește scurt, se uită-n zare, vede-n adevăr mijind zorile, și... p-aci ți-e drumul! Și țin-te, goană!... Zbura cum zboară calul-dracului, peste moșoroaie, gropi, mărăcini, bușteni, bălți - că bietul Prichindel vedea jucând pe cer trei luni în loc de una. Cum a sosit într-un suflet înapoi la fântână, l-a aruncat pe diavol cât colo mototol; iar ea s-a scuturat și-ntr-o clipă s-a ghemuit pe cergă jos - tot baba de cu seara... El s-a ridicat zdruncinat de căzătură, și zice:

– Mai rămâi sănătoasă, babo!

– Umblă sănătos, Prichindel maică!

A plecat băiatul șontâc-șontâc înapoi la deal cătră asfințit unde scapăta luna... Dar baba strigă după el:

– Mă! n-auzi tu?... când mai vii p-aici?

– Altădată... Cine știe când? a răspuns el fără să se mai uite-napoi.

– Mă, băiete, ascultă... să nu uiți să-i spui lui frate-tău că-l aștept negreșit... Ai auzit?

Da, până să isprăvească ea, băiatul a pierit, parc-a intrat în pământ.

Oftează baba și se culcă; dar n-apucă să-nchiză ochii bine și aude glasuri de drumeți. Se ridică de mijloc și, cu mâna-ntinsă, începe duios, după canonul ei:

– Faceți-vă...

Când unul dintre drumeți îi taie vorba:

– De dimineață te-ai sculat astăzi, băbuțo!

– Ce să fac, măiculiță? dacă n-am somn, vai de păcatele mele!... Faceți-vă milă și pomană de o biată păcătoasă fără putere!

– Crede, bătrâno! zice ălălalt. Și își văd oamenii de drum.

– Crez, măiculiță, crez! să ne crează Dumnezeu pe toți, drăguțul!

Pe urmă, scoate din traistă o bucățică de covrig, o-nmoaie-n năstrapă și-ncepe s-o morfolească-n gingii.